Iliescu la Paris : între cacofonie, francofonie și francofilie, Articol regăsi. România liberă

Iliescu la Paris : între cacofonie, francofonie și francofilie
■ Președintele știe, cu o zi înainte de vot, că parlamentul va aproba
proiectul de constituție. ■ O procedură penală este deschisă împotriva
șefului "reeducării" de la Pitești.■_Ca deobicei surâzător, președintele ne
încredințează că nu candidează pentru postul de președinte al Republicii
Moldova întrucît nu este cetățean al ei.In schimb s-ar putea să candideze
pentru cel de președinte al României.■ O nouă promisiune : dacă
societatea pentru o televiziune independentă SOȚI CONTINENTAL va fi
capabilă să asigure investițiile pentru crearea unui nou post de televiziune,
guvernul îi va acorda autorizația de funcționare.■ "Regele Mihai va fi
salutat în România ca un cetățean de rând, dar el voia să vină în România
ca suveran. Nu e cazul." ■ Consultanții străini care au redactat proiectul
legii privatizării au încasat un milion de dolari, dar nu guvernul român a
plătit ci, pare-se, darnicul Fond Monetar Internațional. ■ "Avantajul
României de a nu fi avut datorii externe este un dezavantaj. Dacă am fi
avut datorii băncile ar fi fost interesate să finanțeze eforturile noastre
economice".
Participarea României la întâlnirea la nivel înalt a țărilor francofone a
prilejuit o vizită la Paris a zâmbitorului nostru președinte. Cu acest prilej a
fost semnat Tratatul de prietenie și colaborare dintre România și Franța. In
seara zilei de 20 noiembrie, după ieșirea de la Palatul Elysée, Iliescu a
participat la o conferință de presă, care nu era totuși conferință de presă,
după cum ne asigura atașatul de presă al Ambasadei României.
Nu am aflat amănunte despre conținutul Tratatului, și mai ales despre
anexele acestuia.. Parcimonios și foarte general în răspunsurile sale pe
această temă, președintele Iliescu nu a făcut nici o aluzie la diaspora
română din Occident, care nu pare să-l intereseze prea mult nici în
calculele sale electorale, nici ca posibil factor de intermediere între
România și Franța., nici ca autentică comunitate română francofonă.
La 19 noiembrie 1991, cu o zi înainte de conferința de presă acordată de
președintele Iliescu, în fața clădirii Ambasadei României la Paris a avut
loc o manifestație organizată de Uniunea Mondială a Românilor Liberi,
greu de spus însă de către care ramură a acesteia, întrucât organizația,
fundată pe vremuri în exil de Ion Rațiu, s-a scindat din motive până la
urmă obscure.
Oaspeții Ambasadei, chemați să participe la un cocktail, unde nu s-au
mâncat icre negre dar nici rău n-a fost, au avut ocazia să asculte câteva
lozinci și câteva doleanțe nu tocmai comode pentru președinte, printre care
demisia imediată era cea mai inofensivă. Grupul manifestanților a atins
extensia maximă pe la orele 19,30, ajungând la vreo 180 de persoane, ceea
ce pentru diaspora româna, după decembrie 1989, înseamnă mult.
Comentarii ironice sau dezamăgite pe marginea manifestației s-ar putea
face, și unii le-au și făcut, fără să țină seama de dificultățile mobilizării
unei populații atât de dispersate, dar valoarea simbolică a gestului rămâne
importantă, în contextul în care statul francez a continuat după 1989 să
acorde statut de azilanți politici unor cetățeni români, chiar dacă cu țârâita
și când printre manifestanți erau mulți tineri aciuiți în Franța după descinderile bucureștene ale minerilor. Nu este, dealtfel, singura ambiguitate
care persistă în relațiile dintre cele două state, în pofida asigurărilor reciproce de filie și fidelitate.
Când scriu aceste rânduri s-ar putea ca parlamentul României să fi votat
deja noua Constituție. Este ceea ce a lăsat a se înțelege președintele Iliescu
cu ocazia conferinței de presă din seara zilei de 20 noiembrie, din
elegantul lăcaș al Ambasadei. Ziariștii, majoritatea români din diaspora,
corespondenți ai unor posturi de radio occidentale, ai unor publicații
periodice românești din Occident sau din România, precum și cei câțiva
francezi prezenți au putut fi surprinși de fraza rostită cu aplomb de către
președinte : "Dezbaterile parlamentare pe marginea constituției au luat
sfârșit și poate mîine va avea loc votul pentru noua constituției care va
trebui să fie aprobată". In acest context, vorbind despre o "indicație
generală", supusă încă dezbaterii, Iliescu a precizat că guvernul a acceptat
amânarea cerută de partidele reprezentate în parlament și propune ca
alegerile locale să aibă loc la sfârșitul lui ianuarie sau începutul lui
februarie, urmând ca alegerile generale, pentru parlament și pentru
președinte, să se desfășoare în aprilie sau mai.
