joi, 17 mai 2018

Transformare excepției în regulă, înseamnă abolirea regulilor

De ce ideologii dominanți ai epocii noastre, cu ajutorul presei teleghidate, caută transformarea excepției în regulă? Acestei tendințe, impusă cu mijloace propagandistice imense, i se pot alătura ca fiind similare, tendințele de a impune dictatura minorității asupra majorității, elogiul individualismului în defavoarea intereselor colective, propaganda în favoarea regionalismelor, inventate sau reciclate, în scopul destrămării unităților statale noi sau străvechi, dar care sunt toate rezultatul proceselor seculare de construire a națiunilor.
Transformare excepției în regulă, înseamnă abolirea regulilor. Anomia, confuzia se instaurează mai ușor. Nu este vorba de fapt de întărirea democrației, cum se afirmă manipulatoriu, ci de abolirea acesteia. Vorba poetului, când totul se poate, ce se mai poate?

Asta în vreme ce în câteva state se susțin și se impun procese inverse, de unificare, asimilare, se consolidează instituțiile și principiile imperiale. Printre ele, trei sunt de citat: Statele Unite ale Americii, Rusia, Israel. În curs de creare și în concurență cu un stat nou, Europa supranațională, care va fi condusă de liderii a două națiuni, Germania și Franța, ce se străduiesc să creeze Noul Imperiu Romano-german, cu capitala la Bruxelles.

Confuzia sexuală se manifestă ca ideologie la intersecția a două mulțimi (în sens matematic) : dominația minoritarilor și excepția devenită regulă. Există o comunitate dispersă, autoproclamată ca popor ales, care a fost mereu minoritară în toate contextele naționale, care se află în cursul construirii dublei sale identități mondial imperiale și local naționale, și ai cărui lideri speră să tragă toate foloasele din această dublă tensiune proiectivă. Mânăstire într-un picior, Ghici ciupercă ce-i?

În ultimele secole, contaminate de această ideologie a excepționalismului, trei alte popoare au încercat marea aventură a poporului ales: rușii (a treia Romă sau Noul Bizanț), germanii (arianismul, purificarea rasială, imperiul pe o mie de ani) și maghiarii. Dumnezeul acestora din urmă e Dumnezeul Maghiar, A Magyarok Istene, maghiarii au o misiune istorică și liderii lor ideologici, de la 1848 încoace, sub acoperirea teologiei naționale francmasonice pașoptiste, au vrut să controleze  și să asimileze singuri fostul Imperiu Austriac, adică toate popoarele vecine Ungariei, deși (sau tocmai) maghiarii în toată această regiune central și est-europeană erau în minoritate. Asimilarea nu a reușit dar a lăsat urme în onomastica din Ungaria și din Ardeal, care peemit îmcă identificarea asimilaților recenți, în numele de familie cu totul străine de cele originare maghiare, compensate cu pronume identificabile etnic, gen Acsád, Adony, Ajtony, Ákus (Acus), Álmus (Almus), Apor, Árpád (Arpad), Bánk (Bank), Bátur (Batur) =bátor, Béla, Bese, Becse, Berény, Bod, Bogát (???), Bojta, Bókony (Bokon), Bors, Bot, Botond, Botos, Botus, Bökény (Buken), Buda, Bulcsu, Csaba, anterioare creștinării maghiarilor.
Ideologiile care se află la rădăcina acestor proiecte sunt reactualizate și difuzate masiv. Textele formatoare sunt toate disponibile pe Internet. Doar sărăcia și celelalte fenomene de criză îi împiedică, pentru moment, pe cetățenii acestor state să se lase antrenați în acțiuni belicoase de liderii lor mai mult sau mai puțin charismatici. Saturarea ideologică a mentalului colectiv în aceste țări e în curs de instalare și dacă nivelul de trai se va îmbunătăți, așa cum s-a întâmplat imediat după 1933 în Germania, aventurismul politic poate găsi baza sa electorală.
Transformarea excepției în regulă este favorabilă minorităților, așa cum teoria falsă a pieții comerciale care se autoregularizează este favorabilă speculatorilor care lucrează ca peștele în apă într-un mediu unde nu există decât excepții și nu mai există reguli.
Dan Culcer

