Iolanda Malamen în dialog cu Dan Culcer « Locuiesc în Franța, cum aș locui la Bistrița sau la Sibiu… »
Iolanda Malamen în dialog cu Dan Culcer « Locuiesc în Franța, cum aș locui la Bistrița sau la Sibiu… »
Iolanda
Malamen : Dan Culcer, presupunând că ți-ai dori reîntoarcerea
definitiva în România, ce motiv puternic, te-ar împiedica să faci pasul
ăsta ?
Dan Culcer — La prima vedere, singurul motiv care mă împiedică
să mă întorc în România este de natură personală, familială. Sunt
căsătorit din 1994 cu o franțuzoaică, care, dincolo de faptul că nu știe
să vorbească românește, deși înțelege, are aici, în Țara Frâncilor,
toate legăturile de familie, așa cum și eu le am pe ale mele tot aici,
acum. Fiul, fiicele, nepoții, nepoatele trăiesc în Franța. Ramura, care
s-a dislocat odată cu mine în 1987, a Culcereștilor, se va insera peste
decenii genealogice în zona pariziană. În România nu mai am decât
puținii mei prieteni de totdeauna și mormintele alor mei, părinți,
bunici, străbunici.
La a doua vedere, dificultatea vine din starea de
inadaptare pe care o trăiesc. Așa cum o văd acum, România, ca peisaj
social și moral, ba chiar, în anumite zone, geografic, are aspectul
ambiguu al unui hibrid, un soi de clon al României comuniste corcit cu
himera României Restaurației capitaliste.
În fine, sunt un pensionar
cu un venit modest, aici există un sistem de securitate socială care
compensează necazurile vârstei care au sosit.
Dar am un motiv
puternic să mă implic, chiar de la distanță, în viața socială și
politică a României, pe care o văd încremenită, în fața dificultății de a
ieși din inerția aparentei lipse de soluții. De aceea fac publicistică
și urmăresc cu atenție realitățile, de la o distanță care îmi permite să
nu mă las amăgit, orbit de detalii. O revistă culturală și critică pe
care o realizez de zece ani, Asymetria, exclusiv pe Internet, un grup de
discuții, Societatea de mâine, pe yahoo, un blog intitulat Ardealul
nostru, pe Google. Sunt deci în România, poate mai mult decât alți
cetățeni care, copleșiți de griji, nu mai au forța și răgazul să se
gândească la altceva decât la ziua de mâine, nu și la ziua de poimâine
sau la ziua de apoi.
Iolanda Malamen : Biografia ta, până la
părăsirea țării (1987), nu a fost nici pe departe cea a unui scriitor
comod, adaptat și obedient cutumelor vigilente, securiste. A fost lumea
scriitoricească din acei ani (judecată în globalitatea ei), mai mult o
lume a prefăcătoriilor și a cameleonismului ? Sau putem astăzi, dupa 21
de ani, să dăm cezarului ce este al lui ?
— Episodul biografic care a
durat de la fondarea revistei Vatra, unde am lucrat ca redactor, până
la plecare mea din țară (1971-1987) este încheiat demult. Imaginea lui a
devenit pentru mine cețoasă și ambiguă, fiindcă amintirea detaliilor
cunoscute se estompează, în vreme ce detalii uitate, necunoscute se
ițesc din documentele create sau păstrate de securitate, în dosarul de
urmărire informativă pe care mi l-au consacrat. Dosar pe care l-am
publicat aproape integral pe Internet, dar care nu poate fi corect
interpretat fără notele mele de subsol. Sper să nu părăsesc această lume
înainte de a le redacta.
Nu știu cine ar fi sau cine este cezarul
căruia ar trebui să-i dăm ceva. Vrei să spui că am putea recunoaște,
între noi, sau să demonstrăm celor care nu ne cunosc, că lumea
scriitoricească nu a fost așa cum spui, o lume a prefăcătoriilor, a
cameleonismului ? Rămâne literatura. Scriitorii sunt muritori.
Cercetările mele privind raporturile dintre scriitori și instituțiile
puterii comuniste, Partidul și Securitatea, mi-au permis să fiu mai
nuanțat și în același timp mult mai critic cu privire la sistemul de
colaborare, de compromisuri, de conivențe dintre activiștii de partid și
scriitori, dintre securiști și scriitori, nu doar în calitate de
informatori ci și de simpli profitori ai unor relații de complicitate
tacită.
