Treceți la conținutul principal

Anatoli Basarab. Manual de supraviețuire fără baterie.

 Noi, cei de 40+: Ultimii oameni adevărați sau Specia 40+. Manual de supraviețuire fără baterie.

Oamenii de peste 40 nu sunt bătrâni.
Sunt versiunea de test a omenirii.
Am fost generația Beta a vieții moderne — fără update-uri, fără garanție, dar indestructibili.

Noi mergeam singuri la școală. Fără GPS, fără escortă, fără „te rog să mă iei de la poartă”.
Dacă ne rătăceam, întrebam un adult. Adică un om viu, nu o aplicație.
Și, culmea, ajungeam acasă întregi.

Ne jucam în stradă, printre mașini, câini și gropi, și veneam doar când se striga din balcon: „Hai la masă!”.
Dacă nu veneam, primeam o „ședință de reeducare” cu papucul zburător.
Educație fizică, aplicată pe viu.

Țineam frână cu piciorul pe cauciuc, mergeam pe biciclete de adulți, de-abia ajungeam la pedale.
Fără cască, fără cotiere, fără genunchiere. Aveam doar reflexe și îngerul păzitor care lucra peste program.
Cine cădea, se ridica. Cine plângea, auzea: „Nu s-a rupt, deci nu doare.”

Beam apă din furtun, mâncam pâine cu zahăr și roșii cu sare.
Aveam microbi, dar și imunitate.
Și dacă mâncai ceva de pe jos, te liniștea mama: „A căzut mai puțin de cinci secunde, e curat.”
În rest, salivă, frunză de pătlagină și viața mergea înainte.

Ne spălam pe mâini cu săpun Cheia și mirosea tot cartierul a curățenie.
Ne parfumam cu „Farmec”, „Tramonto” sau „Sport” și mergeam la bal ca la Oscaruri.
Cine avea Rexona era rege.

Am crescut cu un singur canal TV și o mie de imaginații.
„Teleenciclopedia” era Netflix-ul nostru.
Cine pierdea „Mihaela” sau „Toate pânzele sus!” era condamnat la povestiri reluate în fața blocului.
Când se lua curentul, am învățat că o lumânare luminează mai frumos decât orice ecran.

Ne jucam „țurca”, „castelul”, „elasticul”, „pititea”, „omul negru”, „rațele și vânătorii”.
Făceam corturi din cearșafuri, nave spațiale din cutii și lupte cu ghiozdane pline cu cărți.
Aveam bătături în palme, nu pe ecran.

La școală scriam cu stiloul și ștergeam cu pic.
Dacă greșeai, învățai. Nu dădeai vina pe sistem.
Profesorii nu te întrebau cum te simți, ci cât ai învățat.
Dacă luai un 4, nu se suna la diriginte. Se discuta acasă, între patru ochi și o curea.

În pauze mâncam sandvișuri cu parizer și muștar, beam apă de la robinet și făceam schimb de gumă Turbo.
Visam la o banană de Crăciun și la o ciocolată Bucuria.
Și, culmea, eram fericiți.

La facultate mergeai la cursuri cu caietul sub braț și o minte trează.
N-aveam laptop, dar știam să gândim.
N-aveam prezentări PowerPoint, dar știam să vorbim.
La cămin se împărțea tot — mâncarea, hainele, chiar și necazurile.
Și se râdea. Mult. Până la lacrimi.

La muncă nu se căuta „echilibrul dintre viață și carieră”. Se muncea.
Un cuvânt dat valora mai mult decât un contract.
Se mergea la serviciu cu chef, cu demnitate, cu mândrie.
După muncă, se bea o bere, se spunea o glumă, se trăia simplu.

Când iubeam, o făceam cu toată inima, nu cu filtre.
Când ne certam, ne spuneam totul în față, nu în comentarii.
Când ne despărțeam, nu dădeam block. Ne vindecam în tăcere.
Când ne împăcam, nu postam poze. Ne țineam de mână.

Noi am fost prima generație care a trecut prin toate.
De la radio la Spotify, de la telefon cu disc la touchscreen, de la scrisoare la emoji.
Am văzut lumea trecând de la hârtie la ecran.
Și totuși, n-am pierdut contactul cu realitatea.

Știm să reparăm orice: robinetul, televizorul, bicicleta, sufletul.
Cu o agrafă, o sfoară, bandă izolatoare și voință.
Știm să trăim fără curent, fără gaz, fără net.
Dar nu știm să trăim fără sens.