Textul de mai sus este un comentariu la un interesant studiu despre finanțatorii confuziei sexuale.
 https://www.firstthings.com/web-exclusives/2018/05/the-dark-secret-of-saint-marys-college
O prezentare în limba română a acestei teme poate fi cititiă aici
http://ioncoja.ro/in-asteptarea-referendum-ului-dedicat-familiei/


luni, 14 mai 2018

Ted Nelson / L’hypertexte, Xanadu et la réedition virtuelle


Ted Nelson est l’inventeur de l’hypertexte dès 1965 lors de la 20ème conférence nationale de l’Association of Computer Machinery (« Une structure de fichiers pour le complexe, ce qui change et les intermédiaires »). Il imagine un système qui permettrait à tout un chacun de stocker de l’information et de la mettre à disposition de tous quasi instantanément (celui à qui cette description ne dit rien ne mérite même pas de s’abonner à AOL). Il nomme le système Xanadu et édicte 17 règles pour donner une certaine cohérence à son projet.
1.Chaque serveur Xanadu est unique et sécurisé.
2.Chaque serveur Xanadu peut être mis en service séparément ou en réseau.
3.Chaque utilisateur est unique et identifié.
4.Chaque utilisateur peut rechercher, récupérer, créer et stocker des documents.
5.Chaque document peut consister en un nombre quelconque de parts donc chaque élément peut être constitué de quelque genre que ce soit.
6.Chaque document peut contenir des liens de tous types, voire de copies virtuelles ("transclusions") d’un autre document accessible par son propriétaire.
7.Les liens sont visibles et peuvent être suivis depuis les deux extrémités.
8.La permission de lier vers un document est explicitement garantie par l’acte de publication même.
9.Chaque document peut contenir un mécanisme de rétribution, à un degré quelconque de granularité, pour assurer le paiement de chaque portion accédée, en incluant les copies virtuelles (« transclusions ») de tout ou partie d’un document.
10.Chaque document est identifié, unique et sécurisé.
11.Chaque document peut avoir des règles d’accès sécurisés.
12.Chaque document peut rapidement être recherché, stocké et récupéré sans que l’utilisateur ne sache où il est physiquement situé.
13.Chaque document est automatiquement situé sur un moyen de stockage approprié vis-à-vis de sa fréquence d’accès depuis n’importe quel point de consultation.
14.Chaque document est automatiquement stocké de façon redondante, pour maintenir la disponibilité même en cas de désastre.
15.Chaque fournisseur de service Xanadu peut facturer à sa discrétion ses utilisateurs pour le stockage, la récupération, et la publication de documents.
16.Chaque transaction est sécurisée et reste perceptible seulement par les parties l’effectuant.
17.Le protocole de communication client-serveur Xanadu est un standard librement publié. Le développement et l’intégration de tierces parties sont encouragés.
La lente mise au point de Xanadu s’est heurtée à un concept moins puissant, mais simple, ouvert, libre et utilisable immédiatement : le « world wide web ». Cependant, si Xanadu a failli dans sa réalisation, il a joué un rôle important dans l’évolution des systèmes hypertextes.

