Brigada de zgomote

După apariția studiului de sociologia succesului, în revista Vatra, la rubrica Sociograme, intitulat Succesul literar sau trocurile intracomunitare, sunt atacat în haită de câțiva inși al căror rol în deformarea continuă a istoriei românilor a fost și este notoriu. Acești inși sunt considerați de unii ca fiind evrei, se declară ei înșiși evrei. Dar sunt descendenții unor familii care s-au declarat ca fiind evreiești doar în documentele serviciilor de cadre ale Partidului. O etnicitate ascunsă prin românizarea numelor de familie, din motive aparent valabile, date fiind numele de familie originale, sau prenumele părinților, înainte de românizarea lor impusă de aceleași servicii de cadre între 1944 și 1965, pentru a masca înmulțirea nefirească, neproproțională, fiincă excesivă în raport cu numărul global de evrei înregitrați pe teritoriul României, în bază metodei declarației la diversele recensăminte demografice. 

Nu e destul ca probă de evreitate că în anumite fișe ale Serviciului de cadre al Partidului Comunist din România sau, ulterior, al Partidului Muncitoresc Român, ai cărui membri activi și folositori au fost în perioada 1940-1989, ei  figurau la rubrica etnie ca fiind evrei. Prin folosirea argumentului cotit în "spiritul aserțiunii lui Wilhelm Filderman, că „un evreu care devine comunist a încetat să mai fie evreu”, în publicistica unor autori evrei, din România şi din străinătate, s-a dezvoltat şi consacrat de-a lungul timpului conceptul-sintagmă "non-Jewish Jews" (patentat de Isaac Deutscher în 1954), atribuit cu predilecție evreilor comunişti."

Niște indivizi care se numesc Damian, Vrancea, Corbea. Cornea, Oișteanu, Tismăneanu, Pruteanu, Florian, nu pot fi evrei. Sunt nume strict românești. Dacă, totuși, un astfel de nume este purtat de un evreu, adică de o personaă care a declarat că este evreu, că este solidar cu o altă persoană care și ea se declară sau este considerată de alții evreu, atunci este vorba de un pseudonim, fie practicat la nivel publicistic, fie devenit legal ca nume de familie. Ceea ce, uneori, prin momentul schimbării de nume, determinat de interese politice, era, nu doar în cazul României, o metodă de ascundere a unei dominații politico-etnice, cu caracter colonial.

În România există variante maghiare de nume purtate de inși identificați de ei înșiși ca evrei. În  Ungaria, deasemenea. Am avut un prieten, decedat de curând, traducător din română și franceză, redacor de editură, publicist, care se numea Rez Pal. Tatăl său, medic și cunoscut francmason, dinainte de 1940, orădean de origine, folosea pseundonimul lliterar Raffy Adam. Un activist al PCR, specializat în educație ideologică și redactor al broșurii Carnetul propagandistului, la Cabinetul de partid din Tg. Mureș, se numea Grün,

De altfel, de ce ar fi evreu Corbea? Ce este un evreu? Un om care a fost educat în cadrul culturii evreilor, care vorbește limba evreilor, care eventual trăiește în Țara evreilor sau măcar a trăit sau s-a născut în Țara lor.  Sau un om care descinde dintr-o familie în care ambii părinți sau măcar unul  dintre ei, împlinesc aceste condiții cumulative. Nu în sens rasial, genetic, ci în sens cultural. Dacă referința e exclusiv geneticő, când se consideră evreu doar persoana care are o mamă evreică, atunci, după părerea mea ne aflăm în fața expresiei unui rasism tipic, nu în sensul negativ  prin care se emite o judecată negativă față de un grup uman, ci în sensul în care se admite că genele materne transmit de la o generație la alta, altceva decât caractere fizice, boli sau alte specificități biologice, adică trăsături specifice, comportamentale unice și neschimbate, ca la animale. Un câine naște câini, o pisică șoareci mânâncă. Ori această, în cazul umanoizilor este definită drept rasism pur. Se presupune că genele materne ar transmite și cultura, nivelul intelectual, valorile morale, comportamente grupale, sociale etc. Ipoteza unei astfel de transmisiii este o absurditate. Ea contravine tuturor concluziilor științifice, antropologice privitoare la evoluția umanității.

Înainte de 1948 o țară a evreilor nu a existat din punct de vedere politic și administrativ, evrei, adică cei care se simțeau astfel și se declarau astfel, trăiau în diaspora, în dispersare. Totuși pe zone, a existat o anumită specificitatea evreiască comunitară, diferită în funcție de mediul cultural unde se aciuiaseră migranții cu câteva secole înainte. Deplasările grupurilor de evrei erau determinate de  factori politici, de raporturile liderilor cu autoritățile locale, de apariția unor conflicte economice mascate, din ambele părți,  în conflicte religioase. În ciuda străduinței repetate de a demonstra existența unei prezențe evreiești în diferite teritorii europene, africane, dovezile arheologice sunt insuficiente. Țara Făgăduinței era o speranță pentru evrei, un mit, un proiect, un scop. Devenit program politic, prin Sionism, și apoi realitatea politică. Terenul Țara Făgăduinței a fost cumpărat la început, apoi cucerit militar, cu alungarea sub presiune a unei părți din locuitorii anterior, în numele dogmei, mitului dacă vreți, fixat în textul biblic, transformat din text religios în text de istorie și apoi în program politic și demografic. În fine în program colonial, aplicat lent sau violent. 

