Institutul «Cernăuți» din cadrul Universității din Cernăuți

 În cadrul acțiunii de reducere a numărului de cărți din biblioteca mea, acțiune care poate fi considerată drept ceva între descăpățânare și decimare, mă simt obligat să iau fiecare volum în mână, să-l răsfoiesc, eventual să citesc câteva zeci de pagini ca să verific dacă l-am citit cândva, uneori să fotografiez /scanez cele câteva pagini care mi se mai par interesante sau necesare, în fine, să copiez unele note de lectură de pe paginile libere de la finele cărții, note despre care mai cred că ar putea fi folosite într-o ipotetică scriere ante-mortem.

Azi am parcurs cele 84 de pagini ale broșurii lui Leca Morariu, intitulate Eminescu. Note pentru o monografie. Cred că puțină lume, poate nici măcar eminescologii, mai știe cine a fost Leca Morariu. Pentru ignoranți deci precizez că Leca Morariu a fost directorul Institutului «Cernăuți» din cadrul Universității din Cernăuți. Secretarul institutului era Traian Cantemir, un alt bucovinean, acesta refugiat, ca atâția alții, probabil în 1940, când rușii sovietici au ocupat nordul Bucovinei. L-am întâlnit la Râmnicu Vâlcea, cu ocazia uneia din vizitele făcute familiei Marcu Larisa și Petre, viitorii și foștii mei socri, părinții Silviei Marcu, prima mea soție, născută la Aluatu, în sudul Basrabiei.

Nota asta vrea doar să amintească existența acestui Institut, care funcționa în cadrul facultății de Teologie, instituție care trebuie că a lăsat ceva arhive la Universitatea din Cernăuți. Mai sunt oare cercetători tineri curioși să știe ce făceau înaintașii lor acolo? Pe coperta a III-a a broșurii din anul VI (1943) apar interesante informații despre membrii onorifici și activi, I. A. Bassarabescu, Emanoil Bucuța, Romul Cândea, Claudiu Isopescu, Simion Mehedinți, Ilie Minea, Alexie Procopovici, Radu Sbiera, Heinriche von Schullern, Vasile Tarnavschi (onorifici), Silvia T. Bălan, G. N. Cârțu,  Ambros Comoroșan, Victor P. Costa, Zaharie Crițan, Gheorghe Duzinchevici, Octavian Gheorghiu, Petru Luța, Iustin Moisescu. În fine, cea mai interesantă informație pentru mine acum, este excluderea lui Ladiszlau Lászlo GALDI, cunoscut istoric,  lingvist și traducător, din română și franceză. 

Pentru ce ? Pentru că a scris și editat, în colaborare cu Makkai László, o Geschichte der Rumanen, Budapest, 1942, ( există și o versiune maghiară, desigur, pe Internet) pe care Leca Morariu, în numele asociației, Institutului, o califică o « asiatică operă». Nu am citit cartea. Acum o am sub formă de pdf. O voi parcurge. Interesant este că, după ce vreme de cinci decenii Makkai a fost interzis în România, deodată, sub influența intelectualilor multi-culturaliști maghiaro-româno-evrei, istoricul și sociologul Makkai a devenit persona grata, un adevărat model de «cooperatist»,  inclusiv pentru telectualii români care nu cunosc limba maghiară dar iau drept bune toate cele spuse sau scrise de diverși udemeriști simpatici. Gáldi alias Göbl și-a făcut liceul la Dej. Cartea în cauză a fost gajul politic depus de Gáldi în 1941, ceea ce i-a facilitat alegerea ca membru al Academiei Maghiare în 1942.

Pot pricepe cadrul politic al apariției cărții (1941), care însoțea și probabil argumenta decuparea Ardealului. O să văd dacă tonul este rezonabil, neutru sau agresiv. Acest exercițiu dificil de echilibristică politico-științifică l-au realizat și autorii maghiari ai Istoriei Ardealului, apărută la finele anilor 80, carte care reprezintă capodopera istoriografiei maghiare, iredentistă în toate cazurile. Fiindcă nu-i maghiar acela care nu vrea Ardealul pentru el și neamul său.