1/ L’HYPERTEXTE

Par hypertexte, j’entends simplement écriture non séquentielle.
...
Le langage parlé est une série de mots, l’écriture conventionnelle aussi.
Accoutumés à l’écriture séquentielle, nous en arrivons facilement à supposer que l’écriture est intrinsèquement séquentielle. Elle n’a pas à l’être et ne devrait pas l’être.
Il y a deux arguments essentiels en faveur de l’abandon de la présentation séquentielle.
Le premier est qu’elle dégrade l’unité et la structure du réseau du texte.
Le deuxième est qu’elle impose à tous les lecteurs une seule et même séquence de lecture qui peut ne convenir à aucun.
A. L’unité et la structure du texte dégradées
La séquentialité du texte repose sur la séquentialité du langage parlé, et celle de l’imprimerie et de la reliure.
Ces deux faits simples et quotidiens nous ont conduits à penser que le texte était intrinsèquement séquentiel.
C’est ce qui mène à l’erreur selon laquelle la présentation du texte devrait être intrinsèquement séquentielle.
Marshall Mac Luhan a même placé cette erreur au centre de la pensée européenne, et peut être avait-il raison, peut être est-ce le cas.
Mais la séquentialité n’est pas nécessaire.
Une structure de pensée n’est pas séquentielle par elle-même. C’est un système de tissage d’idées (ce que j’aime appeler une structangle). Aucune des idées ne vient nécessairement la première ; et mettre ces idées en morceaux, puis les disposer sous la forme d’une présentation séquentielle, est un processus arbitraire et compliqué.
C’est aussi, souvent, un processus destructeur, dans la mesure où, en dégageant le système global du réseau pour le présenter séquentiellement, nous pouvons difficilement éviter de casser – c’est à dire de perdre- certains des réseaux du texte qui sont une partie de l’ensemble.
Bien sûr, nous pratiquons cette sorte de décomposition séquentielle et simplificatrice tout le temps ; mais cela ne signifie pas que nous devons le faire, cela signifie simplement que nous y sommes obligés. (…)
B. Une seule et même séquence imposée à tous les lecteurs
Les gens ont des formations et des manières de faire différentes. ...
Pourtant le texte séquentiel, dont nous sommes gavés par la tradition et la technologie, nous impose d’écrire les mêmes séquences pour tout le monde, lesquelles peuvent être appropriées pour certains lecteurs et ne pas convenir aux autres, voire ne convenir à personne. (Ce livre, d’ailleurs, conviendra difficilement au goût de tout le monde, dans la mesure où il n’offre qu’un choix limité de séquences de lecture).
Ainsi, il serait grandement préférable de pouvoir créer facilement différents chemins pour différents lecteurs, adaptés à leur formation, leurs goûts, et probablement leur compréhension.
Aujourd’hui, dans des circonstances normales, ce résultat est obtenu en écrivant différents articles et livres sur le même sujet, et en les publiant en différents endroits, selon différentes façons, pour différents publics. Cette orientation proposera aux lecteurs plusieurs choix pour approcher le même texte.
Dans le monde de l’ordinateur, cette situation évoluera sensiblement lorsque – comme je le prévois - il y aura un grand dépôt unique, où chaque texte pourra être également accessible.
Cela signifie que les différents articles ou livres seront, vraisemblablement, devenus les différentes versions d’un même travail, et les parcours différents du texte par différents lecteurs.
Extraits de « Literary Machines 90.1 » Mindful Press, Sausalito, 1990. (Première édition en 1980).