Nu pot judeca global, nu pot ignora devenirea, modificările
în statutul social al unor scriitori, în statutul social al profesiei.
Știi că profesia aceasta de scriitor nu exista în nomenclatorul
profesiilor din România înainte de 1990 ? Îți mai aduci aminte că un
critic sau un prozator care nu avea o slujbă, dacă nu era agreat de
regim, putea fi acuzat de parazitism social, închis sau șantajat pe
acest temei ? Prozatorul Alexandru Monciu-Sudinski, de pildă, a trăit
această situație. Un altul, Paul Daian, grevist ce se înlănțuise de
grilajul Palatului Regal, s-a dovedit a fi nu doar un poet refuzat de o
editură, un trâmbițaș, un clun ci și informator, provocator (are dosar
de rețea la CNSAS).
Dosarele de cadre ale securiștilor și
activiștilor de partid nu sunt publice. Deși ei au organizat teroare și
apoi controlul social, cenzura. Victimele au fost altele. Printre ele,
scriitorii. Chiar și unii dintre cei care au fost și informatori. Dar
defăimarea scriitorilor, așa cum este practicată prin ziare, de tot
felul de istorici improvizați, este o operație extrem de dăunătoare
raportului pozitiv dintre autor și cititori. Se omite reconstituirea
contextelor, biografiilor, accidentelor politice grave care au marcat
unele existențe. E cazul unora ca Ion Caraion, ion Negoițescu, Adrian
Marino, Stefan Aug. Doinaș, de pildă. Nu aparțin aceleiași categorii
informatorii mai tineri, nici cei de vîrsta mea. Aici șantajul nu putea
să funcționeze în aceleași condiții umilitoare, traumatizante, fără
speranță ale foștilor pușcăriași, deci scuzele, negațiile nu au temei
pentru Sorin Antohi, Andrei Hoișie, Gabriel Gafița, Mara Nicoară,
dar nici pentru cei care, de aceiași vârstă cu foștii pușcăriași, și-au
dat obolul de note informative, Florin Mugur, Mihai Gafița, etc.
Trecuți
prin pușcării, supravegheați o viață întreagă, primii au cedat după ce
fuseseră pedepsiți, ceilalți de teama pedepsei dar mai ales din
carierism.
Trebuie luat în considerare aspectul social, economic
precar al existenței unora sau multora dintre creatori, firește nu doar a
scriitorilor, dar despre ei vorbim acum.
Conștiința propriei
valori i-a făcut pe unii să colaboreze, pentru a se putea realiza.
Scriitorii care au avut slăbiciunea de a accepta sub șantaj să devină
informatori nu pot fi judecați, clasați în aceiași categorie cu cei care
au turnat vioi, fie din dorința de a obține sau menține privilegii, fie
din aceea de a sluji, în numele unui patriotism de paradă, o stăpânire
care se declara naționalistă dar pentru care singurul criteriu de
acțiune era menținerea puterii (Dan Zamfirescu).
Alții, după o
lungă existență publică fără pete vizibile, au cedat tardiv. Nu
Securității ci himerei politicii în pseudo-democrația de tranziție.
Criticul
Nicolae Manolescu a avut un rol important în cultura română. Dar din
păcate vârsta, elementele biografice, oportunismul caracterial, natura
manipulatorie, formată în lumea literară, lipsa de curaj real, i-au
modificat definitiv imaginea publică, în ultimii douăzeci de ani.
Înainte nu era așa de expus, viața lui se desfășura între familie,
scris, universitate, lumea scriitoricească cu prieteniile și
animozitățile sale, micile comploturi, conjurații în jurul premiilor,
referatele produse pentru edituri. O viață de mic-burgez, cu mărunte
privilegii. Ca mai a tuturor scriitorilor din zona superioară a
intelighenției sau a « privileghenției », termenul inventat dar
exact propus de Ioana Macrea-Toma, analistă tînără a acelei Românii
culturale.
Excepțiile, nobili sine nobilitatæ,
marii-burghezi-scriitori erau marii beneficiari ai sistemului, marii
linguși, marii colaboraționiști, marile lichele, personaje complexe
totuși, cu evoluții deloc liniare.
Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu,
Zaharia Stancu, Geo Bogza, Nina Cassian, Dan Deșliu, Eugen Jebeleanu,
Mihai Beniuc, Titus Popovici, întâi slujbași, ba chiar rândași ai
regimului, ultimii deveniți ulterior, mai ales după 1970, mai ales când
li s-au tăiat subsidiile, privilegiile, când li s-au redus sau controlat
veniturile, când au trecut prin presupuse crize de creație, de morală,
prin « reorientări politice », clarificări și crize determinate tocmai
de aspectele mai sus evocate, de pierderea statutului social și economic
de privilegiați, de controlori ai distribuirii privilegiilor. Fiecare
sintagmă din această frază poate fi ilustrată cu pasaje din dosarele de
urmărire informativă care li se consacraseră la un moment dat, când au
început să cârtească tot mai vehement împotriva conducerii de partid,
după ce fuseseră parte sau, dacă nu, instrumente docile ale acestei
conduceri, în epoca lui Dej, a cominterniștilor, căpușe, sugând foloase
diverse.
Am consultat aceste dosare și am înțeles, de pildă, de ce
erau disprețuiți unii dintre ei, de ce erau manipulați atât de ușor, de
către ofițerii care le studiau dosarele. Pentru că, prin ascultările
ilegale, prin mijlocele T, aceste personaje se arătau ofițerilor în
adevărate lor lumină, de șantajiști care îți dozau revolta publică în
funcție de răspunsul finanțatorului unic, Partidul, la pretențiile lor
bănești. Cazul cel mai jalnic, pentru mine este cel al lui Eugen
Jebeleanu, care încerca să fenteze administrația unei edituri pentru a
fi plătit pentru reeditări, încadrate tarifar inferior creației inedite,
și devenea agresiv și guraliv, în cercuri restrânse dar supravegheate,
dacă nu i se împlinea pohta ce pohtea. Trebuie corectată imaginea
acestui poet, a cărui operă mediocră a fost umflată peste măsură, căruia
i s-au conferit onoruri și titluri pe care nu le merita, în raport cu
alți scriitori de valoare, cenzurați, întemnițati sau ignorați, doar
știindu-se ce rol a jucat în procesul în care a fost implicat la Brașov,
Nicolae Ceaușescu.
Sunt încrâncenat, poate mai mult ca de-obicei,
pentru că m-am lăsat păcălit, atunci când am scris despre volumul lui
Jebeleanu, Hanibal, de aura de erou al rezistenței pe care i-o
construise anturajul său de atunci, acceptând această valoare adăugată,
citind prin ochelarii pseudo-disidenței, o operă al cărui instrumentar
era aluzia absconsă și șantajul liric. Orice echivalare în actul civic
lipsind, măcar în minusculul nostru ghetou literar, prin acțiunea
socială reală, rămâne opera unui frizer melancolic și alcoolic, care își
conservase șarmul de fante de mahala.
De aceea, în 1990, ștergerea
datoriilor la Fondul literar, decisă într-o reuniune ad-hoc, de un
Consiliu al Uniunii Scriitorilor tot ad-hoc convocat, fără nici un
mandat în acest sens, cele ale unor privilegiați de acest tip, care pe
deasupra erau și cei mai bine serviți de slugoiul Traian Iancu, cei care
aveau cele mai mari datorii, a fost un act de jaf, victimele fiind
membrii obișnuiți ai Uniunii, dintre care unii, deși la mare strâmtoare o
viață întreagă, nu au beneficiat niciodată de cel mai mic ajutor,
cererile fiindu-le mereu ignorate, punga Fondului fiind repede golită de
privilegiați.
Micii burghezi de tipul lui Nicolae Manolescu au trăit
o anumită frustrare, care s-a exprimat agresiv după căderea regimului
ceaușist, în dorința de a face o carieră politică, pentru care nu a
aveau vocație și nici pregătirea necesară. N. Manolescu este un literat,
nu are organ pentru problemele sociale, nu știe integra literatura
într-un sistem de valori superior. Istoria literaturii pe care a
publicat-o e o construcție complet lipsită de timp, de istorie, e plată
și stagnantă ca un braț de fluviu devenit baltă.
Iolanda Malamen :
Sunt multe de spus despre imaginea României dinafara, dar unele lucruri
nu au totusi temeiuri care sa-i faca pe ceilalti sa ne arate cu degetul…
A pierit oare, si acea marota francofona care ne scurta drumul spre
inima francezilor ?