• Magyar életrajzi lexikon
• G, GY
• Gáldi László, Göbl

Gáldi László, Göbl

Gáldi László, Göbl (Miskolc, 1910. máj. 23. – Bp., 1974. febr. 5.): nyelvész, az MTA tagja (l. 1942–1949), a nyelvészeti tudományok doktora (1954). A bp.-i tudományegy. bölcsészkarán végzett. Pályáját a bp.-i Egyetemi Könyvtárban kezdte, 1932–35-ben a Magyar Tanulmányi Központ munkatársa Párizsban. 1938-ban a bp.-i egy. magántanára, 1942–44-ben egy. ny. rk. tanár Kolozsvárott. 1945 után a bp.-i román filológiai tanszék állandó külső előadója, 1963-tól c. egy.-i tanár. Pályája kezdetén költeményeket és románból készült műfordításokat jelentetett meg. Az Apolló folyóiratba a román irodalom tájrajzi problémáiról és Eminescuól írt. Eminescuról Bukarestben monográfiát is adott ki. A szófiai szlavista kongresszuson Lermontov sajátos prozódiájáról tartott előadást. A szótárírás a témája egy.-i disszertációjának s húsz évvel később az akadémiai doktori fokozat elnyerésére készített disszertációjának is, amely a nemzeti nyelv kialakulása szempontjából döntő fontosságú hat évtized szótárait elemzi. A Hadrovics Lászlóval együtt írt orosz–magyar és magyar–orosz szótárát 1951-től számos változatban, milliós példányszámban adták ki. Spanyol-magyar szótárt is szerkesztett 2 változatban az 1960-as években. 1952-ben megindította az akadémiai nagyszótár gyűjtésének kiegészítését, tervet készített a kiadásra és Wacha Imrével 1957-ben közzétette a próbacikkeket. Kiadásra ugyan nem került, de anyagát felhasználták A magyar nyelv értelmező szótára és A magyar nyelv történeti-etimológiai szótára készítésénél. A nagyszótár fiókvállalkozásaként indult a Petőfi-szótár, ennek szerkesztését irányította, a II. kötet szerkesztése közben halt meg. Az írói szótárak kérdéséről tartott előadása ennek a műfajnak az elméleti megalapozását jelentette nálunk. Névkutatásainak tárgya a mo.-i újlatin tulajdonnév-állomány. Páratlan nyelvtudása lehetővé tette, hogy francia, olasz, román nyelvű stilisztikákat és verstani elemzéseket írjon. M. verstani írásai népszerűsítő jellegűek. – M. Le romanisme Transdanubien (Roma, 1937); Contributions à l'étude des lexiques latins-hongrois du moyen âge (Bp., 1938); Les mots d'origine néo-grecque en roumain à l'époque des phanariotes (Bp., 1939); Az erdélyi román nyelvújítás (Bp., 1943) La culture hongroise en Transylvanie (Bp., 1944); Noms des lieux d'origine romane en Hongrie (Louvain, 1951); A magyar szótárirodalom a felvilágosodás korában és a reformkorban (Bp., 1957); Szenczi Molnár Albert zsoltárverse (Bp., 1958); Ismerjük meg a versformákat (Bp., 1961); Esquisse d' une histoire de la versification roumaine. (Bp., 1964); Précis de stylistique française (Bp., 1967); Contributions à ľhistoire de la versification roumaine. La prosodie de Lucian Blaga (Bp., 1972). – Irod. Barta János: G. L. (Irod. tört. Közl., 1974. 2. sz.); J. Soltész Katalin: G. L. (Magy. Nyelv, 1974. 3. sz.); Sziklay László: G. L. (Helikon, 1974. 1. sz.); Martinkó András: G. L. (Nagyvilág, 1974. 4. sz.).