2/ XANADU ET LE WORLD WIDE WEB
On interprète souvent, à tort, Xanadu, le projet original de l’hypertexte, comme une tentative pour créer le World Wide Web.
Mais Xanadu a toujours eu une ambition beaucoup plus vaste : proposer une forme globale et complète de littérature ; où les liens ne se brisent pas à chaque changement de version ; où les documents peuvent être mis côte à côte, comparés et annotés de près ; où il est possible de connaître le contexte d’origine de chaque citation ; et qui intègre un dispositif de droit d’auteur –une convention littéraire, juridique et commerciale- autorisant, sans conflit ni négociation, la pratique de citation, sans limite de temps ou de quantité.
Le Web a vulgarisé le modèle original de Xanadu à une large échelle, mais en réduisant toutes ces questions à un monde de liens unidirectionnels, fragiles et toujours prêts à se briser, sans reconnaissance des modifications et du droit d’auteur, et sans support pour les versions successives ou la ré-utilisation systématique.
On y met l’accent sur l’habillage et le tape-à-l’œil, au détriment d’une structuration en réseau du contenu.
La littérature électronique sérieuse (à des fins de connaissance, de travail en coopération ou de débat approfondi) doit permettre des liens bidirectionnels, à profusion ; et une réutilisation systématisée, s’appuyant sur une recherche facile à travers les versions et citations.
La structuration xanalogique du texte est un système unique de mise en réseau du texte (et des autres composantes médiatiques ).
Elle comporte deux formes complémentaires de mise en réseau : une mise en réseau du texte solide et durable (méthode des liens de contenu), et une ré-utilisation du texte identifiable et visualisable (méthode de la transclusion).
(…)
Ce système de structuration du texte présente une méthode intégrée originale pour la gestion des versions, la comparaison côte-à-côte et la visualisation de la ré-utilisation, qui conduit à un système cohérent et bénéfique de gestion des droits d’auteur (approuvé en principe par l’ACM). Bien qu’éloignée à un point presque décourageant des normes qui l’ont emporté jusqu’à maintenant, cette conception est encore valable et peut toujours trouver une place dans l’univers en évolution de l’internet.
Extrait de « Xanalogical Structure, Needed Now More than Ever... ». Communication au Congrès de l’ACM. 23/05/00. Il s’agit du résumé.
Texte complet : [http://www.sfc.keio.ac.jp/~ted/Xusurvey/xuDation.html]
3/ LA REEDITION VIRTUELLE
Il y a une forte aspiration à pouvoir ré-utiliser les contenus.
Si nous pouvons trouver un moyen légitime de satisfaire cette aspiration, alors, peut être, le pillage des droits d’auteur pourra être évité.
Aujourd’hui le débat porte principalement sur la gestion et la perception des droits sur la vente de contenus numériques.
La question habituelle est « Comment prévenir les infractions au droit d’auteur ? ». Si nous re-formulons ainsi la question : « Comment permettre la ré-utilisation ? », la solution peut être plus simple et plus forte qu’on ne pense, avec des bénéfices pour toutes les parties.
Ce point reprend une idée qui s’est présentée à l’auteur à la fin de 1960, et qui depuis est devenue une composante implicite du Projet Xanadu, un système ambitieux de publication hypermédia, avec une gestion approfondie des versions.
En raison des difficultés et des controverses qu’a rencontrées le projet, notre proposition fondamentale en matière de droit d’auteur n’a pas été comprise.
Et, parce que cette méthode était intégrée au logiciel conçu pour le projet Xanadu, elle n’a été ni comprise ni présentée comme une doctrine distincte d’autorisation légale.
Dans cet article, nous distinguons maintenant cette méthode d’approche du droit d’auteur de l’histoire du logiciel et la présentons comme une méthode que chacun peut utiliser.
C’est une doctrine d’autorisation légale, avec des effets de grande portée et des avantages qui peuvent être considérables.
L’OBJECTIF
Depuis le début, l’objectif du Projet Xanadu était de faciliter une nouvelle forme de littérature : un nouveau média populaire, un système d’édition « de beaucoup -vers- beaucoup », qui ne soit pas concentré entre les mains des sociétés d’édition et de communication, mais ouvert à tous.
Il était conçu pour créer une nouvelle forme de liberté de publication, et rendre possible une compréhension plus profonde des contenus publiés.
Mais cela ne signifiait pas simplement la mise à disposition électronique de documents fermés. Nous voulions aussi ré-utiliser les contenus existants, et l’informatique pouvait nous aider à organiser cette ré-utilisation de manière cohérente (et cela sans avoir à espionner les utilisateurs).
L’idée était de préserver l’intégrité du matériau numérique, et les droits qui y étaient attachés, tout en permettant à chacun de reprendre librement ces matériaux, qui devaient garder leur identité à tout moment.
En permettant à chacun de rééditer tout matériau, on définissait effectivement un nouveau système de transmedia numérique, doté de fluïdité, avec une liberté universelle de réutilisation et une possibilité de visualiser le texte repris.
Toutes ces différentes rééditions pouvaient en principe être vues côte-à-côte par le lecteur, favorisant ainsi une meilleure compréhension des contenus et des points de vue des différents documents, de leurs auteurs et rééditeurs.
Le schéma est simple.
Dans ce dispositif, chacun est libre de rééditer virtuellement des contenus numériques, sous la forme de citations, anthologies et collages, pour autant que la réédition soit virtuelle ; c’est à dire, pour autant que le rééditeur se contente de fournir des instructions pour l’acquisition et l’assemblage des différentes parties, et que chaque copie des octets préalablement publiés soit acquise séparément auprès de l’éditeur original, au moment de la livraison.
Le rééditeur se contente de distribuer des pointeurs indiquant comment obtenir le matériau, et dans quel nouveau contexte il prend place. Chaque destinataire achète ces matériaux indépendamment.
Selon cette méthode, chaque destinataire est propriétaire en propre d’une copie indépendante des matériaux, obtenue auprès de l’éditeur original. Tout aussi important : cette méthode favorise une ré-utilisation honnête des contenus dont chacun bénéficie.
Extrait de « Transcopyright : Pre-Permission for Virtual Republishing ». Version du14/10/98.
Version imprimée dans Educom Review (Janvier/février 1997). [http://www.sfc.keio.ac.jp/~ted/transcopyright/transcopy.htm]
4/ L’ACCES AUX TEXTES : TRANS-EDITION ET DROIT D’AUTEUR