Pentru a putea intra și a te stabili în Țara Făgăduinței, care s-a instalat pe țărmul sud-estic al Mediteranei, simpla declarație de apartenență la această etnoreligie  nu este suficientă. Dacă pe baza legii israeliene, un om  poate revendica și obține cetățenia israeliană, el devine un adevărat evreu, obligat să devină un patriot care iubește Țara și pământul evreilor, care este deci sionist prin definiție și în subsidiar un cetățean israelian. Astfel el ar trebui să frecventeze sinagoga, să cunoască riturile și repete rugăciunile pe care le pronunță rabinii și ceilalți membri ai comunității în acest cadru ritual, pe care le-ar fi pronunțat în prezența lui părinții săi, iar dacă este băiat, să fie circumcis ca semn al pactului dintre Jehova și copii poporului ales. Un evreu mânâncă acasă sau în alte locuri exclusiv preparate casher. 

Dar un evreu sau un român pot fi atei. Ca să fii ateu trebui să știi că există un Dumnezeu, a cărui existență fie o negi, fie vrei să o ignori.  Dacă toate aceste condiții cumulative nu sunt împlinite de o persoană, avem de-a face cu un impostor. Care vrea să profite de anumite avantaje pe care le implică această calitate de evreu. Sau să evite desavantajele pe care le implică apartenența la categoria pseudo-etnică de «jidan», în anumite momente istorice. Și ele pot fi multe și importante. Comunitatea evreilor autentici nu ar trebui să le recunoască oficial calitatea de evrei acelora care nu pot aduce probele cumulative mai sus pomenite. Și nici nu le recunoaște pe baza unei simple declarații, acelora care se revendica a fi evrei, căci se cer alte dovezi. Pentru a deveni cetățean evreu în Țara Evreilor se verifică îndeplinirea unor condiții. Asta explică poate de ce anumite persoane au preferat să trăiască într-o țară străină, cum e România, unde, chiar dacă se declară evrei și profită pe acest fond de anume avantaje, nu li se solicită probe. Asta va fi fiind situația celor care se declară evrei dar se numesc Albescu, Ardeleanu, Barbu, Corbea, Cornea, Culcer, Deleanu, Radian, Rădulescu, Raicu etc..

Dacă în România, în epoca post-kominternistă de după 1944, niște persoane s-au declarat evrei, lucrând pentru ocupantul străin în România, pentru implementarea comunismului în această țară, fără să împlinească condițiile cumulative mai sus enumerate, înseamnă că e vorba de impostori. Deci, că nu se poate susține că evreii ne-au adus comunismul venind pe tancurile sovietice. Fiindcă cei care au venit pe tancuri nu erau evrei ci niște impostori, dotați cu acte false. Implicit, este deci valid argumentul unor evrei sau presupuși evrei, de după căderea regimului comunist și instalarea regimului de Restaurație, cu forma lui numită Monstruoasa Coaliție, cum că, atunci când s-au dovedit slujnicarii comunismului, evreii și-au pierdut calitatea de evrei. Devenind comuniști. Dar comunismul nu este o etnie. Atunci de ce etnie erau acești slujnicari? Erau purtătorii cărei culturi? De fapt ipoteza care se impune ar fi simplă, acești evrei comuniști erau de fapt echivalentul maranilor, evrei trecuți de frică și sub presiune la creștinism/comunism, dar care și-au cultivat, păstrat în taină evreitatea,  în sensul definit de mine mai sus, cumulativ, dar au redus ritualul la esențial. Se deduce că acești marani comuniști nu au servit decât aparent interesele comunismului, că ei au fost într-un fel tot impostori, servind în mod tainic și continuu, exclusiv sau predominant, interesele comunității căreia i-au aparținut fără discontinuitate. etc.

Dan Culcer. Sociograme. Succesul literar sau trocurile intracomunitare

„Ludo e un creier ascuțit, fost bun sionist, talentat până la măduva gândirii, cunoscător profund al gândirii judaice. El a fost înțeles și sprijinit de marii conducători ai judaismului român, ca Dr. Willy Filderman, Iacob Itzhak Niemirower, A. L. Zissu, ba și marele nostru înaintaș, d-nul Adolphe Stern, l-au apreciat. Presa sionistă l-a găzduit, banii organizațiilor l-au hrănit, din dragostea noastră el a putut să scrie liber și nesilit de nimeni. Astăzi el zace în Biblioteca Academiei Române, adună documente din viața social-politică a regimurilor trecute din România și le reactualizează prin falsificare crasă, pentru a obține CE ? Batjocura, murdăria, goliciunea amară a parvenirii. Ludo tipărește la Editura de stat tomuri groase, tone de otravă, câștigă averi din noroiul ce-l aruncă asupra trecutului românesc, noroi care personifică propria sa dramă. Asemenea decădere morală, ca evreu, mă doare. A ajuns Ludo un antisemit al propriului său neam, mai ordinar decât un A. C. Cuza. Că această treabă a făcut-o un Mihail Sadoveanu, un Arghezi, un Zaharia Stancu, ei cel puțin sunt « români ». Dar CE caută un EVREU în grajdurile lui Augias, iartă-mă Doamne, nici porcii nu-s în stare să-mi lămurească această șaradă neo-proletară ” —Alexandru Șafran Sursa.https://www.wikiwand.com/ro/I._Ludo

