Dacă Norman Manea, Alexandru Florian, Zigu Ornea, Andrei Oișteanu, Andrei Cornea tăceau în acest domeniu, ar fi rămas înțelepți. Si taccuises philosophus mansisses. Altfel, se pot aștepta să fie răsplătiți cu aceeași monedă. Adică să li se conteste valorile și miturile.
Am scris cândva despre cărțile lui Norman Manea, în Vatra. De bine, fiindcă ne aflam pe terenul criticii sociale și morale a comunismului. Dar eu doream și militam pentru depășirea interdicțiilor, a cenzurii, pentru reintegrarea produselor culturale ale emigrației desprinse din România, indiferent de etnie. În vreme ce Norman Manea care tăcuse ca evreu sau se mascase în România, se lansa, după emigrarea sa, în cenzurarea și criticarea din perspectiva unor dogme evreiești a mișcării legionare și pleda, implicit, pentru eliminarea, din bagajul cultural al națiunii române, a tinerilor legionari, «păcătoșii» care voiseră să scoată România de sub controlul imperialismului transfrontalier și a delegaților acestuia, afaceriștii evrei din România.
« Simțeam că dacă eu,
ca evreu, scriu asemenea lucruri despre Eliade, se va produce o
explozie cosmică… ceea ce s-a și întâmplat. Nu aș fi scris un așa text
în timpul comunismului, pentru că știam că ar fi fost imediat manipulat.
Eu nu l-am acuzat pe Eliade pentru faptul că a fost un simpatizant al
legionarismului, cât pentru totalul său refuz de a reveni asupra acestei
probleme. Perioada anilor 1930 e complicată. Extrema dreaptă
românească, spre deosebire de nazismul german și fascismul italian, era o
ideologie adânc ancorată în religie. Putem să o asemănăm cu al-Qaeda de
astăzi, sau cu fanatismul musulman în general. [ De ce nu și cu Israelul de după 1948?] Ei doreau un stat pur și
religios, urmând comandamentele divine. Asta contravine, firește, ideii
napoleoniene de citoyen, în care ești cetățean al patriei indiferent de
origine. Cultul morții, obsesia sacrificiului, duceau la o ideologie
morbidă și distrugătoare. Reproșul meu a fost că Eliade a refuzat să
discute deschis despre angajamentul său trecut. [] Am fost rugat să
scriu acel text în momentul în care a apărut ultimul volum al memoriilor
lui Eliade, volum care avusese niște recenzii ultraviolente în Anglia. Englezii
nu au uitat că Eliade a lucrat la ambasada română de acolo, el fiind
atunci caracterizat ca cel mai nazist din ambasadă. Nu știu
care erau criteriile competiției între amploaiaţii de acolo. Eliade a
fost și umilit foarte tare de britanici când a plecat să-și preia postul
de la ambasada română din Portugalia : a fost pus să se dezbrace în
pielea goală pentru a fi căutat, ca un adversar al Angliei ce era. El nu
a uitat niciodată această umilință. […]» Norman Manea
Norman Manea nu mai pomenește sursa imboldului de a scrie un pamflet contra lui Mircea Eliade. O instanță comunitară evreiască din Statele Unite. A fost un troc intracomunitar. Ipoteza ușor verificabilă ar fi că această scriere imundă a fost condiția lansării sale pe piața nobelizabililor. Ceea ce este deja o manevră de propagandă întrucât nimic din scrisul literar al lui Norman Manea nu îl îndreptățea să aspire la o astfel de răsplată, adică sancțiune premială. Evocarea suferințelor copilului și familiei lui Manea în perioada deportării pe teritoriul de la estul României nu are nici forța, nici substanța unor scrieri similare, ca să nu mai pomenim de Soljenițîn, pentru suferințele globale ale cetățenilor, indiferent de naționalitate, în continentul Gulag. A nu se confunda suferința cu povestirea suferinței.
