Treceți la conținutul principal

Ion Caraion. Cazul «Artur» și exilul românesc

Recitesc volumul de documente Cazul «Artur» și exilul românesc. Editura Pro Historia, București, 2006, din colecția de Documente publicată de INMER (Institutul pentru memoria exilului românesc), cu Un cuvânt înainte al editoarei Delia Roxana Cornea, care a colaborat cu arhivistul Dumitru Dobre.
Prima mea lectură, la apariția din 2006, a fost marcată de mirare și de puseuri de indignare. Acum cred că lectura indignată și moralizatoare a acestor documente excepționale nu corespunde conținutului, este inadecvată, chiar prostească. 
Pot dovedi prin citate din presa din România că aceasta a fost lectura dominantă. 
Notele informative ale lui Ion Caraion și rapoartele, comentariile ofițerilor de informații, merită o atenție deosebită. E necesară extragerea și verificarea informațiilor incluse prin alte surse accesibile, dosarele altor persoane urmărite de Securitate. Mai ales atunci când cei care este vorba sunt la rîndul lor informatori mai mult sau mai puțin docili și harnici.
Evoc aici lectura dosarele SIE ale publicației Glasul Patriei, a căror redactori erau mai toți foști deținuți politici, recrutați ca informatori în pușcărie cu câteva luni sau săptămâni înainte de eliberarea surevenită prin decizia de amnistie din 1964 și care se supravegheau și se «turnau» din precauție, reciproc, pentru a nu li se putea reproșa inactiviatea sau omisiunea de denunț, pedepsită după mai vechiul cod penal comunist. Eliberare despre care recrutorii cinici știau în momentul recrutării, nu și victimele.
În toate cazurile, indiferent ce temă atinge, Ion Caraion scrie nu doar ca un artist ci, mai ales ca un observator extraordinar și un patriot. Nu e vina lui Ion Caraion că interlocutorii săi nu au un nivel intelectual corespunzător, că sunt blocați de rutină, că nu au capacitatea de a modifica ceva din funcționarea inerțială a sistemului pe care îl slujesc, așa cum credea, spera probabil Caraion, adresându-li-se pentru a le sugera comportamente și soluții de politică înaltă, pe terenul culturii. și nu numai.
Este curioasă lipsa totală de comentarii a editorilor, pe marginea ideilor lui Caraion, a referințelor la situații cu valoare politică deosebită. care meritau măcar o scurtă reconstituire de contexte.Tăieturile operate în text [...] nu sunt motivate sau explicate.
O Notă [informativă] pasionantă este cea cu nr. 151/W.M./00171/61.421 din 06.06.1976 (p. 138-151, ff. 167-185 din dosarul de rețea al scriitorului.
Voi reveni cu citate ample.
Înainte însă, merită transcrisă o fabulă de circulație încă orală și deci anonimă prin anii 80 în România. Ea poate fi intitulată : Șoarecele, pisica și balega.
Un șoarece este urmărit de o pisică pe un câmp unde pasc niște vaci. De spaimă, paralizat, șoarecele se oprește în spatele unei vaci. Aceasta îi spune că îl va ascunde și se balegă peste el. Balega acoperă șoricelul, care se crede salvat. De bucurie mișcă vârful codiței, care însă rămăsese neacoperit de balegă. Pisica îl pierduse din vedere dar deodată observă mișcarea. Se apropie, prinde codița, trage șoricelul din balegă, îl trece prin iarbă ca să-l curețe nițel și apoi îl înghite pe nemestecate. Care-i morala? 
Nu toți cei care se cacă pe tine îți vor răul. Nu toți cei care te scot din rahat îți vor binele. Iar dacă ai ajuns în rahat, nu mișca din codiță până nu ești sigur că a trecut primejdia.
Voi explica raportul dintre Artur și fabulă.
Nu cred că grațierea și eliberarea lui Ion Caraion ar fi fost un troc, consecințe ale acordului de colaborarea ca informator dat de Ion Caraion Securității, așa cum unii comentatori neinformați au scris cu prea mare grăbire. E suficient să se verfice datele semnării angajamentului și data eliberării, precum și data emiterii decretului de grațiere din 1964 (al cărui text nu a fost, dealtfel, publicat atunci în Buletinul oficial, fiind deci de uz intern, cunoscut de supraveghetori dar nu și de deținuți).În fine, Caraion mai avea de făcut 20 de ani de temniță grea.
Deținuții politici care au semnat angajamentul de informator în 1964 nu știau că vor fi eliberați. Li se cerea să semneze pentru un eventual tratament mai omenos sau pentru mici privilegii. Promiteau să dea note informative despre codeținuți, deveneau astfel informatori de celulă. Să se țină seama că relațiile din interiorul pușcăriei erau puternic tensionate, rareori de armonie, condițiile de coabitare, constrângerile de tot felul, înfruntările de caractere și sensibilități, inclusiv opozițiile politice reziduale nu puteau fi evitate, erau probabil încurajate de supraveghetori, pentru a induce zâzania necesară : divide et impera! 

