Pun în cutii de carton, recuperate de la farmacia din vecini, fragmente supraviețuitoare din chinuita mea bibliotecă. Pregătesc o expediție grație bunăvoinței lui Valentin Orga, directorul Bibliotecii Universitare Centrale din Cluj. Dacă nu va fi ultimul transport spre Cluj, în cadrul donației mele, va fi cu siguranță antepenultimul. Ultimul se va face post mortem.
Înainte de a-l depune în cutie, iau în mână volumul lui Mihai Ungheanu, Exactitatea admirației, editat la Cartea românească, 1985. Parcurg paginile în care apar ecourile stinse ale polemicii dintre sincroniști și protocroniști. Una dintre cele mai stupide controverse ale culturii române. O cultură care ar fi trebuit să se bucure de câștigurile intelectuale ale ambelor ideologii, fără nici o discriminare. Mă mai interesează segmentul intitulat În căutarea lui Eminescu. Paginile de la 291 la 331 cuprind și un comentariu la cartea lui Ilie Bădescu, Sincronism european și cultura critică românească, 1984, tratată atunci cu dispreț și rea voință ideologică de către manoleștii sincroniști.
Mă întreb dacă nu cumva tocmai organele de partide, secția de propagandă, erau cele care întrețineau conflictul între sincronism ști și protocronism, după principiul divide et impera. Bazându-se pe orgoliul și pe prostia genuină a unor intelectuali români implicați în bătălii pe ciolan. Este indubitabil trist este că aceste contradicții au fost transportate în presă și după decembrie1989, în mai toate cazurile sub influența unor agenți ai cosmopolitismului năimit, de genul Zigu Ornea, cu discipolii Andrei Oișteanu, Andrei Cornea etc.
La lectura din România scriam pe ultimele pagini : « Firoscoșii. Dogmatismul proletcultist. Formula : scriitorul nu a înțeles, nu a observat și nu a subliniat rolul clasei muncitoare, al partidului în societatea românească, pentru a-l sublinia în proză sau în istoriografie etc. Același dogmatism, din fericire nedotat, nesusținut azi cu armele securității și ale ocupantului, proclamă, dintr-un unghi «contemporan», holocaustic, aprecieri despre textele eminesciene sau ale altor presupuși antisemiți, scoase din context.
Se impune nu doar descrierea ci și explicarea așa-zisului antisemitism al lui Eminescu, a xenofobiei care era un reflex de apărare normal la un popor care, la doar câțiva ani după dobândirea unei suveranități contestate, s-a văzut invadat de imigranți reprezentând minorități ostile și neasimilabile, deci izolaționiste, care conturbau creșterea normală, organică a națiunii și a economiei acesteia. Ca să revenim la context, trebuie să vedem ce se scria în aceeași perioadă în Rusia, despre români, despre evrei despre polonezi, despre nemți, sau în Polonia despre ruși, evrei și alte comunități de contact. De asemenea, coborând câteva decenii spre finele secolului al 18-lea trebuiesc studiate contextele în Germania, Franța pentru a sublinia similitudinea reacției populare și cea a elitelor locale față de străini. Comunitățile închise respingând invaziile demografice. Această xenofobie nu poate fi lăsată fără delimitări, Ilie de la sine înțeles, dar așa cum e prezentată acum ia devine, pare să fie mușcă pensiile pentru a demola valoarea publicisticii eminesciene, care este una dintre cele mai lucide analize a situației economice și culturale în România de la finele secolului al 19-lea. Am subliniat Interesanta coincidență între opiniile critice ale lui Mihai Unteanu și cele ale lui Michael Shafir, care o atacă, amândoi, pe Ileana Vrancea pe teme de onestitate. În contextul în care Ileana Vrancea fusese, cu câteva decenii în urmă, combativă publicistă în revistele ideologice ale PCR. Monica Lovinescu devenise agenta ei de publicitate, deși știa ce hram purtase în anii 50, doar pentru că, în numele antinaționalismului evreilor rezidual-comuniști, Ileana Vrancea devenise o vajnică militantă pentru cauza sincronistă, pe baza recuperării cosmopolite a «filo-iudaismului» lui E. Lovinescu, tăticul adoptiv al Monicăi L.