Trois raisons principales militent en faveur de la méthode de trans-édition et de la trans-citation.
Les deux premières sont immédiatement opératoires.
A. L’Accès aux textes : une méthode légale pour la ré-édition
Ce système propose une autorisation unique de re-composer et ré-éditer.
IL N’EXISTE PAS DE METHODE LEGALE PERMETTANT DE GENERALISER LA RE-UTILISATION A GRANDE ECHELLE DES CONTENUS PROTEGES PAR LE DROIT D’AUTEUR.
Nous n’avons pas identifié précisément, ni ressenti comme un manque l’absence d’une telle méthode légale, pour la même raison qu’en général nous ne ressentons pas comme un manque les nouvelles inventions jusqu’à ce qu’elles soient créées.
Ce nouveau système d’accessibilité présente plusieurs avantages particuliers :
- Chacun peut citer le texte sans limitation, sans négociation ni pré-paiement.
- Les éditeurs bénéficient du système, dans la mesure où ils peuvent diffuser (et, éventuellement, vendre) leur contenu plus largement.
- Le public en bénéficie aussi, puisqu’il a la possibilité de re-publier des contenus protégés par le droit d’auteur.
- L’éditeur original contrôle la circulation du contenu (et potentiellement, sa vente).
B. L’ACCES AU CONTEXTE D’ORIGINE
Un lien est conservé vers le contexte d’origine du fournisseur de contenu. La trans-citation n’est jamais située hors contexte, puisque le contexte d’origine est immédiatement accessible au lecteur.
C. UN PAIEMENT A LA CITATION
Un des développements importants du système devrait permettre aux éditeurs de percevoir un petit paiement, pour chaque portion de texte téléchargé, si l’utilisateur le souhaite.
Si un système de micropaiement adapté est attaché au contenu, chaque utilisateur qui télécharge un contenu, acquitte un paiement auprès de l’éditeur original pour la portion exacte de la citation. De cette manière, l’éditeur original est rémunéré en proportion exacte de l’usage du lecteur.
Ce système de paiement est complètement différent de tout autre. Il nécessite de nouvelles formes de monnaie électronique.
Extrait de « Transpublishing : Benefits of Transquotation ». 09/03/99.
L’original comporte des schémas. [http://www.sfc.keio.ac.jp/~ted/TPUB :tpubBenefits.html]

Ted Nelson / L’hypertexte, Xanadu et la réedition virtuelle 

mercredi 24 avril 2013, par Theodor Holm Nelson

P.-S.

