Din Jurnalul unui vulcanolog, Duminică 18 martie 1973

 Din Jurnalul unui vulcanolog
Duminică 18 martie 1973
Astăzi fiica noastră, Ioana Larisa, împlinește șapte luni. 

[Acum, când transcriu aceste rânduri, Ioana Larisa a împlinit  52 de ani.]

Tot astăzi am recitit, a treia oară, scrisoarea lui Cornel Dimovici, medicul din Ozun, în Secuime, și prietenul nostru, prozator publicat în Vatra.

I-am citit pasaje din scrisoare lui Cornel Ceuca, soțul Luciei, verișoara mea, membru în comitetul executiv al Consiliului Popular Județean, jurist de meserie și om foarte inteligent, fiu de chiabur, cu școala înaltă la călugări în Beiuș, vorbitor de italiană, devenit și franceză, paradoxal, activist de partid în domeniul economiei.

Toate astea precum și starea de neliniște în care trăiesc în ultima vreme, revoltă, mereu înăbușită, împotriva unor acțiuni parazitare, ilogice, îndreptate contra culturii de către indivizi aflați în posturi de conducere din aparatul de partid și de stat, m-au determinat să reiau, în sfârșit, acest Jurnal de vulcanolog.
Simt că trăiesc deasupra unui cazan clocotind. Poate că majoritatea pasivă a populației acestei țări trăiește doar sentimentul unei nemulțumiri epidermice și momentane, legate de cutare lege stupidă, de cutare abuz.

Nu știu ce gândesc alții, timpul drămuit nu-mi permite să le cunosc opiniile. Mă învârt într-un cerc restrâns de indivizi, mai ales intelectuali, gata oricând să disece o situație dar mai puțin înclinați spre acțiune, politică, socială.

E adevărat însă că, de câte ori am avut prilejul să intru în vorbă cu alți oameni, am întâlnit aceeași nemulțumire generală, mi s-a prezentat aceeași situație paradoxală, absurdă, care face ca oameni dotați să fie înlăturați din funcții în care erau buni și utili, puși deoparte, sub conducerea unor persoane oneroase, lipsită de scrupule, reprezentând practic prostia și demagogia. Oneros : un contract apăsător, costisitor, dezavantajos, necinstit, împovărător.

Dacă aș avea răbdarea să înșir acum zecile de cazuri pe care le-am auzit, întâmplările meschine, cu calculele complicate ale parvenirii aș umple tot acest caiet.

Mă voi strădui să încerc o generalizare de care se teme toată lumea, începând cu reprezentanții de Direcției Generale a presei și tipăriturilor, adică ai cenzurii și până la cutare activist care prezintă rapoarte false către superiorii săi.

Nu știu câte subiectivitate va intra în aceste rânduri, nu știu mai ales dacă nu cumva poziția mea de clasă mă determină, așa cum nu știu în ce măsură informațiile pe care le dețin îmi vor permite să evaluez corect stările de lucruri din România.

Pe de altă parte, nu aș vrea ca acest jurnal, pe care l-am reluat cu acest nou titlu, să fie o operă, fie ea și de sertar, un fel de istorie secretă a lui Procopius din Cezareea.
Nu va fi istorie, fiindcă nu suport istoria, considerând-o aglomerare de date orânduite după reguli impuse de conjuncturi, cu documente extrase din arhive ciuntite de secret și teamă, falsă începând cu premisele.

Voi încerca să alternez observațiile generale cu relatarea unor evenimente particulare și, mai ales, să dau partea dreaptă consemnării efectelor unui sistem social și politic față de efectul tarelor individuale. Sistemul nu e posibil decât prin folosirea adecvată a acestor tare.

Cele mai importante probleme ale prezentului mi se par:
– contradicțiile între ierarhia rigidă și teoriile despre participarea maselor la conducerea treburilor publice.
– apatia produsă de existența dedublată schizofrenic, a oricărui cetățean: personalitate socială versus individ.
– efectele negative ale teoriilor mesianice:  aleșii chemați să salveze țara, de fapt o auto-promulgare, propulsare, proclamare.
– efectele spaimei și a lipsei de solidaritate asupra înfrângerilor individului înfruntând singur un mecanism opresiv bine pus la punct.
– presiunile economice și politice externe pe fondul unei crize economice latente.
– totalul eșec al unei politici economice falimentare și contradicțiile generate de această politică — între idealul comunist și practica construirii unei forme speciale de capitalism de stat.
Mi se pare că aici eșecul îi aparține lui Lenin care a crezut că legile economice pot fi dirijate și neglijate, că se pot făptui salturi de la o orânduire socială la alta.
În cazul României anului 1938, stat semi-feudal, trecerea la o formă socializantă s-a făcut prea brusc.
Idealurile majorității țin de idealuri tipic capitaliste, de proprietate și bunăstare familială și personală.
Îmi propun să completez acest tablou altădată și să transcriu aici niște texte, versuri, pe care acum nu le găsesc dar care spun probabil mai mult decât am scris până acum.
Acum un an, într-o mașină pe șoseaua Târgu Mureș – Deda-Bistra, sculptorul Ion Vlasiu îmi spunea : nenorocirea este că poporul român n-a optat încă, după 30 de ani, pentru comunism.