Excepționalismul evreiesc nu este tolerabil, fiindcă se construiește pe un fals istoric.
« Ei [legionarii] doreau un stat pur și religios, [România] urmând comandamentele divine.»
Manea scrie despre legionari cele de mai sus, după ce îi reproșează lui Mircea Eliade că nu a revenit, adică, subînțeles, nu s-a dezis de convingerile sale politice din tinerețe, fără să-și dea seama că descrie de fapt nu doar proiectul ci chiar realitatea patriei sale spirituale, statul evreilor, Israel, realitatea de care Norman Manea, după câte știu, nu s-a dezis niciodată public. Norman Manea și-a folosit identitatea etnică pentru a reuși să iasă din anonimatul în care s-ar fi scufundat iremediabil dacă nu era evreu, dacă nu i oferea o scândură de scăpare la colegiul internațional Bard, o instituție universitară cosmopolită din Annandale-on-Hudson, New York 12504-5000. Cu ce marfă literară putea să se prezinte, la sosire sa în Statele Unite, Norman Manea ? Fusese tradus în franceză la editura Seuil din Paris în 1991, adică după ce ajunsese la New York. Nu e nimic intolerabil sau moralmente grav în asta, alții au făcut la fel, toate regrupările comunitare servesc la asta, doar că unele sunt mai eficiente decât altele. Iar cea evreiască face parte dintre cele mai eficiente.
Nimeni nu mă poate face să cred că integrarea lui Norman Manea în viața culturală americană sau măcar newyorkeză ar fi reală, adică nedeterminată de comunitarism, toate contactele pe care el însuși le evocă sunt evreiești, Philippe Roth etc.
Manea nu ne spune dacă acolo a început să frecventeze sinagoga, pe care probabil nu o frecventa la București. Undeva se declară chiar ateu. Dar ce însemnă un evreu ateu? În ce constă evreitatea acestuia? Dacă nu în religie, atunci în genele transmise pe linie maternă? În ce măsură ateul Manea poate fi evreu, atunci când identitatea câtă poate exista, nu poate fi decât culturală, iar o cultură iudaică fără Talmud, nu există. Iar Talmudul sau interpretarea talmudică a Vechiului Testament nu se obținea în liceul românesc, Atunci în familie? Să se fi compensat, în cazul Manea, lipsa contactului cu sinagoga, adevărata școală de identitate evreiască, cu o transmisie informală intrafamilială?
Cred că nu a folosit doar argumentul «evreității» ci probabil că s-a prezentat ca opozant discret al naționalismului ceaușist, ceea ce în anii sosirii sale la New York putea să funcționeze ca argument de valoare internă, comunitară, așa cum a funcționat ulterior în cazul Ninei Cassian, după ce aceasta, speriată de consecințele arestării inginerului evreu Gheorghe Ursu, unul din membrii clubului antiromânesc mascat în anticeaușism, care se aduna în casa Cassian, a decis să ceară azil politic. Comunista adolescentă ar fi trebuit să ceară azil în Cuba, care era pe atunci încă sub un regim comunist. Înregistrările realizate de Securitate a conversațiilor din casa Ninei Cassian, rezumate sau transcrise integral se află la CNSAS, în dosarele de urmărire informativă dedicate poetesei.
O trambulină bine folosită a fost în schimb, Bard College pentru Norman Manea, fiindcă universitatea este integrată în rețeaua Open Society a miliardarului Soros György, evreu din Ungaria, cea care a intoxicat o generație de intelectuali din Estul Europei cu doctrina «democrației» electoraliste și a societății «deschise», ambele folosite pentru a-i înregimenta în serviciul liberalismului și individualismului, ca ideologii ale descompunerii sociale, suportul practicilor bancare fără control ale imperialismului american.
https://cce.bard.edu/international/partners/
Eu sunt român fiindcă am crescut în cultura română, la care am avut acces prin limba maternă, română, fiindcă am fost educat să mă simt solidar cu istoria românilor, în familie, nu la școală, înainte de 1957, unde ni se turna cu tolceriul în cap istoria concepută de jidanul comunist Roller. Dat părinții nu mi-au zis fii patriot. Mi-au oferit bazele patriotismului meu, adică informația și spiritul critic.
