Identitate, limbă de comunicare, cetățenie, integrare

«Ambii părinți ai lui Celan au fost uciși de naziști; poetul fost închis în lagăre de muncă. După război, a locuit scurt la București și Viena înainte de a se stabili la Paris. Deși a scris aproape exclusiv în limba germană, nu poate fi numit în mod corespunzător poet german, loialitatea sa era față de limbă, nu de națiune.» 

Citat din revista lui Adrian Grauenfels, scriitor israelian născut în România.

Această frază îmi confirmă ipoteza mea privind raportul dintre scriitorii neromâni care trăiesc și scriu în limba română, în România sau oriunde în altă parte (cazul Fundoianu, Voronca, Norman Manea etc.), care poate fi limba lor maternă, dar nu va fi altceva decât limba lor de comunicare.

Fie români scriind în franceză, engleză sau germană, fie evrei scriind în limba română sau în altă limbă, a țării în care se oploșesc, aceștia nu pot fi considerați ca scriitori francezi, americani, englezi sau germani sau români, fiindcă vor rămâne meteci, nerecunoscuți și neintegrați de comunitatea locală. Românii, în orice limbă ar scrie, tot români rămân. Nu doar pentru că scriu din perspectiva experienței lor de viață, cea care își pune pecetea, experiența primară, a copilăriei și adolescenței, tocmai fiindcă identitatea lor conține datele formative, basmele, istorisirile, sărbătorilor, istoria neamului și, mai ales, istoria familiei căreia îi aparțin. Ori aceasta îi identifică și de familie nu se vor putea lepăda niciodată.

Cazul scriitorilor evrei care scriu sau au scris în limba română este clar. Loialitatea lor este față de limba română ca limbă de comunicare, nu față de națiunea română, în care nu se simt integrați sau mai exact nu vor să fie integrați, adică nu vor să-și piardă identitate evreiască. Teza celor care susțin că evreii au fost expulzați, împiedicați să se integreze, este falsă. Nici un evreu nu a vrut să renunțe la identitatea sa în schimbul alteia. Ghetourile, adică cartierele locuite de evrei în orașele României nu au fost create de români ci de evrei, prin aglutinare comunitară. Administrația românească nu a făcut decât să confirme și să folosească existența cartierelor evreiești pentru a-i identifica atunci când,  în condiții de tensiune militară, economică sau politică, unii evrei sau toți evreii erau considerați ca potențial neloaiali, sursă de pericol pentru națiunea română.