O întrebare, din partea ziarului Românul liber, privind necesitatea
epurării ca etapă prealabilă, obligatorie pentru a trece de la totalitarism la
democrație, așa cum este ea acum aplicată în Ceho-Slovacia, i-a prilejuit
Dlui Iliescu o interesantă și convingătoare disertație, care aducea cu cele
ale lui Silviu Brucan, atât de pasionante, pe ecranele fostei Televiziuni
Române Libere din serile fierbintelui decembre '89. Președintele Iliescu
ne-a împărtășit vederile sale cu privire la contribuția vechiului regim, într-
un spirit obiectiv, la recucerirea independenței politice și economice a
României. Formula " administrația sovietică", folosită de ziaristul de la
Free Romanian, referitoare la situația globală a României postbelice, nu i
s-a părut convenabilă. "Știți bine că cu mult înainte deja, încă din 1955,
România — a declarat Iliescu — a fost una dintre primele țări din Est care a
acționat cu hotărâre pentru a deveni mai independentă față de Uniunea
Sovietică. Fără să dăm certificate (de bună purtare? n.n.) vechiului regim,
trebuie să recunoaștem faptul că România a fost aceea care din 1958 a
determinat plecarea trupelor sovietice iar în 1964 și-a proclamat
împotrivirea față de tendințele de integrare economică a tuturor țărilor din
Est în sistemul sovietic, că în 1968 România a luat o poziție deschisă
împotriva intervenției în Cehoslovacia. Toate acestea trebuiesc marcate ca
elemente pozitive și în acele momente tot poporul român, ba chiar și
intelectualii români, au susținut aceea orientare a țării."
O mică lecție de învățămînt politic pe care zidurile Ambasadei, o clădire
în care cândva a locuit Paul Valery, ca și magnetofonul nostru, au
înregistrat-o cu încântare.
In pofida acestor valori obiective ale politicii României, care altădată erau
atribuite fie partidului comunist fie lui Ceaușescu personal, președintele
Iliescu persistă în a considera regimul apus ca un "regim totalitar".
"Epurarea" cerută de interlocutorul său, în spiritul punctului 8 din
proclamația de la Timișoara, adică excluderea pe timp de trei legislaturi a
tuturor responsabililor comuniști de la accesul la funcțiile de decizie și de
administrare a statului, i se pare reflexul unui mod de gândire totalitar,
exclusivist, întrucât fiecare trebuie judecat pentru faptele sale. Cât privește
încăpățânatul punct 8 de la Timișoara, el este considerat de D-l Iliescu ca
expresia aceluiași stalinism răsturnat, care înseamnă excluderea de la
reconstrucția României a unor categorii de persoane. Ce contează că
eventual aceiași sunt responsabili cu « deconstrucția » ei, ca să folosim un
termen la modă în Occident. Toți au dreptul al o nouă încercare, în numele
democrație și competenței acumulate anterior.
Președintele Iliescu se știe în posesia unui mandat încredințat de electoratul
român și răspunde la provocatoarea întrebare a ziaristului de la BBC-ul
român printr-un Nu hotărât : Nu vede de ce ar trebui să-și prezinte acum
demisia. Crucea responsabilității față de nație trebuie dusă până sus. Astfel
e de înțeles de ce unui contracandidat la favorurile națiunii, care face apel
la principii și aluzii la un drept constituțional anterior nașterii
președintelui, cum este regele Mihai, i se răspunde ferm cu un "nu e cazul"
: suveranul nu este suveran ci un român de rând.
Guvernul Stolojan este văzut ca un guvern de tehnicieni dar și ca un
guvern de deschidere politică. Ziaristului francez care dorește să știe dacă
acest guvern este mai calificat decât guvernul Roman ca să evite o a treia
descindere a minerilor la București, i se răspunde cu un elogiu al minerilor
care sunt oameni ai muncii ce lucrează în condiții foarte grele și care au
venit la București pentru a-și exprima revendicările economice. Dar ce
putem face în fața realităților economice dificile? se întreabă nemângâiat și
duios președintele; căci doar și în Franța au loc manifestări revendicative
ale agricultorilor. Noi, ziariști de pe-aici, putem confirma..E drept că
niciodată președintele Mitterand nu i-a chemat, nu a tratat cu ei direct și
nici nu le-a mulțumit pentru una dintre descinderi, pe când erau mai
furtunoși și mai pro-guvemamentali.E bine, e rău-cine poate ști?