— Înainte de a ne îngrijora pe tema imaginii
Românie dinafară, să ne îngrijorăm de imaginea pe care o au cetățenii
României, care nu sunt doar români, despre concetățenii lor, în cadrul
relațiilor pe care le-am numit « vecinătăți interioare » Acolo, la
București se știe oare care este opinia unora dintre concetățenii
maghiari despre români, sau a unor români despre concetățenii lor
unguri, sau țigani ? Ai avut curiozitatea să citești comentariile care
se adaugă la finele unor articole pe tema imaginii generate de prezența
unor țigani cerșetori la Paris ? Nu știu dacă ai observat că țiganii nu
mai cerșesc decât rar pe străzile României.
Putem prevedea o
schimbare ? Nu cred. Francofonia României culturale actuale este o
ficțiune. Culturnicii și diplomații francezi o știu. Pe unii România îi
interesează doar dacă li se propune o traducere, ca și pe
vremea post-realismului socialist, când lumea literară bucureșteană era
blagoslovită de vizitele poetului Eugene Guillevic. Acum importăm
filfizoni de stânga/dreapta, de genul lui Bernard-Henri Levy, contra
exportului lui Mihail Sebastian, romancier interesant și dramaturg
mediocru, azi mai cunoscut pe piața franceză drept « denunțător »
post-mortem al legionarismului lui Mircea Eliade, fostul său prieten.
Iolanda
Malamen : Violenta cu care astăzi societățile încearcă să-și justifice
eșecurile, se răsfrânge și în literatura care se scrie. Unde se află
scriitorul ?
— Acolo unde vrea să se plaseze, unde se lasă plasat, atunci când renunță la vocația de vates. Jos. Sau alături.
Iolanda
Malamen : In cele doua decenii si jumatate de cind te afli in Franta,
scrisul tău și-a exprimat multiplele calități vitale și valorile
europene. Au fost și experiențe descurajante ?
— Nu am avut
experiențe descurajante ci doar timpi morți, din unghiul scrisului. Sub
povara cotidianului alimentar. Dar, așa cum i-am spus, la ultima noastră
întîlnire pariziană fostului meu profesor, Mircea Zaciu, nu regret
nimic. Desțărarea mea mi-a dat ocazia să-mi măsor rezistența fizică și
morală, adaptabilitatea profesională. Am învățat repede lucruri noi, de
care nu auzisem că există. Am totuși cicatrici care mai dau semn că în
adânc se află țesuturi nevindecate. Răni din perioada de început, pe
care o evoc în câteva poeme din Utopia, scrise atunci.
Iolanda
Malamen : Am citit cu interes UTOPIA (Texte pentru o stare) cartea ta de
poeme bilingvă (română și maghiară) apăruta de curând la Editura
ARDEALUL & ASYMETRIA-Târgu Mures & Elancourt 2010,
tradusă de Cseke Gabor. Ea este un fel de jurnal, trecut-prezent, al
unor mărturisiri răscolitoare. Polivalența ta literară te-a ajutat să nu
te împotmolești într-o formulă sau alta ?
— Trecerea de la poezie la
proză (voi lăsa critica fără comentariu, fiindcă nu e decât subsidiar
creație), nu e săritură peste pârleaz, ci învățarea, practicarea unei
meserii diferite. Romanul la care lucrez se numește Îngerul răscrucilor.
Voi edita prozele scurte pe care le-am scris în timp.
Iolanda
Malamen : Ce înseamnă a fi iubitor de literatură in Franta ? Mai mult
decât ne imaginam, sau am aflat in treacăt ? Sau poate mai puțin ?
—
Nu mai sunt decât un cititor, iar lectura literară a devenit pentru mine
secundară. Nu mai pot practica critica de întâmpinare, așa cum o făceam
la Vatra. Constat totuși că articolele mele critice din junețe
figurează, după trei decenii, în bibliografia unor autori acum
consacrați. Mircea Horia Simionescu mi-a făcut plăcerea și onoarea de a
publica cronica mea ca prefață la ediția definitivă, de la Humanitas, a
cărții sale Breviarul (Historia calamitatum).
Iolanda Malamen :
Ce crezi ca au adus nou scriitorii români stabiliți dupa 70 în Franța,
chiar dacă, să spunem, nu s-au bucurat de o popularitate care să-i
plaseze in topurile vânzărilor (ca scriitorii ruși, spre exemplu) ?
