Preiau un text, scris ca o lovitură în plex, publicat de arhitectul Șerban Popa în revista Certitudinea a lui Miron Manega. Cine are de auzit și văzut, să vadă și să audă. Dan C.
Cu siguranță, dr. Constantin Cojocaru, ca autor al VARIANTEI COJOCARU, este cel mai mare economist român din toate timpurile și unul marii economiști ai lumii.
Privind lucrurile retrospectiv, ideea domniei sale de a transfera mijloacele de producție din proprietatea socialistă a întregului popor, în proprietatea privată a fiecărui cetățean, prin intermediul unor instrumente economico - financiare, denumite titluri de proprietate (TDP-uri) și crearea mecanismului prin care acest transfer să se fi putut face efectiv, reprezintă o culme a gândirii economice.
În esență, punerea în aplicare a VARIANTEI COJOCARU ar fi reprezentat, din punct de vedere economic, singura modalitate justă de reparare a nedreptăților suferite decenii în șir de către cei „eliberați” de armata roșie, precum și calea prin care ar fi fost asigurată ieșirea din comunism, în beneficiul popoarelor, fără convulsiile post comuniste.
Drept aceea, VARIANTA COJOCARU a fost, în 1990, pe punctul de a destabiliza complotul ocultei mondiale, complot prin care, odată cu „căderea comunismului”, patrimoniul aflat în proprietatea popoarelor din răsăritul Europei, urma să treacă - și, din păcate, a și trecut - în proprietatea oligarhilor lumii și a cozilor lor de topor autohtone.
Românii nu au înțeles ce șansă le-a oferit Constantin Cojocaru.
Și nu înțeleg nici acum.
Deocamdată...
Formidabilul arsenal de manipulare și de presiune asupra opiniei publice, de care s-au folosit dușmanii poporului român, pe de o parte, dar și câteva incongruențe ale doctrinei, pe de cealaltă parte, au făcut ca VARIANTA COJOCARU din 1990, ca și versiunile ei ulterioare să poată să fie anihilate de către profitorii privatizării comunismului, ai așa-zisei „tranziții”.
Profitori care trebuie însă să știe că lucrurile nu au luat sfârșit odată cu plecarea din această lume a dr. Cojocaru.
Să știe și să tremure.
Șerban Popa
Legitimitatea este „o valoare prin care ceva sau cineva este recunoscut și acceptat ca fiind corect și potrivit”.[1] În domeniul științei politice, legitimitatea este în mod obișnuit înțeleasă ca acceptarea populară și recunoașterea de către public a autorității unui regim de guvernare, prin care autoritatea are putere politică prin consimțământ și înțelegeri reciproce, nu prin coerciție. Cele trei tipuri de legitimitate politică descrise de sociologul german Max Weber sunt tradiționale, carismatice și rațional-juridice[2]:
.
..
.
Comentarii
Trimiteți un comentariu