Astfel a fomulat Alexandru Șafran, un mare rabin, originar din România, un sfat înțelept adresat evreilor din România, ziși «români», în speță lui I. Ludo, cel care se specializase în romane pamflet întru denigrarea grosolană a regalității din România, în ciclul Paravanul de aur, Regele Palaelibus etc., după 1945 desigur. Unii evrei nu trebuiau să se amestece în treburile românilor și mai ales să nu pună în discuție valorile și miturile acestora, mai ales când se cunoaște contribuția unora dintre evreii cu funcții politico-ideologice la distrugerea culturii românilor. Dacă au făcut-o sau o fac, să nu se mire nimeni că vor suporta consecințele, zic eu, adică contestarea de către oponenți a valorilor identitare și miturilor evreiești.

Dacă Norman Manea, Alexandru Florian, Zigu Ornea, Andrei Oișteanu, Andrei Cornea tăceau în acest domeniu, ar fi rămas înțelepți. Si taccuises philosophus mansisses. Altfel, se pot aștepta să fie răsplătiți cu aceeași monedă. Adică să li se conteste valorile și miturile. 

Analiza mea, cu caracter de ipoteză, ar zice unii, privitoare la relația de troc în care a intrat Norman Manea prin scrierea pamfletului Felix culpa, are ca temei lectura cronologiei carierei internaționale a lui Norman Manea, așa cum este ea descrisă de versiunea franceză a articolului care îi este dedicat în enciclopedie, versiunea on line Wikiwand. https://www.wikiwand.com/fr/Norman_Manea

Am scris cândva despre cărțile lui Norman Manea, în Vatra. De bine, fiindcă ne aflam pe terenul criticii sociale și morale a comunismului. Dar eu doream și militam pentru depășirea interdicțiilor, a cenzurii, pentru reintegrarea produselor culturale ale emigrației desprinse din România, indiferent de etnie. În vreme ce Norman Manea, care tăcuse ca evreu sau se mascase în România, se lansa, după emigrarea sa, în cenzurarea și criticarea, din perspectiva unor dogme evreiești, a mișcării legionare și pleda, implicit, pentru eliminarea, din bagajul cultural al națiunii române, a tinerilor legionari, «păcătoșii» care voiseră să scoată România de sub controlul imperialismului transfrontalier și a delegaților acestuia, afaceriștii evrei din România. 

 « Simțeam că dacă eu, ca evreu, scriu asemenea lucruri despre Eliade, se va produce o explozie cosmică… ceea ce s-a și întâmplat. Nu aș fi scris un așa text în timpul comunismului, pentru că știam că ar fi fost imediat manipulat. Eu nu l-am acuzat pe Eliade pentru faptul că a fost un simpatizant al legionarismului, cât pentru totalul său refuz de a reveni asupra acestei probleme. Perioada anilor 1930 e complicată. Extrema dreaptă românească, spre deosebire de nazismul german și fascismul italian, era o ideologie adânc ancorată în religie. Putem să o asemănăm cu al-Qaeda de astăzi, sau cu fanatismul musulman în general. [ De ce nu și cu Israelul de după 1948? dc] Ei doreau un stat pur și religios, urmând comandamentele divine. Asta contravine, firește, ideii napoleoniene de citoyen, în care ești cetățean al patriei indiferent de origine. Cultul morții, obsesia sacrificiului, duceau la o ideologie morbidă și distrugătoare. Reproșul meu a fost că Eliade a refuzat să discute deschis despre angajamentul său trecut. […] Am fost rugat să scriu acel text în momentul în care a apărut ultimul volum al memoriilor lui Eliade [s.n. dc], volum care avusese niște recenzii ultraviolente în Anglia. Englezii nu au uitat că Eliade a lucrat la ambasada română de acolo, el fiind atunci caracterizat ca cel mai nazist din ambasadă. Nu știu care erau criteriile competiției între amploaiaţii de acolo. Eliade a fost și umilit foarte tare de britanici când a plecat să-și preia postul de la ambasada română din Portugalia : a fost pus să se dezbrace în pielea goală pentru a fi căutat, ca un adversar al Angliei ce era. El nu a uitat niciodată această umilință. […]» Norman Manea

Bizară mi se pare afirmația din Wikivand, necontestată de Norman Manea, cum că pamfletul Felix culpa ar fi fost tradus în românește și publicat în revista 22, fără acordul său.[ Ori traducerea a apărut în trei numere consecutiv din revista 22, a Grupului de Dialog Social. O revistă filosemită și integral favorabilă lui Norman Menea și pozițiilor sale.] Putem deduce că N. Manea spera să nu se afle în România că a scris un asemenea text?