—
Nu cred că au adus ceva nou în Franța, ci au adus ceva literaturii
române, o vedere de departe, o altă vedere, cea a exilului. În orice
caz, eventuala noutate nu a fost înregistrată vizibil în Franța. În
ciuda traducerilor de care s-au bucurat, Ion Pop, Dinu Flămînd, Magda
Cârneci, Alexandru Papilian, Bujor Nedelcovici, George Astalos, Paul
Goma și mulți alții, nimeni nu îi înscrie în altă listă decât cea a
scriitorilor români. Cei care au scris și direct în franceză, precum
Maria Mailat, sunt într-o situație și mai ingrată, la ei acasă sunt
adesea uitați, în Franța nu sunt luați în seamă decât ca un fel de
curiozități, de hibrizi, de jumătăți de om călări pe iepuri șchiopi,
chiar dacă uneori, datorită unui efort de marketing bine dirijat, se
bucură de câteva cronichete favorabile, onorabile. Singurul scriitor
român care, în ultimele trei decenii și-a construit și un destin
occidental real este dramaturgul Matei Vișniec. Asta fiindcă a înțeles
la timp că în Franța se intră prin Anglia și Germania, unde a lucrat cu
agenți literari, profesiune inexistentă în Franța. Am văzut un spectacol
la Paris, cu o piesă de Vișniec, Trupul femeii ca un câmp de luptă,
unde spectatorii au fost cuprinși de starea de catharsis pe care doar o
tragedie adevărată o poate induce în om. E mare lucru și rar.
Iolanda
Malamen : Este ASYMETRIA, revista înființată de tine, un mod de-a opera
cu realitățile cele mai incomode ? Ai conceput-o ca pe un protest ?
—
Asymetria are 10 ani. Este un protest, dar mai ales un spațiu de
diversitate și libertate. Nu e o revistă de literatură ci de atitudine.
Acum voi trece la etapa superioară. O editură, unde sper să pot scoate
zece volume, în format electronic, de vânzare pe Internet. Știi că așa
ceva există de multă vreme în România ? LiterNet. Excelentă inițiativă
și cărți frumoase. Sper să pot învăța de la ei.
Iolanda Malamen : La cât de proteica este lumea in care trăim, nu cumva literatura este si ea la fel de schimbătoare ?
—
Nu e atât de schimbătoare cum am vrea, poate. Câtă inerție a formelor !
Ce s-a mai inventat după sonet, rondel, baladă, haiku, roman, tragedie,
comedie, nuvelă, fabulă. Nu vezi că nu mișcă de secole nimic. Iar acel
lucru care este ceva ce nu se știe ce este, post-modernismul, nu este
decât o etichetă ca atâtea altele. O evoc aici cu recunoștință pe
profesoara mea de franceză de la facultate, Lidia Bote, autoarea unei
cărți despre poezia simbolistă, soția lui Adrian Marino, cea care
obișnuia să-l citeze pe Jean Cocteau : « Les objets de l'esprit,
pareille a des bananes, doivent se consommer sur place. » Dar tot
Cocteau zicea cam așa : « On ne peut pas s'enivrer avec les étiquettes
des bouteils. »
Iolanda Malamen : Cunoști bine literatura română a ultimilor 20 de ani ? ce autori ti-au atras atenția ?
—
Nu pot spune că o cunosc bine, ca pe vremuri, când nu-mi scăpa nimic,
dar o cunosc. Cei din grupul Tiuk, de care sunt legat simbolic fiindcă
s-au pus sub zodia lui Daniil Harms, scriitorul rus cunoscut în România
grație traducerii prietenului Ioan Radin-Peianov, prefațată de mine.
Autorul rus a creat, paradoxal, o linie literară ce urmează a fi
recunoscută și pe care o botez acum, ridicând în cinstea lor o cupă de
vin roșu de Bourgogne, roșu ca sângele intelectualilor uciși de
comuniști. Ridic paharul cu vin și în amintirea colegului și prietenului
Ioța, alias prozatorul Ioan Radin, plecat acum câteva zile spre Grădina
de Sus.
Vă recomand poezia lui Ioan Mușlea. Vă invit să-l recitiți
pe Gavril Ședran, cu Strigi și Lapidare. Pe Marian Popa, romancier. Pe
Valentin Șerbu. Despre care am scris. Sunt scriitori din ultimii 20 de
ani care vor fi uitați, poate, și alții care se vor vădi, cu trecerea
timpului, mai tineri decât tinerii.