Deci nu la școală ci acasă am fost educat să fiu român și nu altceva, fără să fiu educat să-i disprețuiesc pe ceilalți, adică pe maghiari, evrei, ruși. Dimpotrivă, am fost educat să prețuiesc cultura acelor neamuri, care ne erau vecinii interiori sau exteriori. Dar tot acasă am aflat că unii maghiari, unii evrei, unii ruși nu ne sunt prieteni, că au făcut mult rău românilor ca noi sau ca românii din familia noastră. Și că, deci, dacă sunt atacat, dacă ar vrea sistemul educativ să-mi inculce disprețul față de familia și neamul meu, să știu că asta nu se face decât ún interesul unor dușmani tradiționali ai acestui neam. Iar dușmănia ascunde interese economice divergente, aspirații istorice teritoriale, atacuri demografice și insinuări ideologice dizolvante.
Poate că luciditatea sau ideologia l-au împiedicat pe Norman Manea să devină sionist, altfel, în loc să treacă prin Franța înainte de a ajunge în Statele Unite, ar fi putut, în baza legii fondatoare a politicii demografice a Israelului, să emigreze direct la Ierusalim.
Dar o dată plecat din România, cu altő destinație, singura sa șansă de a fi luat în seamă era să-și revendice apartenența la comunitatea mondial(ist)ă a jidovilor. Mi-e clar că Norman Manea considera limba română ca singurul instrument cu ajutorul căruia putea scrie literatură, de o calitate suficientă în ochii săi. Să treacă la ebraică, să scrie direct în engleză sau franceză, nu i se părea o soluție, cum au făcut alți scriitori, evrei sau români, plecați din România, care și-au pierdut vâna. forța epică, dacă v-or fi avut-o în mediul cultural, civilizațional românesc.
Cunosc cazul unei emigrante, devenită încet-încet scriitoare de limba franceză, dar povestind mereu și mereu, cu prioritate, istorii petrecute în România sau izvorâte din experiențele sale de descendentă dintr-o familie mixtă, cu mamă secuiancă și tată român, cu o pseudo mitologie personală dezvoltată din identificarea bizară și netemeinică istoric a unei ascendențe materne neoprotestante, interpretată ca originea evreiască, cu scopul evident de a fi folosită ca treaptă de ascendență socială. Succesul adevărat, fără proteze identitare, va veni poate și-i doresc ca descendenții să beneficieze de succesul emigrantei, ca moștenitori al drepturilor de autor materne, dar nu cred în asimilarea culturală a emigrantului prim.
Problema este că, cu foarte puține excepții, aș zice fără excepție, scriitorii aflați în situații similare nu au putut să devină scriitori francezi, germani, americani sau englezi, fiindcă nu au fost niciodată integrați acestor culturi și ierarhiei sale de valori autentificată civilizațional. Au rămas meteci, adică nu sunt luați în seamă în nici un canon intern, nu sunt citiți sau citați decât ca venituri, vag aclimatizate, nu vor avea descendenți în interiorul culturilor respective. A avea descendenți (literari) este singura formă de aclimatizare culturală posibilă, așa cum se întâmplă cu plantele sau animalele transferate de pe un continent pe altul. Unele devin invazive, adică se reproduc în cazul în care nu află concurenți, altele rămân plante de seră sau animale de grădină zoologică, care ar pieri dacă ar fi scoase din mediul protejat. Să numesc câțiva autori originari din România, din secolul trecut și din acesta, printre care unii au scris în franceză, în germană sau engleză, sau au fost traduși, alții nu. Anne de Noailles, (https://www.wikiwand.com/ro/Ana,_contes%C4%83_de_Noailles), Panait Istrati, E.M. Cioran, C. V. Gheorghiu, Mircea Eliade, Petru Dumitriu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Leonid Mămăligă, George Astalos, Dumitru Țepeneag, Virgil Tănase, Norman Manea, Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Constantin de Chardonnet alias Dan Constantin, Matei Vișniec, Maria Mailat, Cornel Dimovici, Andrei Zanca, Sorin Anca, Mirela Roznoveanu, Marian Popa, Mircea Iorgulescu etc.