Știm că „Reset” nu e butonul de la telefon, ci o plimbare scurtă și o rugăciune.
Și că dacă internetul pică, nu e sfârșitul lumii — e începutul liniștii.

Da, suntem generația care a crescut fără Wi-Fi, dar cu semnal la Dumnezeu.
Cu cheia la gât, cu praf pe genunchi și cu bunici care știau să te repare dintr-o privire.
Am trăit fără protecție, dar am învățat protecția reală: să ne ținem unii de alții.

Așa că, dragă generație digitală, nu vă supărați, dar noi suntem versiunea rezistentă a speciei.
Când se va stinge curentul, voi veți căuta o priză.
Noi o să aprindem o lumânare.
Și tot noi o să știm cum se trăiește mai departe.

Anatolii Basarab

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Informații publice disponibile privitoare la numele de familie CULCER, COLCERIU, COLCER, LENGHEL, MARICA

Caut i nformații publice disponibile privitoare la numele de familie CULCER, COLCERIU, COLCER, LENGHEL, MARICA, PETROVAN, MIHALCA, GEORGIU ? Pentru o cercetare privind răspîndirea acestor patronime în spațiul României, cu precădere în cel al Ardealului, incluzând Maramureșul, Bihorul, Silvania. Inclusiv în presa veche sau în arhivele naționale. Dan Culcer   Am adunat ce am găsit în surse publice despre numele de familie Culcer , Colceriu / Colcer , Lenghel , Marica , cât și legăturile între ele. Dacă vrei, pot încerca să găsesc și în registre mai specializate (arhive, steme, heraldiscă), dar iată ce apare până acum: Numele „Culcer” Istoric, genealogie Există o monografie a familiei Culcer din Dobrița , scrisă de Gabriel Culcer, fiul lui Max Culcer. ( Familia Culcer Family ) Familia Culcer are rădăcini importante în Gorj, România. Un membru notabil: medicul Dimitrie Culcer . ( Vertical | Jurnalul ce străbate timpul ) Dumitru „Tache” Culcer, fiu al lui Dimitrie, a avut rol ...

O mizerabilă formă a confuziei criteriilor. Cvasi-dispariția evreilor din cultura României

« Cercetarea lui George Voicu seamănă cu gestul energic al omului care deschide larg fereastra, într-o încăpere neaerisită. Ne atrage atenţia, implicit, că nu e suficient să examinăm cvasi-dispariţia evreilor din cultura română de azi , sau uciderea lor, în timpul Holocaustului. E necesar să rememorăm premisele şi contextele care au putut face toate acestea cu putinţă. »- scrie Laszlo Alexandru în revista sa electronică , recenzând cartea lui George Voicu, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu , recent publicată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” de la Bucureşti. Voi citi negreșit cartea lui George Voicu. Tocmai fiindcă probabil rememorează nu doar premisele și contextele cvasi-dispariției ci și cele ale prezenței evreilor în cultura română. Fiindcă, tocmai acest aspect este adesea eludat de cercetarea românească. George Voicu scria proză și lucra, înainte de 1989, în momentul în care m-a contactat printr-o scrisoare la reviste...

Orice scriitor scrie pentru măcar un cititor.

Se pare că există undeva români care citesc ce se scrie în românește. Mai mult, care extrag din aceste scrieri fraze care li se par expresive în concentrarea lor. Și le reproduc pe un suport disponibil pe Internet.  Am găsit acum câțiva ani citate marcate ca fiind extrase din scrierile mele. Unora le-aș putea identifica sursa, dacă ea mai este disponibilă pe Internet. O să încerc. Nu m-am gândit vreodată că o frază poate singură conține un mesaj puternic. Și totuși, astfel de fraze există. Și ele se numesc Aforisme. Mulțumesc acestor necunoscuți pentru lectura lor. Orice scriitor scrie pentru măcar un cititor. În cel mai rău caz, cititorul este scriitorul însuși.  https://rightwords.ro/citate/autori/dan-culcer  Căci o definiție minimalistă a patriotismului identitar ar fi negativă: aparțin identității elementele pe care nu le putem lua cu noi atunci când plecăm. Citat de Dan Culcer despre patrie Nu există o libertate dată, ci doar o libertate cucerită. Ești liber dac...