Ceva despre utopiile pașoptiștilor. Pagina 9 – 10. Pașoptiștii nu au scris utopii, ci au construit social, revoluționar, pornind de la percepte utopice, proiecte faraonice, eșuate. Falansterul de la Scăieni fusese studiat de Z. Ornea. Să scriu un articol intitulat Revizuiri protocroniste, arătând că polemica a fost violentă și greșit orientată din pricina mizei naționale și-a discrepanței între epocile comparate, veche și modernă. Vor fi citite calm până și unele fraze ale lui Nicolae Dragoș. Conțin adevăruri. Nu analizele sunt greșite ci unele concluzii care au dus la excomunicări. Noua clasă : Paginile 179 – 180 . De căutat Frédéric Damé, Nouveau Dictionnaire roumain-français, Bucarest, 1895 , Cihac, Dictionnaire d’étymologie Daco-roumaine, Frankfurt, 1879 . Dacă aș mai avea destulă tenacitate va trebui să solicit colaborarea la Asymetria a cercetătorilor Ilie Bădescu, Dan Zamfirescu, Dan Horia Mazilu, Nicolae Șerban Tanașoca, Dan C. Mihăilescu. Și să reproduc texte de Mihai Ungheanu mai ales dintre cărțile publicate după 1990; dar scrise înainte, precum și din Victor Papacostea, Cezar Papacostea, Civilizație românească și civilizație balcanică, Editura Eminescu 1983. Iar activitatea lui Valeriu Râpeanu, ca editor și ca îngrijitor de ediție va trebui cât de curând reconsiderată pentru atât de pozitivele sale inițiative de dinaintea de 1989, care, în ciuda aparențelor; construite de anticomuniștii reciclați și zgomotoși din Post-Zaveră, nu erau deloc și nici cu adevărat pe placul cenzurii și deci regimului pe care îl reprezenta; dovadă dificultățile pe care reeditările din Iorga și din alți autori esențiali le-au întâmpinat, în ciuda capacității lui Valeriu Râpeanu de a se lupta cu cenzura reinstalată difuz după 1977.
Înainte de a-l depune în cutie, iau în mână volumul lui Mihai Ungheanu, Exactitatea admirației, editat la Cartea românească, 1985. Parcurg paginile în care apar ecourile stinse ale polemicii dintre sincroniști și protocroniști. Una dintre cele mai stupide controverse ale culturii române. O cultură care ar fi trebuit să se bucure de câștigurile intelectuale ale ambelor ideologii, fără nici o discriminare. Mă mai interesează segmentul intitulat În căutarea lui Eminescu. Paginile de la 291 la 331 cuprind și un comentariu la cartea lui Ilie Bădescu, Sincronism european și cultura critică românească, 1984, tratată atunci cu dispreț și rea voință ideologică de către manoleștii sincroniști.
Mă întreb dacă nu cumva tocmai organele de partide, secția de propagandă, erau cele care întrețineau conflictul între sincronism ști și protocronism, după principiul divide et impera. Bazându-se pe orgoliul și pe prostia genuină a unor intelectuali români implicați în bătălii pe ciolan. Este indubitabil trist este că aceste contradicții au fost transportate în presă și după decembrie1989, în mai toate cazurile sub influența unor agenți ai cosmopolitismului năimit, de genul Zigu Ornea, cu discipolii Andrei Oișteanu, Andrei Cornea etc.
La lectura din România scriam pe ultimele pagini : « Firoscoșii. Dogmatismul proletcultist. Formula : scriitorul nu a înțeles, nu a observat și nu a subliniat rolul clasei muncitoare, al partidului în societatea românească, pentru a-l sublinia în proză sau în istoriografie etc. Același dogmatism, din fericire nedotat, nesusținut azi cu armele securității și ale ocupantului, proclamă, dintr-un unghi «contemporan», holocaustic, aprecieri despre textele eminesciene sau ale altor presupuși antisemiți, scoase din context.