Crédit photographique : This is a file from the Wikimedia Commons. Ted Nelson gives a presentation on Project Xanadu for SuperHappyDevHouse at The Tech Museum of Innovation on February 19th, 2011.

sâmbătă, 12 mai 2018

Român pe lume e numai Românul.

«Român pe lume e numai Românul.
Toți acei ce își zic singuri lor că sunt Români și nu le este rușine s-o spună, nici când sunt putrezi de bogați, toți câti au învățat de la mamele lor românește  și tot românește  își învață copiii lor să vorbească, dar mai ales  toți acei care suferă la fel și vreau să sufere la fel toate amarurile ce cad peste țara și peste neamul lor românesc și au aceeași dușmani și aceiași prieteni, toți într- un gând. Aceștia sunt Români și alcătuiesc neamul românesc.
»

George COȘBUC, Neamurile Europei

Despre câteva reforme politice necesare

Cred că ar trebuie deschisă o discuție mai largă, în care diaspora să se implice nu doar prin vot ci prin dezbateri, proiecte prelabile votului, până când nu e prea tîârziu.
1. Despre statutul României, ieșirea din situația de semicolonie (nu exagerez!), declararea neutralității României, ca pe vremuri. 
Aceasta implică retragerea armelor și elementelor de armată străine. Ele nu ne pot apăra. Este o falsă opțiune politică și militară intrarea în orice sistem de alianțe militare, de apărare sau de atac. Experiența istorică a poporului român o dovedește. Armata României a fost abandonată de așa-zișii prieteni și aliați, de fiecare dată când ar fi avut nevoie de un ajutor adevărat.
Contra cui și pentru cine au căzut soldații declrați eroi pe situl Ministerului Apărării Naționale? http://www.mapn.ro/eroi/
2. Modificarea statutului Băncii Naționale care să mențină controlul asupra producției de monedă și acoperirea monedei naționale cu aur. Aveam rezerve de aur, le putem mări și le putem repatria pe cele aflate depuse (cu ce folos și pe ce bază?) în depozite exterioare, la bănci străine. Reluarea dezbaterii cu privire la natura statutului acestei bănci. 
3. Criticarea falsei democrații electoraliste, propuneri pentru alte moduri de reprezentare și pentru legarea deputaților prin responsabilizarea față de electorii care i-au ales, adică respunderea directă și dreptul electorilor de le retrage încrederea acordată în baza unei analize publice a modului în care au lucrat în cadrul mandatului acordat de electori. Ar fi interesantă să se reia dezbaterea la care s-au adunat sute de idei bune, despre Constituție, chiar dacă una proastă a fost votată. Ieșirea din sistemul prezidențial și mărirea responsabilității celor două camere, mai ales a Senatului. Etc.
Nu putem rămâne doar în cadrele sistemul deja instituit. Este nevoie de mai mult curaj pentru reforme profunde, reformism care nu se poate manifesta dacă nu sunt puse în discuții proiecte noi, chiar dacă șocante la prima vedere.
Am pledat pentru denumirea României ca stat național poliglot. Nicidecum stat multinațional, cum vor «minoritarii», lucru care nu corespunde situației demografice. De aceea reiau ideea desființării partidelor etnice.
Candidaturile provenite din partea organizațiilor minoritarilor trebuie interzise, atât timp cât ele mai există, odată cu pseudo-partidele de gen UDMR, PCM. Nici un partid pe baze etnice nu mai poate fi tolerat. Interesele populațiilor minoritare etnic nu sunt omogene ci se diferențiază în funcție de liniile ideologice mari în care se divide câmpul politic din România, ca și în funcție de starea socială (nu există nimic comun, decât limba maternă, între țăranul din Ozun sau minerul maghiar de la Baia Sprie și între comerciantul de arme maghiar din România —nu citez numele intenționat— distrugătorul de păduri de aceeași etnice, în cârdășie cu echivalentul român și fostul grof emigrat în SUA, care și-a recuperat abuziv proprietățile, fiindcă administrația României ignoră istoria reformei agrare, perfect legală și progresistă, din România după 1920. 
Candidatura unui președinte maghiar, dacă este promovată în prioritate pe criteriul aparteneței sale etnice, de către un grup care vorbește doar în numele unor interese comunitare etnice, nu poate fi acceptată. Un maghiar promovat pe baza etniei nu poate deveni președinte al României, devreme ce, prin natura funcției, el trebuie să reprezinte interesele tututor cetățenilor României, ori la rădăcină el a fost propus fiindcă se presupunea, de către formațiuniile etnice care l-au propus, că va da prioritate intereselor acestora. O contradicție în termeni.
Însuși conceptul de minoritar este un paradox. Egalitatea cetățenilor se manifestă pe plan individual și nu etnic comunitar. Care sunt deci criteriile egalității cetățenilor? Aceasta este chestiunea esențială și ea trebuie să capete un răspuns limpede. Prin eliminarea specificării naționalității, religiei sau limbii materne din orice bază de date electorale.
Cred că în felul acesta se va putea ieși din spirala infernală a comunitarismului de orice natură, care ne amenință statalitatea cu forța sa dizolvantă.
Dan Culcer, mai 2018
Dintr-un mesaj adresat unui activist român domiciliat în străinătate.