Norman Manea nu mai pomenește sursa imboldului de a scrie un pamflet contra lui Mircea Eliade. O instanță comunitară evreiască din Statele Unite și gazeta The New Republic? A fost un troc intracomunitar. Ipoteza ușor verificabilă prin simpla descriere a succesiunii cronologice ar fi că această scriere a fost condiția lansării sale pe piața nobelizabililor. Ceea ce este deja o manevră de propagandă, întrucât scrisul literar al lui Norman Manea nu îl îndreptățea să aspire la o astfel de răsplată, adică sancțiune premială. Firește, un scriitor are dreptul să-și supra-aprecieze opera, altfel riscă să nu mai scrie. Evocarea suferințelor copilului și familiei lui Manea în perioada deportării pe teritoriul de la estul României nu are nici forța, nici substanța unor scrieri similare, memorialistice sau nu, ca să nu mai pomenim de Soljenițîn, pentru suferințele globale ale cetățenilor, indiferent de naționalitate, în continentul Gulag. A nu se confunda suferința cu povestirea suferinței, cu imaginarea suferinței. Acest domeniu literar a fost uneori invadat de impostori, care contau pe valoarea de portanță a temei.

Excepționalismul evreiesc nu este tolerabil, dacă se construiește pe falsuri istorice.

« Ei [legionarii] doreau un stat pur și religios, [România] urmând comandamentele divine.»

Manea scrie despre legionari cele de mai sus, după ce îi reproșează lui Mircea Eliade că nu a revenit, adică, subînțeles, nu s-a dezis de convingerile sale politice din tinerețe, fără să-și dea seama că descrie de fapt nu doar proiectul ci chiar realitatea patriei sale spirituale, statul evreilor, Israel, realitatea unui colonialism, de care Norman Manea, după câte știu, nu s-a dezis niciodată public. Norman Manea și-a folosit identitatea «etnică» pentru a reuși să iasă din anonimatul în care s-ar fi scufundat iremediabil dacă nu era evreu, dacă nu i oferea o scândură de scăpare la colegiul internațional Bard, o instituție universitară cosmopolită din Annandale-on-Hudson, New York 12504-5000. Cu ce «marfă» literară putea să se prezinte, la sosirea sa în Statele Unite, Norman Manea ? Fusese tradus în franceză la editura Albin Michel din Paris în 1991, adică după ce ajunsese la New York, cu o bursă Fulbright. Am contribuit la apariția acestei traduceri, punând la dispoziția unuia dintre referenți, universitarul exilat Alexandru Sincu, cărțile românești ale lui Norman Manea, aflătoare în biblioteca mea din Franța.

Folosirea cârjei comunitare nu are nimic intolerabil sau moralmente grav, alții au făcut la fel, toate regrupările comunitare servesc la asta, doar că unele sunt mai eficiente decât altele. Iar cea evreiască face parte dintre cele mai eficiente. 

Nimeni nu mă poate face să cred că integrarea lui Norman Manea în viața culturală americană sau măcar newyorkeză ar fi reală, strict literară, adică nedeterminată de comunitarism, toate contactele pe care el însuși le evocă sunt evreiești, Philippe Roth etc. 

Manea nu ne spune dacă acolo a început să frecventeze sinagoga, pe care probabil nu o frecventa la București. Undeva se declară chiar ateu. Dar ce însemnă un evreu ateu? În ce constă evreitatea acestuia? Dacă nu în religie, atunci în genele transmise pe linie maternă? În ce măsură ateul Manea poate fi evreu, atunci când identitatea, câtă poate exista, nu poate fi decât culturală, iar o cultură iudaică fără Talmud, nu există. Iar Talmudul sau interpretarea talmudică a Vechiului Testament nu se obținea în liceul românesc. Atunci în familie? Să se fi compensat, în cazul Manea, lipsa contactului cu sinagoga, adevărata școală de identitate evreiască, cu o transmisie informală intrafamilială?

Cred că nu a folosit doar argumentul «evreității» ci probabil că s-a prezentat ca opozant discret al naționalismului ceaușist, ceea ce în anii sosirii sale la New York putea să funcționeze ca argument de valoare internă, comunitară, așa cum a funcționat ulterior în cazul Ninei Cassian, după ce aceasta, speriată (cum o va declara autoarea) de consecințele arestării inginerului evreu Gheorghe Ursu, unul din membrii clubului care se aduna în casa Cassian, a decis să ceară azil politic în SUA. Înregistrările Securității, lizibile în arhiva CNSAS, consultată de mine, care o supraveghea în anii 80, probează natura ostilității foștilor privilegiați. Pe vremea kominternismului Nina Cassian nu era supravegheată, desigur. Comunista Nina ar fi trebuit să ceară azil nu în Statele Unite ci în Cuba, care era pe atunci încă sub un regim comunist. Înregistrările realizate de Securitate a conversațiilor din casa Ninei Cassian, rezumate sau transcrise integral se află la CNSAS, în dosarele de urmărire informativă dedicate poetesei, precum și fragmente din Jurnalul ei, fotocopiate discret de agenți. Ar merită să se facă o comparație între textul jurnalului editat în România și fragmentele de jurnal fotocopiate de Securitate.

O trambulină bine folosită a fost în schimb, Bard College pentru Norman Manea, fiindcă universitatea este integrată în rețeaua Open Society a miliardarului Soros György, evreu din Ungaria, cea care a intoxicat o generație de intelectuali din Estul Europei cu doctrina «democrației» electoraliste și a societății «deschise», ambele folosite pentru a-i înregimenta în serviciul liberalismului și individualismului, ca ideologii ale descompunerii sociale, suportul practicilor bancare fără control ale imperialismului american. https://cce.bard.edu/international/partners/

Eu mă simt și sunt român fiindcă am crescut în cultura română, la care am avut acces prin limba maternă, română,  fiindcă am fost educat să mă simt solidar cu istoria românilor, în familie, nu la școală, înainte de 1957, unde ni se turna cu tolceriul în cap istoria concepută de evreul comunist Roller. Dar părinții nu mi-au zis, fii patriot. Mi-au oferit bazele patriotismului meu, adică informația și spiritul critic.