Comentarii

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  2. Tragic!Un destin tragic!A gresit fata de M.Lovinescu,Virgil Ierunca si Paul Goma.Dar poetul,omul Caraion a avut deasupra capului IADUL.A stat singur in celula condamnatilor la moarte 3 ani la MALMAISON ateptand in orice clipa sa fie executat.Tragic,dureros de tragic acest destin!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Avețo dreptate. Cei care au trăit situații similare pot judeca cu îndreptățire. Alții nu au temeiuri. Dan C.

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Alegeri la scriitori. Mica publicitate sau Mica duplicitate

Nu am pentru moment decât titlul. Sunt convins că voi găsi subiectul și sper, de-asemenea, că voi găsi tonul necesar. Probabil după alegerile care se arată la orizontul patriei noastre de hârtie.
Până atunci, iată textul unei scrisori trimise președintelui Uniunii Scriitorilor din România, în întâmpinarea apropiatelor alegeri pentru postul pe care îl ocupă, încă. Cred că nu e greu de pronosticat : Nicolae Manolescu va fi reales. Printre altele, pentru că o seamă de electori sunt eliminați, privați de dreptul de vot, printr-o prevedere «statutară».

Stimați colegi,
Prin expresiile prezente în textul de mai jos, extras din convocatorul emis de Uniunea Scriitorilor din România la data de 16 Feb 2018, constat că sunt împiedicat să votez, mi se interzice să votez la aceste alegeri.
Lipsa prevederii normale, a votului prin împuternicire, ne interzice realmente de a ne exercita dreptul la vot, tuturor celor care, din motive diverse, nu se pot deplasa sau nu vor a se deplasa în localitatea u…

Despre lege, prietenie, încredere și proprietate. In căutarea unei tablouri de familie

Textul de mai jos a fost publicat pe Internet în paginile acestui blog al meu, Jurnalul unui vulcanolog, difuzat și unor ziare din Târgu Mureș, după cîte știu, rămas nepublicat.


Il trimit [poștal, semnat, imprimat și recomandat] spre luare la cunoștință unei familii de potlogari, formată din Carol și Rodica Puia. Ca să știe dânșii că necinstea lor nu va rămâne nepedepsită moral, fiind făcută publică.
Am luat hotărârea să procedez astfel pentru trei motive :
Fiindcă justiția română a fost incapabilă să analizeze situația cu obiectivitate și echilibru, să apere proprietatea mea, așa cum o cere constituția în numele căreia acționează, preferînd să refuze judecata în fond și ascultarea martorilor, cercetarea probelor documentare, în numele unui formalism juridic inacceptabil. Poliția, prin reprezentanții ei locali, a tergiversat ancheta ani de zile.
Arhivele Comisiei de patrimoniu a județului Mureș în care se aflau documentele privind istoricul acestei situații au fost pierdut…

Un mujic obosit la Paris în 1985

În vizită la noi, Matei Cazacu, istoriograful, și Angelika, a sa soție. Prieteni buni. Pe coridor apartamentului care servește de galerie cu portrete familiale, Matei vede caricatura mea, realizată în vara lui 1985, de un meșter anonim, la Paris, în Piața din fața Muzeului de la Beaubourg. Deci pe vremea când eram încă turist în Franța.
Matei Cazacu își amintește, privind caricatura, că Ilie Constantin, poetul tansferat și el la Paris, cu câtiva buni mai înainte de mine, în căutarea unei himere, îi spusese în 1987, probabil, când ne reîntâlneam amândoi la Paris, că Dan Culcer «are o figură de mujic obosit» Caricatura din 1985, pe care o reproduc, este o perfectă ilustrare a acestei observații poetice.