Articol îngrijit de: Vlada Afteni # Ăștia suntem !?

 Nota Dan Culcer. 

Nu știu, încă, cine este Vlada Aftenie.Nicidacăe vorba de autorul textului sau doar de cel al întrebării retorice. Voi încerca să aflu. E sigur însă că nu sunt de acord cu finalul textul. Ăștia suntem !? 

Pluralul nu e acceptabil, nici măcar sub formă interogativă, dubitativă. 

De s-o fi făcut o anchetă de poliție sau jandarmerie, acolo se află responsabilii, tâlhari în vreme de război. Evident, nu cred că vinovați au fost identificați individual. Poate satul a fost solidar sau complice, toți participând la tâlhărie. Dar a trage vreo concluzie de natură determine o trăsătură de psihologie colectivă negativă nu e nici admisibil, nici corect, nici rațional, nici științific. Comportamentul membrilor unui grup nu indică nici măcar posibilitatea acordului restului grupului cu acest comportament. În ultima vreme am văzut pe Netflix un film coreean, cred, care descria activitatea unui grup de oligarhi care supuneau unui experiment social niște așa ziși voluntari, într-un joc în care perdanții erau uciși de arbitrii și supraveghetorii organizatorilor de joc, iar uciderea perdanților mărea miza premială.  Ceea ce distrugea în practică orice solidarizare posibilă, orice colaborare pentru a reuși jocul în grup și a supraviețui. 

Totuși, în mod plauzibil, deși neașteptat, o solidarizare părea posibilă. Serialul nu e terminat. In iunie vor apare alte episoade. Ce alegere vor face scenariștii: Omenirea poate fi solidară și se poate salva colectiv  sau pofta câștigului ne transformă în egoiști fără scăpare, în dauna propriei noastre supraviețuiri? 

Dan Culcer

 

Pe 1 Septembrie 1944 a murit vicepreședintele Radiodifuziunii Române. 

La înmormântarea lui n-a venit nimeni din partea Radioului ! 

A fost și academician. 

Nimeni de la Academia Romană n-a ajuns la înmormântare ! 

A fost și director al Teatrului Național, ăla din centrul Bucureștiului. 

N-a venit nimeni nici de la Teatru. 

A fost cândva și reporter la "Adevărul", a scris la mai multe ziare, pe unele chiar le-a condus.

N-a venit niciun jurnalist! 

A murit in satul Valea Mare, și la câteva zile după ce l-au îngropat, țăranii de acolo i-au vandalizat casa și-au furat tot ce au găsit înăuntru. 

Târziu a fost dezgropat și adus în cimitirul Bellu din București lângă Caragiale și Eminescu . 

S-ar putea să-l știți... Liviu Rebreanu ! 

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, comuna Tîrlișua, județul Bistrița-Năsăud – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare, județul Argeș) a fost un romancier, dramaturg și academician român.

Liviu Rebreanu sa născut la 27 noiembrie 1885 fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În tinerețe, mama era pasionată de teatru, fiind considerată "primă diletantă" pe scena Becleanului de băștină. Ambii părinți constituie modelele familiilor Herdelea care apare în „Ion”, „Răscoala”, „Gorila”, etc.

În anul 1889 familia Rebreanu sa mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului. Potrivit afirmației scriitorului: ”În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Pînă ce, cînd să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.”

În scrierile sale de sertar, la începutul în limba maghiară, și apoi în limba română, multe amintiri din copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-plan. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu Prislopul în care Rebreanu a locuit mai tîrziu), unele episoade din romanul "Ion" au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din poveștile publicate de). scriitor).

A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 sa transferat la Școala de băieți din Bistrița ("Polgári fiu iskola"), unde a urmat încă trei clase.

În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întîia și ultima poezie". Fascinat de o tînără acriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai tîrziu, aflat în Budapesta, fără succes, a gen dramatic.

În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lîngă granită cu Austria). La sfîrșitului anului I, a obținut calificativul „eminent”. Ca și la Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La Brașov, a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după abateri de la regulamentul școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfîrșitul celui de-al doilea an de școală reală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la "purtare". Din 1903 pînă în 1906 a urmat Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta (deși sa simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Din nou, în primul an, a primită distincția de eminent.

La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei. Aici, pe lîngă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut multe preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. Între scriitorii excerptați au fost clasici francezi, ruși, germani, italieni, englezi, unguri. La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci poveștiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături bănești, a fost forțat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în "arest la domiciliu", sa hotărît să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment).

La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911).

A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecîndu-se în mod deosebit asupra paginilor de critică și istorie literară din Viața românească, aparținînd, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de date aceasta sub influența lui Creangă. A încearcat să traducă după o versiune germană, romanul Război și pace de Tolstoi.

În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat poemul Moartea șoimanului de M. Gorki. Din Prislop ia trimis o scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunîndu-i, spre publicare, o povestire. A scris nuvela Mîna (prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din Anton Pavlovici Cehov.

La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, sa retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămînul drept). La 7 iulie Rebreanu scrie în Jurnal: ”Perspective puține de salvare, dată fiind vîrsta mea, chistul din plămînul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”

La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viață la vîrsta de 59 de ani. Peste cîteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

# ăștia suntem !?