Deci nu la școală ci acasă am fost educat să fiu român și nu altceva, fără să fiu educat să-i disprețuiesc pe ceilalți, adică pe maghiari, evrei, ruși. Dimpotrivă, am fost educat să prețuiesc cultura acelor neamuri, care ne erau vecinii interiori sau exteriori. Dar tot acasă am aflat că unii maghiari, unii evrei, unii ruși nu ne sunt prieteni, că au făcut mult rău românilor ca noi sau ca românii din familia noastră. Și că, deci, dacă sunt atacat, dacă ar vrea sistemul educativ să-mi inculce disprețul față de familia și neamul meu, să știu că asta nu se face decât în interesul unor dușmani tradiționali ai acestui neam. Iar dușmănia ascunde interese economice divergente, aspirații istorice teritoriale, atacuri demografice și insinuări ideologice dizolvante.

Poate că luciditatea sau ideologia l-au împiedicat pe Norman Manea să devină sionist, altfel, în loc să treacă prin Franța înainte de a ajunge în Statele Unite, ar fi putut, în baza legii fondatoare a politicii demografice a Israelului, identificat ca evreu, să emigreze direct la Ierusalim. 

Dar o dată plecat din România, cu altă destinație, singura sa șansă de a fi luat în seamă era să-și revendice apartenența la comunitatea mondial(ist)ă a jidovilor. Mi-e clar că Norman Manea considera limba română ca singurul instrument cu ajutorul căruia putea scrie literatură, de o calitate suficientă în ochii săi. Să treacă la ebraică, să scrie direct în engleză sau franceză, nu i se părea o soluție, cum au făcut alți scriitori, evrei sau români, plecați din România, care și-au pierdut vâna, forța epică, dacă v-or fi avut-o în mediul cultural, civilizațional românesc.

Modest sau discret ?, Norman Manea recunoaște că succesul său se datorează, în parte deci, unei întâmplări, «un fericit concurs de împrejurări».  Care să fi fost aceste împrejurări? Norman Manea a ajuns în Statele Unite cu o bursă Fulbright în 1988. La patru ani după ce a ajuns în SUA, pamfletul Felix culpa, numit de unii eseu, a fost comandat de redacția revistei The New Republic și publicat în 1991. Versiunea românească a fost tipărită de revista 22 în 1992.

Naiv sau făcând pe naivul, Paul Cornea, critic literar și sociolog al culturii, întâmplător evreu, tatăl lui Andrei Cornea, prezintă într-un mod idilic și schematic succesul transatlantic al lui Norman Manea. 

«Nu cunosc multe exemple de mai rapidă ascensiune a unui scriitor de la zero sau, în orice caz, de la un anonimat provincial fără şansă la notorietatea transatlantică actuală. E aproape incredibil ca un refugiat, lipsit de mijloace şi relaţii influente, aflat la o vîrstă care pare a-i bloca orice promovare, plecat din ţară cu un paşaport turistic, să ajungă în numai 6 ani un prozator tradus în Germania, Franţa, Italia, Statele Unite, Anglia şi alte cîteva ţări, să fie răsplătit cu două premii internaţionale de mare prestigiu (Mac Arthur – USA şi Nonino –Italia), invitat să profeseze la o instituţie americană renumită (Colegiul Bard, de lîngă New York) şi ales de nobelizatul Saul Bellow (între atîtea personalităţi care-l înconjurau) drept partener al unui dialog cu semnificaţie testamentară. Negreşit, Manea dinainte de 1986 e acelaşi cu cel de după. Deosebirea majoră constă însă în descătuşarea energiilor ferecate, condamnate în patrie să lîncezească, dar stimulate să se desfăşoare în toată plenitudinea în societatea competiţiei libere. A fost la mijloc – aşa cum scriitorul o recunoaşte, cu modestie – un fericit concurs de împrejurări.»  (p.9, în Norman Manea. Departe și aproape, volum coordonat de Boldea,Iulian și Turcuș, Claudiu, Editura Arhipelag XXI, Târgu Mureș, 2014)