Se impune nu doar descrierea ci și explicarea așa-zisului antisemitism al lui Eminescu, a xenofobiei care era un reflex de apărare normal la un popor care, la doar câțiva ani după dobândirea unei suveranități contestate, s-a văzut invadat de imigranți reprezentând minorități ostile și neasimilabile, deci izolaționiste, care conturbau creșterea normală, organică a națiunii și a economiei acesteia. Ca să revenim la context, trebuie să vedem ce se scria în aceeași perioadă în Rusia, despre români, despre evrei despre polonezi, despre nemți, sau în Polonia despre ruși, evrei și alte comunități de contact. De asemenea, coborând câteva decenii spre finele secolului al 18-lea trebuiesc studiate contextele în Germania, Franța pentru a sublinia similitudinea reacției populare și cea a elitelor locale față de străini. Comunitățile închise respingând invaziile demografice. Această xenofobie nu poate fi lăsată fără delimitări, Ilie de la sine înțeles, dar așa cum e prezentată acum ia devine, pare să fie mușcă pensiile pentru a demola valoarea publicisticii eminesciene, care este una dintre cele mai lucide analize a situației economice și culturale în România de la finele secolului al 19-lea. Am subliniat Interesanta coincidență între opiniile critice ale lui Mihai Unteanu și cele ale lui Michael Shafir, care o atacă, amândoi, pe Ileana Vrancea pe teme de onestitate. În contextul în care Ileana Vrancea fusese, cu câteva decenii în urmă, combativă publicistă în revistele ideologice ale PCR. Monica Lovinescu devenise agenta ei de publicitate, deși știa ce hram purtase în anii 50, doar pentru că, în numele antinaționalismului evreilor rezidual-comuniști, Ileana Vrancea devenise o vajnică militantă pentru cauza sincronistă, pe baza recuperării cosmopolite a «filo-iudaismului» lui E. Lovinescu, tăticul adoptiv al Monicăi L.
Ceva despre utopiile pașoptiștilor. Pagina 9 – 10. Pașoptiștii nu au scris utopii, ci au construit social, revoluționar, pornind de la percepte utopice, proiecte faraonice, eșuate. Falansterul de la Scăieni fusese studiat de Z. Ornea. Să scriu un articol intitulat Revizuiri protocroniste, arătând că polemica a fost violentă și greșit orientată din pricina mizei naționale și-a discrepanței între epocile comparate, veche și modernă. Vor fi citite calm până și unele fraze ale lui Nicolae Dragoș. Conțin adevăruri. Nu analizele sunt greșite ci unele concluzii care au dus la excomunicări. Noua clasă : Paginile 179 – 180 . De căutat Frédéric Damé, Nouveau Dictionnaire roumain-français, Bucarest, 1895 , Cihac, Dictionnaire d’étymologie Daco-roumaine, Frankfurt, 1879 . Dacă aș mai avea destulă tenacitate va trebui să solicit colaborarea la Asymetria a cercetătorilor Ilie Bădescu, Dan Zamfirescu, Dan Horia Mazilu, Nicolae Șerban Tanașoca, Dan C. Mihăilescu. Și să reproduc texte de Mihai Ungheanu mai ales dintre cărțile publicate după 1990; dar scrise înainte, precum și din Victor Papacostea, Cezar Papacostea, Civilizație românească și civilizație balcanică, Editura Eminescu 1983. Iar activitatea lui Valeriu Râpeanu, ca editor și ca îngrijitor de ediție va trebui cât de curând reconsiderată pentru atât de pozitivele sale inițiative de dinaintea de 1989, care, în ciuda aparențelor; construite de anticomuniștii reciclați și zgomotoși din Post-Zaveră, nu erau deloc și nici cu adevărat pe placul cenzurii și deci regimului pe care îl reprezenta; dovadă dificultățile pe care reeditările din Iorga și din alți autori esențiali le-au întâmpinat, în ciuda capacității lui Valeriu Râpeanu de a se lupta cu cenzura reinstalată difuz după 1977.
Comentarii
Trimiteți un comentariu