E mai ușor de intrat în lista de patrimoniu a unei culturi străine dacă ești evreu, fiindcă funcționează solidaritatea comunitară, în vreme de românul, după ce constată că nu poate conta pe solidaritatea comunitară, se străduiește să răzbată de unul singur, sau se declară evreu! Comunitatea românească nu are nici dorința, nici instrumentele, nici forța economică, deci nici mecenatul, nici solidaritatea sistematică necesare pentr a-i ajuta să se afirme pe potențialii săi membri.
Având ca sursă de inspirație propria sa biografie romanțată, ca foarte mulți alți scriitori, Norman Manea persevrează. Scrie un roman colaj. Nu știu exact ce ar fi acest tip de roman. Voi încerca să citesc cât de curând cartea publicată în română la Editura Poiirom. Spicuiesc această prezentare pe situl editurii POLIROM.
«Un roman colaj despre un supraviețuitor al lagărelor din Transnistria, despre existența sa ulterioară într-o dictatură comunistă și exilul în America. Discursul narativ se desfășoară pe mai multe niveluri, fiind potențat cu un colaj de fragmente literare semnificative și însemnări de lectură despre identitate, iubire și literatură. Metafora Umbrei ca purtătoare a identității, o referire la clasica povestire germană a lui Adelbert von Chamisso Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl, rămâne un laitmotiv pe toată întinderea cărții și exprimă obsesia protagonistului cu privire la destinul său incert și înstrăinarea prin care trece. Dialogul dintre protagonist (Nomadul Mizantrop, N.M.) și vechiul său prieten Günther, un român de etnie germană exilat la Berlin, comunist înfocat și critic al realităților din România dictaturii, obsedat de vina germană și de implicațiile ei actuale, este, în fapt, o retrospectivă a realității postbelice din estul Europei. „Arhiva Günther” cumulează tensiunea dintre cei doi prieteni, motivată de obsesiile lor diferite. Ceea ce menține constantă intensitatea epică a cărții este relația de intimitate dintre protagonist și sora sa vitregă, orfani și supraviețuitori ai Holocaustului, marcați de trauma lagărului și de vina de a fi supraviețuit urgiei, ca și de dorința de a găsi un echilibru în existența lor plină de contradicțiile prezentului. Romanul este, în fapt, o călătorie prin dramaticele evenimente ale secolului XX: naționalism, fascism, comunism și exil. La sfârșitul lecturii, cititorul se află solidar cu protagonistul nomad, cu melancolia, umorul și îndârjirea sa de supraviețuire.»
Iată ce scriam în revist Vatra, despre unul din romanele lui Manea. Textul a fost cuprins și în volumul Serii și grupuri, 1981.
CARTEA FIULUI. Norman Manea este un prozator fecund, chiar dacă îi raportăm opera la aceea a altor colegi de promoţie literară, productivi fără să fie superficiali, căci începând cu 1969 a publicat următoarele cărţi : Noaptea pe latura lungă, Captivi, Atrium, Primele porţi şi la sfîrşitul anului 1976, Cartea fiului. Ultimele patru fac parte din ciclul Variante la un autoportret.
