Vasile Spoială (3 septembrie 1935, Bistriţa – 7 august 1993, Oradea)
Vasile Spoiala– un portret întrerupt
Prietenul meu Dusi – cum îl numeam în cercul nostru restrâns – a fost primul care mi-a citit prima povestire, Despre moarte, devreme ce există. Și tot el, cu acea eleganță neteoretizată a omului care știe instinctiv cum funcționează un text, mi-a dat un sfat esențial: „Taie prima pagină și intră direct în miezul lucrurilor.” A fost o lecție simplă, dar justă, venită fără aerul magistral al criticii, ci cu prietenia tăcută a unui cititor adevărat.
Vasile Spoială (1935–1993) a fost un om care nu s-a impus, dar nici nu a trecut neobservat. Avea o prezență fină, reținută, dar deloc ștearsă – un bărbat frumos, cu o ținută firească, un farmec calm și o noblețe de ton. Elegant fără efort, rasat în gesturi și în gândire, atrăgea privirile fără să le caute. Cred că a fost căsătorit de trei ori – a doua soție, studentă la Institutul Maghiar de Teatru din Târgu Mureș, iar ultima, poate cea mai frumoasă dintre toate, trăiește, probabil, și azi la Oradea. Într-una dintre povestirile mele, Soare triumfător, imaginea lui a ajuns pe hârtie – nu ca un portret exact, ci ca o prezență recognoscibilă, filtrată prin memorie și afecțiune.
După o încercare nereușită de a urma medicina, și o scurtă perioadă în care a lucrat ca maseur într-un dispensar clujean, Dusi și-a găsit drumul firesc către litere. A absolvit Filologia la Cluj și a fost, pe rând, profesor de limba română, metodist cultural și, din 1968, redactor sau corector la revista Familia.
Volumul său de debut în proza scurtă se numește Ploaia de atunci (1967), tipărit în colecția Luceafărul. Ulterior a deținut o rubrica intitulată Iadeș, în revista Familia, din care s-a alcătuit ulterior un volum. Volumul al doilea, deși anunțat, nu a mai apărut.
Nu a scris mult, dar a scris cu o certă tensiune interioară. În proza sa, realitatea cotidiană – în special cea a provinciei – apare fragmentată, fisurată, cu gesturi fără explicații și personaje aplatizate de rutină. Nu fantasticul, ci absurdul comportamental, aproape beckettian, este terenul său predilect. El preferă elipsa, notația seacă, comportamentele bizare ale unor indivizi lipsiți de motivație clară. Un exemplu relevant este povestirea Într-un oraș, în care gestul unui tată de a recupera rămășițele fiului căzut pe front capătă aspectul tulbure al unei obsesii tăcute. Atmosfera provincială, confuză, estompată, e redată prin fragmente de scene juxtapuse, voci sincopate, personaje fără contur clar. Tragicul e cu atât mai apăsător cu cât este tratat într-o tonalitate de apatie.
Unele dintre povestiri, precum Un om ca mine și un câine ca Pip sau Cum a vândut Mache sufletul măgarului lui Silvestru Găman, trădează o alunecare spre comic. Acolo unde grotescul întâlnește subconștientul tulburat – cum e cazul în Cum a spart un cizmar vioara lui Paraschiv și s-a preschimbat în cățel – proza lui Spoială atinge un nivel subtil, cu totul aparte.
A fost și un traducător sensibil și atent, cu un simț acut al limbajului. Versiunile românești după Yasunari Kawabata – Kyoto și Țara zăpezilor – sunt poate cele mai cunoscute, dar a tradus și din Franz Werfel, din Stefan George, din poezia germană din România. Traducea cu o formă de respect interior, fără dorința de a străluci, dar cu grijă pentru nuanță și ritm.
Dusi nu a fost un om de carieră literară în sensul clasic. A evitat oficializarea, promovarea, cercurile influente. A trăit în tăcere, scriind rar, dar intens, lăsând în urmă o amprentă subtilă, recognoscibilă pentru cei care l-au cunoscut. Nu a fost un autor de prim-plan, dar nici un epigon pierdut. A fost un scriitor autentic, cu voce poate minoră, dar curată – un solist al tăcerilor cu sens.
Astăzi, când mă gândesc la el, nu simt o nostalgie grea, ci o formă de prezență calmă. Îl văd aplecat asupra unei pagini, cu țigara între degete, atent nu doar la frază, ci și la ceea ce nu se spune. Îi aud vocea blândă, ironică, dar niciodată tăioasă. Și-mi amintesc sfatul acela din tinerețe – despre prima pagină care trebuie tăiată. Poate că acolo, în acel gest, s-a aflat adevărata sa metodă: a merge direct la miez, fără înflorituri, fără introduceri inutile. A trăit și a scris așa cum te corectează un prieten bun – fără ostentație, dar cu precizie.
Opera:
• Ploaia de atunci, Bucureşti, 1967.
Traduceri:
• Yasunari Kawabata, Kyoto sau Tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial, Bucureşti, 1970, Ţara zăpezilor, Bucureşti, 1995;
• Franz Werfel, Povestiri din două lumi, Bucureşti, 1971.
Un prim volum intitulat Iadeș, reproduce o parte din textele rubricii cu același nume, publicate în revista Familia din Oradea. Deși prevăzut, al doilea volum nu a apărut.
Comentarii
Trimiteți un comentariu