Problema este că, cu foarte puține excepții, aș zice fără excepție, scriitorii aflați în situații similare nu au putut să devină scriitori francezi, germani, americani sau englezi, fiindcă nu au fost niciodată integrați acestor culturi și ierarhiei sale de valori autentificată civilizațional. Au rămas meteci, adică nu sunt luați în seamă în nici un canon intern, nu sunt citiți sau citați decât ca venitúri, vag aclimatizate, nu vor avea descendenți în interiorul culturilor respective. A avea descendenți (literari) este singura formă de aclimatizare culturală posibilă, așa cum se întâmplă cu plantele sau animalele transferate de pe un continent pe altul. Unele devin invazive, adică se reproduc în cazul în care nu află concurenți, altele rămân plante de seră sau animale de grădină zoologică, care ar pieri dacă ar fi scoase din mediul protejat. Să numesc câțiva autori originari din România, din secolul trecut și din acesta, printre care unii au scris în franceză, în germană sau engleză, sau au fost  traduși, alții nu. Anne de Noailles, (https://www.wikiwand.com/ro/Ana,_contes%C4%83_de_Noailles), Panait Istrati, E.M. Cioran, C. V. Gheorghiu, Mircea Eliade, Petru Dumitriu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Leonid Mămăligă, George Astaloș, Dumitru Țepeneag, Virgil Tănase, Norman Manea, Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Constantin de Chardonnet alias Dan Constantin, Matei Vișniec, Maria Mailat, Cornel Dimovici, Andrei Zanca, Sorin Anca, Mirela Roznoveanu, Marian Popa, Mircea Iorgulescu etc.

E mai ușor de intrat în lista de patrimoniu a unei culturi străine dacă ești evreu, fiindcă funcționează solidaritatea comunitară, în vreme de românul, după ce constată că nu poate conta pe solidaritatea comunitară, se străduiește să răzbată de unul singur, sau se declară evreu! Comunitatea românească nu are nici dorința, nici instrumentele, nici forța economică, deci nici mecenatul, nici solidaritatea sistematică necesare pentr a-i ajuta să se afirme pe potențialii săi membri.

Cunosc alt caz, al unui emigrant, devenit încet-încet scriitor de limba franceză, dar povestind mereu și mereu, cu prioritate, istorii petrecute în România sau izvorâte din experiențele sale de descendent dintr-o familie mixtă, cu mamă secuiancă și tată român, cu o pseudo mitologie personală dezvoltată din identificarea bizară și netemeinică istoric a unei ascendențe materne neoprotestante, interpretată ca originea evreiască, cu scopul evident de a fi folosită ca treaptă de ascendență socială. Succesul adevărat, fără proteze identitare, va veni poate și-i doresc ca descendenții să beneficieze de succesul emigrantei, ca moștenitori al drepturilor de autor, dar nu cred în asimilarea culturală a emigrantului prim.

Având ca sursă de inspirație propria sa biografie romanțată, ca foarte mulți alți scriitori, Norman Manea perseverează. Scrie un roman colaj. Nu știu exact ce ar fi acest tip de roman. Voi încerca să citesc cât de curând cartea publicată în română la Editura Poiirom. Spicuiesc această prezentare pe situl editurii POLIROM. [Am citi între timp cartea.]

«Un roman colaj despre un supraviețuitor al lagărelor din Transnistria, despre existența sa ulterioară într-o dictatură comunistă și exilul în America. Discursul narativ se desfășoară pe mai multe niveluri, fiind potențat cu un colaj de fragmente literare semnificative și însemnări de lectură despre identitate, iubire și literatură. Metafora Umbrei ca purtătoare a identității, o referire la clasica povestire germană a lui Adelbert von Chamisso Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl, rămâne un laitmotiv pe toată întinderea cărții și exprimă obsesia protagonistului cu privire la destinul său incert și înstrăinarea prin care trece. Dialogul dintre protagonist (Nomadul Mizantrop, N.M.) și vechiul său prieten Günther, un român de etnie germană, exilat la Berlin, comunist înfocat și critic al realităților din România dictaturii, obsedat de vina germană și de implicațiile ei actuale, este, în fapt, o retrospectivă a realității postbelice din estul Europei. „Arhiva Günther”  cumulează tensiunea dintre cei doi prieteni, motivată de obsesiile lor diferite. Ceea ce menține constantă intensitatea epică a cărții este relația de intimitate dintre protagonist și sora sa vitregă, orfani și supraviețuitori ai Holocaustului, marcați de trauma lagărului și de vina de a fi supraviețuit urgiei, ca și de dorința de a găsi un echilibru în existența lor plină de contradicțiile prezentului. Romanul este, în fapt, o călătorie prin dramaticele evenimente ale secolului XX: naționalism, fascism, comunism și exil. La sfârșitul lecturii, cititorul se află solidar cu protagonistul nomad, cu melancolia, umorul și îndârjirea sa de supraviețuire.»

Iată ce scriam în revist Vatra, despre unul din romanele lui Manea. Textul a fost cuprins și în volumul Serii și grupuri, 1981.

CARTEA FIULUI. Norman Manea este un prozator fecund, chiar dacă îi raportăm opera la aceea a altor colegi de promoţie literară, productivi fără să fie superficiali, căci începând cu 1969 a publicat următoarele cărţi : Noaptea pe latura lungă, Captivi, Atrium, Primele porţi şi la sfîrşitul anului 1976, Cartea fiului. Ultimele patru fac parte din ciclul Variante la un autoportret.

