Găsită ieri într-un dosar de corespondență familială, în curs de arhivare definitivă, am transcris această epistolă trimisă de Ioan Mușlea, gândindu-mă la lunga lui plecare, fiind el cuprins de nemișcare din ce în ce mai mult. Ultima dată, când i-am vorbit la telefon, era într-o casă care nu mai era cea din str. Bolintineanu, unde și-a petrecut viața. Se lăsase transplantat, de nevoie, ca un copac bătrân și noduros, care nu mai poate trage seva din pământ, în alt loc, unde grădinarii sperau să-l poată menține în viață. Își pierduse reperele, îmi spunea că odată ieșit pe coridor, nu mai știe cum să revină în camera tocmai părăsită. E ceea ce se întâmplă probabil cu noi toți când ne părăsim, voit sau nevoit, locul geometric. A mai plecat un poet. Unul dintre puținii prieteni adevărați pe care soarta mi i-a dăruit cândva și alături de care am simțit acea căldură pe care doar prietenia ți-o poate oferi. Dragostea pentru o femeie crește din instinctul reproducerii. Misterul prietenie...
Un jurnal de scriitor și de redactor de revistă (Vatra, Târgu Mureș), combinat cu filele dosarului de urmărire informativă deschis de Securitate în 1972, cu pagini de corespondență din perioada 1972-1992.