Cartea fiului este formată din - două părţi intitulate, respectiv, Simona şi August ; ele narează, analizează şi realizează două variante ale agresiunii pe care o suportă psihicul unui individ dinspre mediu, agresiunea majoră a torturii savante căreia îi este supusă Simona Hariga, soţia unui revoluţionar cu un destin tragic (cazul real de la care s-a pornit fiind, probabil, cel al lui Lucreţiu Pătrăşcanu) şi agresiunea minoră (doar aparent) a cotidianului torturant prin ciclicitate, cu invariantele sale tipice. Se poate presupune, dacă pornim şi de la titlul cărţii, o legătură între cele două părţi : fiul, ipoteticul fiu ai Simonei, ar fi personajul principal al părţii a doua, tînărul inginer proiectant. Este poate doar povestea dorinţei de asumare a unui rol, a necesităţii ideale de a-l interpreta, de a-l trăi.
În Simona naraţiunea adoptă modul ipotetic, marcând o experienţă ne trăită dar imaginabilă. Existenţa Simonei [167] Hariga, pictoriţă scenografă pe care naratorul o întâlneşte în primul capitol al cărţii, cu prilejul unei premiere teatrale, într-un oraş de provincie, la care este şi el invitat (ocazie de reconstituire sarcastică a unei atmosfere specifice unor astfel de evenimente), este refăcută, în- momentele ei semnificative, cu ajutorul unei duble proiecţii : 1) scena interogatoriului la care este supusă, după ce fusese torturată şi fizic, în care se înfruntă tăcerea ei încăpăţânată cu monologul agresiv, cinic şi pervers, mimând sau practicând real sinceritatea, al anchetatorului, un personaj memorabil parcă de sorginte dostoievskiană, şi 2) imaginara sau reala figură a pictorului renascentist Piero di Cosimo, reală istoric, imaginară prin reconstituirea personalităţii şi motivaţiilor sale, artist al cărui destin şi operă o obsedează pe Simonia Hariga pînă la a ajunge să trăiască o identificare (o asemănare fascinanta a ei cu portretul Simonettei Vespucci, pictat de Piero di Cosimo), cale pe care o adoptă naratorul pentru a-şi înţelege personajul despre care ştie prea puţine lucruri, dar de al cărui destin este la rândul său obsedat.
Prima parte a cărţii conţine, între aceste două oglinzi paralele, fin trasată, o supratemă : aceea a artistului care prin însăşi structura şi condiţia sa este un adversar al dogmei, un adept al Renaşterii şi un revoluţionar, înţelegând revoluţia în.primul rînd ca o „luptă cu tine însuţi", ştiind că „Renaşterile au nevoie de timp", că ele înseamnă „o cultură trăită" şi (aşa cum o făcea Cosimo, organizator de carnavaluri cu sens parodic în raport cu obsesia thanatică a Evului Mediu) trebuie precedate şi pregătite prin „carnavalizarea conştiinţei", se eliberează „gândirea, imaginaţia, prea multă vreme siluită de o seriozitate impusă, fariseică, şi tâmpă, cu adevărat dezumanizantă şi străină omului" şi se opune „demagogilor, ritualurilor ierarhizate ale îngheţului medieval".
In August, modul naraţiunii se schimbă adoptându-se unghiul naratorului personaj ce-şi relatează trăirile, cu observaţia că se simte o distanţare treptată faţă de mediul descris, văzut, în manifestările sale rituale şi mecanice, cu o ironie evoluând spre dispreţ sau revenind spre înţelegere şi compasiune, reflectând parcă un proces de reificare a relaţiilor interumane, oferind elemente pentru [p.168] un studiu al destructurării ce pare uneori să se instaleze, stare conflictuală pe care naratorul, personaj problematic, este tentat să o rezolve prin ieşirea din : acest mediu şi încercarea de a-şi păstra puritatea adolescentină, ca un refuz al. maturizării, simţită, uneori, ca supunere şi integrare conformistă, neutralizantă. Personajul este dotat cu o imensă acuitate senzorială care îl ajută să ne restituie mediul oraşului şi al atelierului de proiectări în care lucrează cu o exactitate care, prin descompunerea gesturilor, a peisajelor şi ritmului gândirii, sincopat transcris, devine, aproape himerică, aşa cum se spunea că ar fi făcut-o Piero di Cosimo, încercînd să surprindă imperceptibilul.