joi, 10 mai 2018

Demografie istorică și aklertă demografică. Viața și activitatea lui Sabin Manuilă

Sub titlul Considérations sur la vie et l'activité de Sabin Manuilă, revista Transylvanian Review • VoL IV, No. 1 (Spring, 1995) a publicat o succintă dar bine documentă sinteză privitoare la viața și activitatea demografului și sociologului român Sabin Manuilă, datorată Sorinei și lui Ioan Bolovan, istorici din Cluj-Napoca, de la Center for Transylvanian Studies/Centrul de studii Transilvane.

Am reprodus integral studiul în două dintre blogurile nostre colectoare, Arhiva Românilor și Biblioteca lui Dan Culcer, și l-am difuzat și în Google +. 

Activitatea de sprijinirea a natalității din Banatul antebelic proiectată de Sabin Manuilă poate fi sursa unor programe asemănătoare, adoptate condițiilor actuale, în care se impun acțiuni tenace, bine organizate și substanțial finanțate pentru a reacționa la perspectiva unei catastrofes demografice în România, dar nu numai, ci în toată Europa, anunțată de toate extrapolările demografice realizate la nivelul Organizației Națiunilor Unite. 
Recomand lectura acestor două texte tuturor românilor care mai cred în necesitatea de a lupta pentru supraviețuirea poporului român.

duminică, 6 mai 2018

Alexandru Culcer despre relația dintre Bard Oszkar și Lucian Blaga

Am uitat de articolul acesta publicat în 1973 de revista Vatra, pe când Tata, Alexandru Culcer, mai trăia.
Mi-l amintește cercetătorul David Gyula, într-un studiu din revista Helikon, Lucian Blaga magyarul, 2015. szeptember 02.

«Blaga és Bárd Oszkár kapcsolata a Zamolxe bemutatója kapcsán aztán még bensőségesebbé válik. Levelezésük egy része elkallódott, de megőrződött Bárd Oszkár két Blagához írott német nyelvű levele (közölte Jancsó Elemér: Irodalmi levelezések. NyIrK, 1963/2. 347–348.), s Blaga nemcsak dedikált köteteivel tisztelte meg fordítóját, hanem egyik versét is neki ajánlotta (Alexandru Culcer: Zamolxe în premieră absolută. Vatra, 1973/3).»
https://www.helikon.ro/lucian-blaga-magyarul/
 

Eliminarea specificării naționalității, religiei sau limbii materne din orice bază de date electorale

Un comentariu pe marginea mesajului dlui Mircea Popescu, reprodus mai jos.