Cartea fiului este formată din - două părţi intitulate, respectiv, Simona şi August ; ele narează, analizează şi realizează două variante ale agresiunii pe care o suportă psihicul unui individ dinspre mediu, agresiunea majoră a torturii savante căreia îi este supusă Simona Hariga, soţia unui revoluţionar cu un destin tragic (cazul real de la care s-a pornit fiind, probabil, cel al lui Lucreţiu Pătrăşcanu) şi agresiunea minoră (doar aparent) a cotidianului torturant prin ciclicitate, cu invariantele sale tipice. Se poate presupune, dacă pornim şi de la titlul cărţii, o legătură între cele două părţi : fiul, ipoteticul fiu ai Simonei, ar fi personajul principal al părţii a doua, tînărul inginer proiectant. Este poate doar povestea dorinţei de asumare a unui rol, a necesităţii ideale de a-l interpreta, de a-l trăi.
În Simona naraţiunea adoptă modul ipotetic, marcând o experienţă ne trăită dar imaginabilă. Existenţa Simonei [167] Hariga, pictoriţă scenografă pe care naratorul o întâlneşte în primul capitol al cărţii, cu prilejul unei premiere teatrale, într-un oraş de provincie, la care este şi el invitat (ocazie de reconstituire sarcastică a unei atmosfere specifice unor astfel de evenimente), este refăcută, în- momentele ei semnificative, cu ajutorul unei duble proiecţii : 1) scena interogatoriului la care este supusă, după ce fusese torturată şi fizic, în care se înfruntă tăcerea ei încăpăţânată cu monologul agresiv, cinic şi pervers, mimând sau practicând real sinceritatea, al anchetatorului, un personaj memorabil parcă de sorginte dostoievskiană, şi 2) imaginara sau reala figură a pictorului renascentist Piero di Cosimo, reală istoric, imaginară prin reconstituirea personalităţii şi motivaţiilor sale, artist al cărui destin şi operă o obsedează pe Simonia Hariga pînă la a ajunge să trăiască o identificare (o asemănare fascinanta a ei cu portretul Simonettei Vespucci, pictat de Piero di Cosimo), cale pe care o adoptă naratorul pentru a-şi înţelege personajul despre care ştie prea puţine lucruri, dar de al cărui destin este la rândul său obsedat.
Prima parte a cărţii conţine, între aceste două oglinzi paralele, fin trasată, o supratemă : aceea a artistului care prin însăşi structura şi condiţia sa este un adversar al dogmei, un adept al Renaşterii şi un revoluţionar, înţelegând revoluţia în.primul rînd ca o „luptă cu tine însuţi", ştiind că „Renaşterile au nevoie de timp", că ele înseamnă „o cultură trăită" şi (aşa cum o făcea Cosimo, organizator de carnavaluri cu sens parodic în raport cu obsesia thanatică a Evului Mediu) trebuie precedate şi pregătite prin „carnavalizarea conştiinţei", se eliberează „gândirea, imaginaţia, prea multă vreme siluită de o seriozitate impusă, fariseică, şi tâmpă, cu adevărat dezumanizantă şi străină omului" şi se opune „demagogilor, ritualurilor ierarhizate ale îngheţului medieval".
In August, modul naraţiunii se schimbă adoptându-se unghiul naratorului personaj ce-şi relatează trăirile, cu observaţia că se simte o distanţare treptată faţă de mediul descris, văzut, în manifestările sale rituale şi mecanice, cu o ironie evoluând spre dispreţ sau revenind spre înţelegere şi compasiune, reflectând parcă un proces de reificare a relaţiilor interumane, oferind elemente pentru [p.168] un studiu al destructurării ce pare uneori să se instaleze, stare conflictuală pe care naratorul, personaj problematic, este tentat să o rezolve prin ieşirea din : acest mediu şi încercarea de a-şi păstra puritatea adolescentină, ca un refuz al. maturizării, simţită, uneori, ca supunere şi integrare conformistă, neutralizantă. Personajul este dotat cu o imensă acuitate senzorială care îl ajută să ne restituie mediul oraşului şi al atelierului de proiectări în care lucrează cu o exactitate care, prin descompunerea gesturilor, a peisajelor şi ritmului gândirii, sincopat transcris, devine, aproape himerică, aşa cum se spunea că ar fi făcut-o Piero di Cosimo, încercînd să surprindă imperceptibilul.
Întreaga naraţiune este prin ea însăşi o polemică, implicită şi uneori chiar explicită la adresa realismului tern. (La Simona Hariga „amintirea soţului [era] suprapusă unui fiu iluzoriu, în stare să realizeze «depăşirea şi nu maimuţăreala naturii» .).
Comună, ca tehnică şi atitudine narativă, celor două părţi, le este „supraintensificarea mişcării interioare", transcrisă printr-o frazare cu un ritm sacadat, de veşnică alertă şi tensiune, încercând să surprindă nuanţe, să ca-racterizeze situaţii, recurgânld la un stil (uneori supra) încărcat de adjective, atingând preţiozitatea. Lucrul se observă mai ales în cazul unor „portrete" unde prin aglomerare se obţine un efect negativ de anihilare a vizualităţii ce pare totuşi dorită. Finalul ambelor părţi este deschis, cum era firesc în cazul unor variante pentru un autoportret.  
Prin efortul împlinit de a-şi construi un stil propriu, prin atenţia acordată actualităţii, adică prezentului social şi reflectării sale subiectivizate, prin mediile în care îşi plasează personajele, prea puţin frecventate de alţi prozatori (poate cu excepţia lui Virgil Duda), prin capacitatea de a îngloba elementul teoretic şi reflecţiile asupra propriei atitudini narative, evitând excesul, într-un text de mare fluiditate şi omogenitate, Norman, Manea şi-a cîştigat. o poziţie originală în proza românească contemporană, nu lipsită de personalităţi, în care promoţia din care face  parte aduce un  aer proaspăt,  novator, uneori [169] încă timid dar încercând realizarea adecvării între mijloacele narative (stilistice şi compoziţionale) şi noutatea, specificitatea raporturilor sociale şi psihice ale epocii.»