Întreaga naraţiune este prin ea însăşi o polemică, implicită şi uneori chiar explicită la adresa realismului tern. (La Simona Hariga „amintirea soţului [era] suprapusă unui fiu iluzoriu, în stare să realizeze «depăşirea şi nu maimuţăreala naturii» .).
Comună, ca tehnică şi atitudine narativă, celor două părţi, le este „supraintensificarea mişcării interioare", transcrisă printr-o frazare cu un ritm sacadat, de veşnică alertă şi tensiune, încercând să surprindă nuanţe, să ca-racterizeze situaţii, recurgânld la un stil (uneori supra) încărcat de adjective, atingând preţiozitatea. Lucrul se observă mai ales în cazul unor „portrete" unde prin aglomerare se obţine un efect negativ de anihilare a vizualităţii ce pare totuşi dorită. Finalul ambelor părţi este deschis, cum era firesc în cazul unor variante pentru un autoportret.
Prin efortul împlinit de a-şi construi un stil propriu, prin atenţia acordată actualităţii, adică prezentului social şi reflectării sale subiectivizate, prin mediile în care îşi plasează personajele, prea puţin frecventate de alţi prozatori (poate cu excepţia lui Virgil Duda), prin capacitatea de a îngloba elementul teoretic şi reflecţiile asupra propriei atitudini narative, evitând excesul, într-un text de mare fluiditate şi omogenitate, Norman, Manea şi-a cîştigat. o poziţie originală în proza românească contemporană, nu lipsită de personalităţi, în care promoţia din care face parte aduce un aer proaspăt, novator, uneori [169] încă timid dar încercând realizarea adecvării între mijloacele narative (stilistice şi compoziţionale) şi noutatea, specificitatea raporturilor sociale şi psihice ale epocii.»
Așa se integra prozatorul în linia criticii sociale, morale și ideologice a perioadei comunismului colonial, zis dejist, critică care devenise posibilă după ce conducerea superioară de partid dăduse liber. Manea a ales un subiect posibil, interesul pentru temă fiind clar determinat de faptul că soția lui Pătrășcanu, personajul care poartă numele de Simona Hariga, nu fusese o artistă oarecare ci o evreică artistă neoarecare.
«Lucrețiu Pătrășcanu a fost reabilitat post-mortem în aprilie 1968 din inițiativa secretarului general al PCR, Nicolae Ceaușescu. Din același lot de reabilitați au făcut parte Ștefan Foriș, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Martor în ancheta de reabilitare a fost Belu Zilber. Remus Koffler nu a fost însă reabilitat. La Plenara CC al PCR din acel an, Nicolae Ceaușescu a folosit cazul Lucrețiu Pătrășcanu pentru a ilustra influența negativă pe care o avuseseră în România Alexandru Drăghici și Iosif Chișinevschi.
Pătrășcanu a fost căsătorit, din 1938, cu Elena Pătrășcanu (Herta Schwamen, n. 1910), de origine evreiască, de profesie decorator scenograf la Teatrul Țăndărică
din București, unde era colegă cu Lena Constante. O cunoscuse atunci
când o apărase într-un proces pentru activități comuniste, ea fiind tot
militantă a PCdR. La acea vreme căsătoriile dintre români și evrei erau interzise de guvernul condus de Octavian Goga. De aceea a trebuit să fie botezată în religia ortodoxă. Cel care a botezat-o a fost preotul ortodox cu convingeri socialiste Gala Galaction. » Extras din Wikipedia
Comentarii
Trimiteți un comentariu