O poveste, niște boli, câteva întrebări și nedumeriri

 O poveste, niște boli, câteva întrebări și nedumeriri
Se dedică Doamnei V. F.-G.,

Ultima dată ne-am întâlnit în sala de studiu a Arhivelor naționale din Târgu Mureș. Nu știu ce căutai. Sper că cercetările tale de arhivă au avansat. Îți urez succes.
Eu lucram cu fondurile Direcției generale ale Presei și Tipăriturilor, cenzura adică. Ca să aflu urmele cenzurii la revista Vatra, în a cărei redacție am lucrat alături de prietenul meu, răposatul tău soț, Romulus Guga. Acea parte din arhiva revistei Vatra, care ar fi putut să dea seama de efectele cenzurii a fost trimisă cândva la topit, spre o fabrică de carton, la Molid, în nordul României. O decizie care a fost atribuită lui Atanasie Popa, atunci secretarul de redacție al revistei, care însă o pune în cârca lui Romulus Guga. Am povestit undeva istoria recuperării de către mine, într-un februarie geros, din vagonul care o transportase până pe o linie moartă din Molid. Deși ascunsă o vreme, până în ianuarie 1989, prin cotloanele Bibliotecii Județene Mureș de către Dimitrie Poptămaș, la rugămintea mea, până la urmă arhiva nu a supraviețuit, depusă într-un subsol inundabil, ea s-a transformat într-o mâzgă care nu a mai servit nici măcar la fabricarea unui carton pentru o pereche de pantofi de damă roșii. S-au salvat doar cele câteva șpalturi și perii pe care le scosesem, din sulurile ordonate pe numere, cu ocazia primei mele reveniri în România de după executarea lui Nicolae Ceaușescu. Paginile salvata au ajuns în fondul de arhivă depus de mine la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca.

Nu am avut niciodată ocazia să îți vorbesc despre viața mea după plecarea din România. Nu aș face-o nici acum dacă nu ar fi vorba de sănătatea fiicei mele celei mari, Ioana Larisa, și de faptul că sunt destul de bătrân ca să fiu motivat de dorința să lămuresc împrejurările tragediei pe care o trăiesc din cauza aceasta.
Ai fost, ca medic, implicată într-o diagnoză prin care stabileai, pe baza unor traiecte EEG că Ioana suferea de epilepsie la vârsta de patru sau cinci ani.
Ți-am solicitat un diagnostic de medic specialist în neurologie infantilă și de prietenă. Ai dat un diagnostic de epilepsie și ai propus un tratament medicamentos dur, cu doze mari (am păstrat rețele tale).
Singura manifestare bizară din copilăria Ioanei a fost un soi de somnambulism, o singură dată, când fetița a ieșit din camera unde dormea alături de sora ei, Bogdana, și în loc să se întoarcă în pat s-a culcat pe mocheta din salon unde am găsit-o dormind. Nu făcuse nici măcar pipi pe mochetă.
Nu au apărut nici un fel de manifestări din ceea ce în mod obișnuit numim crize epileptice : căderi bruște, mișcări spasmodice, spumă la gură, pierderea conștiinței. Nici atunci, nici mai apoi în România sau în Franța, până acum, adică între 1975 sau 1976 și 2015.
Totuși, între semnul descris mai sus, sursă a diagnosticul tău, și plecarea din România în 1987, Ioana a luat zilnic medicamentele indicate de tine. Atunci când Ioana Larisa Culcer a vrut să se înscrie la Liceul Agricol, unde avea nevoie de un certificat de bună sănătate, i-ai eliberat unul din care reieșea că nu mai suferă de nici o boală de acest gen. Presupun că a fost supusă și atunci unui alt EEG, nu singurul de altfel din această lungă perioadă, toate realizate de tine, probabil anual. Documentele clinice nu mai există, dosarele medicale nu sunt arhivate decât pentru perioade scurte. Le cerusem cândva, pentru medicii de aici, dar nu le-am putut recupera.
După intrarea la Liceul Agricol, Ioana a continuat tratamentul, până la plecare din România, adică în octombrie 1987.
În Franța a fost văzută de medici și i s-a indicat să scadă treptat dozele, caracterizate de ei ca excesive, și să întrerupă. Ceea ce s-a întâmplat.

Apoi a terminat liceul, a luat bacalaureatul, a intrat la facultate de litere la Universitatea Sorbona Paris Cinci. După trei ani de studiu mi-a comunicat într-o zi că întrerupe, mi-a povestit că se simte urmărită, că aude voci prin perete și că vecinii o supraveghează. Am trimis-o la medic și i-au dat iarăși niște pastile. Nu am numele și cantitățile.
Doi ani mai târziu Ioana a avut o criză bizară într-un loc public, un hol de hotel unde bea o cafea, în centrul Parisului. A refuzat să plătească și când a fost somată de barman, afirmase că nu trebuie să plătească fiind proprietara hotelului. Au chemat Poliția, au luat-o pe sus și probabil, fiindcă a repetat istoria cu proprietara, a aterizat la urgența psihiatrică din localitatea unde se mutase, lângă Paris.

De atunci e sub tratament medicamentos, are un dosar la poliție, e considerată parțial iresponsabilă și soțul ei, care a avut o vreme tutela, poate chema poliția sau salvarea pentru a o re-interna, atunci când are el chef.