Așa se integra prozatorul în linia criticii sociale, morale și ideologice a perioadei comunismului colonial, zis dejist, critică care devenise posibilă după ce conducerea superioară de partid dăduse liber. Manea a ales un subiect posibil, interesul pentru temă fiind clar determinat de faptul că soția lui Pătrășcanu, personajul care poartă numele de Simona Hariga, nu fusese o artistă oarecare ci o evreică artistă neoarecare.

«Lucrețiu Pătrășcanu a fost reabilitat post-mortem în aprilie 1968 din inițiativa secretarului general al PCR, Nicolae Ceaușescu. Din același lot de reabilitați au făcut parte Ștefan Foriș, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Martor în ancheta de reabilitare a fost Belu Zilber. Remus Koffler nu a fost însă reabilitat. La Plenara CC al PCR din acel an, Nicolae Ceaușescu a folosit cazul Lucrețiu Pătrășcanu pentru a ilustra influența negativă pe care o avuseseră în România Alexandru Drăghici și Iosif Chișinevschi.

Pătrășcanu a fost căsătorit, din 1938, cu Elena Pătrășcanu (Herta Schwamen, n. 1910), de origine evreiască, de profesie decorator scenograf la Teatrul Țăndărică din București, unde era colegă cu Lena Constante. O cunoscuse atunci când o apărase într-un proces pentru activități comuniste, ea fiind tot militantă a PCdR. La acea vreme căsătoriile dintre români și evrei erau interzise de guvernul condus de Octavian Goga. De aceea a trebuit să fie botezată în religia ortodoxă. Cel care a botezat-o a fost preotul ortodox cu convingeri socialiste Gala Galaction. » Extras din Wikipedia

Tot așa se explică interesul subliniat și public al  lui Norman Manea pentru biografia, destinul Anei Pauker, fost ministru de externe al României în perioada colonială, de sorginte kominternistă. O tartoriță fără nici o solidaritate cu poporul român, executantă zeloasă a ordinelor Moscovei. Sărmană «victimă a antisemitismului românilor», peceriști, subliniez eu, ironic. Este, desigur, un drept absolut al scriitorului de a-și alege subiectele și personajele. Dar dacă o face mereu din perspectiva succesului social, al oportunismului, situația trebuie semnalată. Atât.

P. S. «Fratele lui Leonte, Mihail Oişteanu (n. Mikhail Nikolaievici Oigenstein, zis “Mişa”), căsătorit cu Bella losovici (originară din Cernăuţi), este tatăl lui Valery Oişteanu (n. 3 septembrie 1943 la Karaganda (în prezent în Kazahstan) şi al publicistului Andrei Oişteanu (n. 18 septembrie 1948, Bucureşti)». Dacă Andrei O. s-a născut la București în 1948, pot oare să mă întreb ce făcea același Andrei O. la Cernăuți în 1953? Pe pagina Facebook a lui Andrei Oișteanu se află o simpatică fotografie a copiluiui Andrei, care ne dă această informație. Aștept, din partea etnologului și imagologului, o lămurire autobiografică mai deliată asupra cauzelor acestei deplasări dintr-o țară, România, în alta, URSS. Poate o vizită la bunici. Pe vremea copilăriei lui Andrei Oișteanu, golurile în biografii și autobiografii erau prilej de anchete severe de cadre, Din fericire un astfel de pericol nu mai există. Caderiștii erau și ei adesea evrei. Nu totdeauna, desigur. În categoria slujnicarilor, recrutarea se făcea în anii 1945-1965 în funcție de oportunism și supușenie și nu doar prin contraselecție etnică. A urmat apoi între 1965 și  1989 perioada unei epurări a foștilor epuratori, ceea ce i-a transformat pe aceștia, și pe deascendenții lor, din activiști sau prieteni ai comuniștilor în dușmani aparenți ai comunismului (cazul Tismăneanu Vladimir) sub formă de experți în problema comunistă. Dușmănia, chiar ura lor, sentiment interzis în România printr-o Lege etnocentrică filosemită, care reconfirmă excepționalismul iudaic, se orienta exclusiv în direcția național-comunismului de orientare Dej-Ceaușescu. Epuratorii și slujnicarii de viță veche și-au pierdut funcțiile. Era normal să-i urască pe cei care organizaseră epurarea lor, după 1965. Problema este că, după 1989, sub pretextul Revoluției, în cadrul Restaurației, fii vechilor epuratori s-au erijat în democrați, cosmopoliți, anti-naționaliști și i-au atacat, înlocuit sau epurat pe vechii lor adversari. Și tot așa. 

Urmează faza epurării descendenților epuratorilor epurați. Problema este lipsa de calitate intelectuală și umană a schimbului Trei, adică a grupului majoritarilor vânduți, reeducați, deveniți mental un soi de pseudo-evrei, jucători la Bursă, prin efectul inductiv al capitalismului financiar sălbatic, baza noii buirghezii compradore, formată din colaborațsioniști pentru care singura motivație este chilipirul personal imediat.