Iolanda Malamen : Care-i prejudecata cea mai grava pe care Occidentul si-a menținut-o față de fostele țări comuniste ?
—
Aceea că sunt « foste » țări comuniste, când sunt pe cale de a deveni
doar « foste țări » pe cale de a fi colonizate, desmembrate, devalizate,
tocmai cînd li se păruse că scapă de jugul ocupanților.
Iolanda
Malamen : Și acum, în încheiere, aș vrea să vorbești despre drama
identității scriitorului, constrîns cindva să-si părăsească propria
limbă.
— Am încercat să îmblânzesc această limbă veche-nouă, ca să nu
mă devore când intru în cușca ei. Am aceiași relație cu franceza ca
îmblânzitorul cu fiara ce se lasă aparent controlată, dar care îl poate
sfârteca oricând, sălbăticiunea ei fiind imprevizibilă. Cred că este o
iluzie, provocată de impunerea modelului clasic, că franceza ar fi o
limbă structurată, stăpânită, purtătoare de raționalism intrinsec. Două
serii de texte îmi pot da dreptate : discursurile ucigașe ale
revoluționarilor de la 1789 și scrierile lui Louis Ferdinand Céline. Iar
pentru prezent, slangul incendiar al periferiilor urbane.
Nu mi-am
părăsit limba. Am înțeles-o mai bine, am fost scutit de o parte din
efectele invaziei recente a anglicismelor nedigerate, nu am adoptat nici
franțuzisem, în scris le integrez dacă vreau să obțin un efect
stilistic. Vorbesc românește fără accent frânc.
Nu mi-am părăsit nici
măcar țara. Locuiesc în Franța, cum aș locui la Bistrița sau la Sibiu,
unde arhitectura e încă marcată de stilul urban săsesc, sau la Oradea.
Am plecat spre Franța și, cum am mai spus undeva, nu am ajuns. Poate am
ajuns totuși doar aici, unde locuiesc, la Elancourt.
Franța e mare,
nu o cunosc, cu câteva excepții — vulcanii din Auvergne, platoul
granitic al Bretaniei, dealurile dintre Auxerre și Dijon, care seamănă
cu cele ale Ardealului, cu viile dintre Sighișoara și Blaj, pe care acum
le văd abandonate, părăginite, ca și cum locuitorii le-ar fi părăsit de
frica ciumei.
În acest « spațiu-mioritic » transferat simbolic,
ne-am cumpărat o casă, în centrul unui sat de 300 de locuitori, cândva
locuit de italieni cioplitori de piatră, loc unde suntem tolerați,
eventuale simpatizați dar niciodată integrați.
Nu am devenit scriitor
francez, nu fiindcă nu am fost acceptat de această cultură, după ce
m-aș fi strofocat să mă integrez, iar acum aș declara că strugurii sunt
acri. Dar nu am nici visat, nici vrut să devin un scriitor francez.
Nimeni nu poate să-și părăsească pielea și să umble vulnerabil, gol,
lăsându-și pielea veche ca o coajă năpârlită de năpârcă. Năpârcilor le
crește integral o piele nouă. Nu și omului.
Iolanda Malamen : Să ne bucurăm că literatura nu și-a uzat încă iluzia că va schimba cîte ceva în lumea asta !
—
Să ne bucurăm, deși nu cred că este o iluzie : dacă nu ar fi decât
cazul, e drept excepțional pentru secolul XX, al operei integrale a lui
Soljenițin, La noi se vede că prea mulți scriitori nu mai cred în
misiunea lor și ajung să fie doar niște vrăjitori care și-au pierdut
darul, dar continuă să amestece elixiruri, convinși și convingând,
scepticii sau naivii, că iluzia iluziei e ersatzul sau produsul placebo
salvator pentru literatură. Cazul notoriu este Mircea Cărtărescu.
Salvarea
literaturii se întrevede, pentru mine, pe drumul cu pericole, cu poduri
sub care păzesc balauri, care duce la lumea de dincolo de pădurea de
argint sau de aur, cum zice prietenul meu Ovidiu B., imagine vălurită, a
acesteia, unde trăim, tragică, crâncenă, nedesăvărșită, frumoasă,
perfectibilă și asimetrică.
septembrie 2010, Elancourt, Franța
Dan Culcer
Comentarii
Trimiteți un comentariu