Oricum promisa vizită a președintelui, ca garant al acordurilor de la
București, în valea Jiului, nu va avea loc curând : "se așteaptă o perioadă
mai propice". Referindu-se la unele promisiuni ale fostului premier
Roman, în februarie 1990, minerii din Cavnic, aflați în grevă, voiau să
mă convingă, pe mine, ziaristul francez, că "toți ne mint",
Președintele ne încredințează că televiziunea nu este supusă cenzurii de
stat, că toate partidele reprezentate în parlament au acces normal și
suficient la post pentru a dialoga cu guvernul și cu electoratul, în vreme ce
în Ceho-Slovacia există un control al Statului asupra televiziunii. Ba mai
mult, avem posturi locale la Cluj, Oradea sau Iași iar cel din Timișoara nu
e nici măcar supus direcțiunii din București. Astfel, dacă totuși se insistă
pentru un post independent, Societatea Soți Continental, una dintre
solicitatoare, nu are decât să demonstreze că posedă mijloacele financiare
necesare și va obține autorizația de funcționare până la sfârșitul anului".
Pentru moment se discută însă lărgirea și o mai bună folosire a timpului
de emisie a Canalului Doi.
Ce vești bune ne-a mai dat la Paris președintele : că sistemul energetic
național abia apucă să realizeze un sfert din capacitatea sa instalată, că
Irakul ne datorează încă 2 miliarde de dolari dar nu avem nici o șansă să-i
primim; că România a solicitat un împrumut de un miliard de dolari, ca să
ne înscriem și noi în rând cu lumea care ne-a depășit (Ungaria are 24 de
miliarde datorii externe iar Polonia 48 de miliarde de $ americani) 
« Avantajul României de a nu fi avut datorii externe este un dezavantaj.
Dacă am fi avut datorii băncile, ar fi fost interesate să finanțeze eforturile
noastre economice » — ne confirmă președintele unul din paradoxurile
gândirii [șale] economice, nu știm dacă provenind din seifurile FMI, ale Băncii
Române de Comerț Exterior, din bunul simț popular sau din gândirea
prezidențială.
Consultanții străini care au redactat proiectul legii privatizării au încasat un milion de dolari, dar nu guvernul român a plătit ci, pare-se, darnicul Fond Monetar Internațional.
Dacă ne luăm după zâmbetele aprobatoare ale unei părți din asistență, nu
neapărat dintre funcționarii Ambasadei, nici dintre ziariștii acreditați pe
lângă președinție, ci mai cu seama dintre diaspornicii anti-comuniști dar
sensibili la sirenele tribalismului renăscut, s-ar părea că D-l Iliescu are
dreptate. Aceiași parte a asistenței a vibrat cu adânc respect și înduioșătoare
aprobare când, întrebat fiind de ce nu candidează, precum pe vremuri
Alexandru loan Cuza (numele suveranului dintâi al Moldo-Vlahilor uniți
nu a fost totuși pomenit), la postul de președinte al Republicii Moldova,
Iliescu a răspuns că nu este cetățean al acelei republici. Deși "între noi fie
vorba", cum spunea atât de popular D-l Iliescu, România a susținut deschis
declarația de independență a Republicii Moldova, nu doar prin
recunoașterea ei ci prin acțiuni diplomatice în direcția statelor europene și
Statelor Unite ale Americii. Dar, cu profundă înțelegere diplomatică,
președintele știe și de ce partenerii noștri nu încurajează această
recunoaștere a nulității Pactului Ribentropp-Molotov : fiindcă se tem de
consecințele foarte grave pentru echilibrul european și mondial, ale
procesului de descompunere accelerată a Uniunii Sovietice. Voilà. Solicitat să accepte că există o diferență între « delictele de opinie » ale
foștilor comuniști sinceri (or fi existat, dar nu prea mulți !) și crimele celor
care în numele idealului au ucis sau au ordonat crime, exterminări, în
numele luptei de clasă, Iliescu se declară de acord cu acest fel de a pune
problema, urmând ca instanțele judecătorești să intervină, în sensul
aplicării codului penal, pentru stabilirea responsabilităților personale.
Punerea în discuție a cazului Nicolski, fostul responsabil al reeducării de la
Pitești, îi va smulge Dlui Iliescu o mărturisire, un acord deplin, o
procedură penală fiind pare-se deschisă împotriva tovarășului Nicolski,
actualmente demn și iresponsabil pensionar al statului român. Unii speră
de pe acum că numitul Nicolski va avea o viață destul de lungă ca să apuce
verdictul de achitare, din lipsă de probe. E drept că acest caz se referă la o
epocă pe care nimeni nu mai pare să vrea să o considere obiectiv cu
"luminile și umbrele ei", cum ar fi zis răposatul. Să-i fie țărâna ușoară sub maldărele de flori de pe mormântu-i cunoscut. Așteptăm momentul când i
se vor recita versuri de Adrian Păunescu la căpătâi.
O conferință de presă ca aceasta poate fi considerată un succes politic de
către cei care s-au străduit să-i netezească niturile.
Dan CULCER, corespondent de presă
Pentru România liberă