Acum Ioana Larisa e practic de-socializată, intră și iese din spital, dintr-o secție închisă, acum e acasă. Ultima dată a stat șase luni. După ce declarase unor cunoscuți că are nevoie de ajutor căci a fost însărcinată și a pierdut lichidul amniotic. Ceea ce era în mod vizibil fals. Persoanele o cunoșteau, l-au alertat pe soț, căci locuiau în imediata apropiere și a fost internată, pe acest fond delirant.
Am încercat la un moment dat să o luăm la noi, înainte de căsătoria ei, acum vreo șapte ani. A avut reacții și gesturi atât de bizare (trei zile culcată în camera ei în poziție foetală, fără să vorbească și să mânânce, fără să se miște, cel puțin când o vedeam. Am cerut ajutorul pompierilor pentru a o duce la un spital, atunci s-a sculat, a vorbit normal, ca și cum nu s-ar fin întâmplat nimic și s-a dus cu ei la urgența psihiatrică, de unde a fost apoi internată din nou.
Acum un an ea a cerut divorțul, sfătuită și de medici, și poate că asta i-ar fi permis să fie nu într-un spital ci integrată într-o structură medicalizată, unde pensia ei de boală va servi că să plătească o parte din servicii.
Apoi, a renunțat la divorț și locuiește la aceeași adresă, co-locatară cu soțul, pur și simplu, cuplul servind doar ca paliativ pentru frica de singurătate a fiecăruia.
Soțul ei este un rus imigrat în Franța ca jucător de șah. Ea însăși a jucat șah la nivel profesional o vreme, cu bune rezultate. Mai sunt urme pe Internet de participările ei la turnee aici în Franța sau în vecini.
El nu se ocupă decât de șah dar nu câștigă suficient, veniturile sunt total aleatorii și joacă jocuri de noroc pe Internet unde pierde o parte din ce câștigă ca șahist. Nu vrea să-și schimbe modul de viață. Nu caută și nu are altă calificare. Spune că nu poate face două lucruri concomitent.
Îți povestesc toate acestea din două motive.
Unul fiindcă mi se pare că diagnosticul tău a fost greșit. Aveam mare încredere în profesionalismul și inteligența ta, de aceea am făcut-o pe Ioana să urmeze supusă tratamentul tău, fără să caut alt diagnostic mai mult de un deceniu.
Cred că dincolo de diagnosticul greșit, dozele prescrise erau prea mari și în loc să fie modulate, la propunerea ta, s-au păstrat la același nivel excesiv. Așa că aceste medicamente psihotrope au distrus creierul și sistemul nervos al fiicei mele. Acum nu se mai poate nimic.

Al doilea motiv de ați scrie, e o interogație veche pe care nu am avut ocazia să și-o propun direct.
Aș vrea să știu, din răspunsul tău, de ce mi-ai interzis să-l însoțesc pe Romi pe ultimul său drum, deși mi-o ceruse chiar el, și știai asta. Ți-era frică sau ciudă că am vrut să păstrez fișa medicală a prietenului meu, mort tot dintr-o eroare de diagnostic, așa cum cred și credeam ?
Recuperasem fișa medicală pe care ai rupt-o și aruncat-o la coș, în salonul unde zăcea mort Romulus Guga, în vreme ce sub pielea lui mai clipocea apa care nu mai putea fi eliminată, probabil din cauza blocajului renal produs de proliferarea Entamobei Histolitica.
Ce alte motive aveai să reacționezi așa ? Nu știu din păcate a cui eroare a fost. Pun aceste două întrebări nu ca să reglez vreo socoteală cu cineva, ci ca să nu mor prost.
Atitudine pe care o adopt și în cazul Ioanei. Nu cer socoteală ci doar aș vrea să înțeleg unde a fost greșeala ? Sau poate crezi că evoluția ulterioară a sănătății Ioanei are cauzele determinate de tine — epilepsia ?
Ce fel de epilepsia o fi fost asta, atât de atipică ?

Medicii de aici, cărora le-am povestit demult trecutul medical al Ioanei, zic că a fost vorba, când a sosit la ei, de schizofrenie, nici întru-un caz nu a putut fi vorba și nu este vorba de epilepsie.

Totuși te întreb, în ipoteza că între timp ai învățat mai multe decât știai atunci, ce crezi despre această situație tristă ?
Sper că nu am fost nici violent, nici vindicativ.

Solicit înțelegerea ta. Ieri am împlinit 73 de ani, trec în al 74-lea. R. G. ar fi împlinit 75, la 2 iunie. Așa cum a fost cu adevărat, el trăiește în memoria a doi oameni : a ta și a mea. Dincolo de rezervele mele de orice fel, i-am fost prieten, l-am protejat de propriile sale rele atunci când îmi cerea noaptea la ora două, să-l scot de la crâșma Vânătorul, unde bea de câteva ore. Singur. Și îl scoteam.
Dan Culcer
16 iunie 2015, Elancourt

P.S. Sub o formă nu foarte diferită această scrisoare a fost trimisă în 2015 la adresa mail < v===@yahoo.com >. În versiunea actuală, am adăugat amănunte pentru a face mai clar mesajul unor cititori care nu cunosc personajele implicate. Cum destinatara nu a răspuns, după 7 (șapte ani), am decis să public epistola în Jurnalul unui vulcanolog. Ca să afle prietenii și eventualii mei cititori alte detalii despre atmosfera și evenimentele care au premers desțărarea mea.
Dan Culcer, 21 februarie 2023