Candidaturile provenite din partea organizațiilor minoritarilor trebuie interzise, odată cu pseudo-partidele de gen UDMR, PCM. Nici un partid pe baze etnice nu mai poate fi tolerat. Interesele populațiilor minoritare etnic nu sunt omogene ci se diferențiază în funcție de liniile ideologice mari în care se divide câmpul politic din România, ca și de starea socială (nu există nimic comun, decât limba maternă, între țăranul din Ozun sau minerul maghiar de la Baia Sprie și între comerciantul de arme maghiar din România — nu citez numele intenționat — distrugătorul de păduri de aceiași etnie, în cârdășie cu echivalentul român și fostul grof emigrat în SUA, care și-a recuperat abuziv proprietățile, fiindcă administrația României ignoră istoria reformei agrare, perfect legală și progresistă, din România după 1920. 
Candidatura unui președinte maghiar, dacă este promovată în prioritate pe criteriul apartenenței sale etnice, de către un grup care vorbește doar în numele unor interese comunitare etnice, nu poate fi acceptată și candidatul nu poate deveni președinte al României, devreme ce, prin natura funcției, el trebuie să reprezinte interesele tuturor cetățenilor României, ori, la rădăcină, el a fost propus fiindcă se presupunea, de către formațiunile etnice care l-au propus, că va da prioritate intereselor acestora. O contradicție în termeni.
Însuși conceptul de minoritar este un paradox. Egalitatea cetățenilor se manifestă pe plan individual și nu etnic comunitar. Care sunt deci criteriile egalității cetățenilor? Aceasta este chestiunea esențială și ea trebuie să capete un răspuns limpede. Prin eliminarea specificării naționalității, religiei sau limbii materne din orice bază de date electorale.
Cred că în felul acesta se va putea ieși din spirala infernală a comunitarismului de orice natură, care ne amenință, cu forța sa dizolvantă a statalității.
Cu tot binele, Dan Culcer 

 Mircea Popescu comentează:
Senatorul Șerban Nicolae de la PSD cere o schimbare a regulilor pentru alegerea președintelui României.
La prima vedere, am doar trei observații.
Senatorul vorbește de: ”partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţile naţionale, allianţele politice, alianţele electorale şi candidaţii independenţi”.

Deci, din nou doar despre ”organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale”. Cu alte cuvinte, organizațiile majorității românești sunt excluse din categoria de ”competitor electoral”.
În acest fel, o organizație ca ”Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș a ”minorității” românești din acele zone, va fi ”reprezentată” de UDMR.
Or fi românii discriminați, nu or fi?

Referindu-se la românii de pretutindeni, domnul senator este preocupat de regulile pt. desfășurarea alegerilor, de la locurile de votare, durata propagandei și identificarea alegătorilor, dar niciun cuvințel despre regula de reprezentare echitabilă a câtorva milioane de români din străinătate în Parlamentul țării lor. Același număr de 4 deputați și 2 senatori.
Este adevărat că alegerile parlamentare sunt diferite de cele prezidențiale, dar dacă senatorul PSD tot dorește reformă a sistemului electoral, măcar să fie o reformă completă, nu doar pe bucățele.

De asemeni, mai zice senatorul Șerban Nicolae: ”candidaturile propuse de partidele şi de alianţele politice, precum şi candidaturile independente, pot fi depuse numai dacă sunt susţinute de cel puţin 200.000 de alegători.”

Nu știu ce să zic despre cerința de 200.000 de semnături pentru un candidatura unui independent la președinție, același număr cerut și pentru candidatul din partea unor partide la care lucrează o armată de politruci pentru a obține semnăturile și care beneficiază de fonduri uriașe, dar asta-mi sună a ”protecționism” pentru partide.