Am descoperit cu mare întârziere această excelentă cronică a filmului Stejarul de Lucian Pintilie. O reproduc și precizez sursa, situl Piața Universității a lui Ioan Roșca. Privind filmul la scurtă vreme după premiere, am trăit aceeași stânjeneală față de această pseudo-capodoperă, lăudată de toți conformiștii. Lucian Pintilie nu este un artist care să fi înțeles cu adevărat ceea ce se întâmpla în România «comunistă», pe vremea în care a locuit în ea. Cum am aflat zilele astea (aprilie 2022), grație cercetărilor lui Ioan Roșca, isprăvile realist-socialiste ale tânărului Lucian Pintilie erau deja consemnate în Scânteia Tineretului, cu o baladă dedicată lui Vasile Roaită, tipărită alături de pseudo-reportajul festivist dela Rafinăria 3 Teleajen, semnat de Radu Cosașu. Sigur, ambii aveau tot dreptul să schimbe macazul, mai devreme sau mai târziu, ceea ce, măcar aparent, au și făcut. Iar eu, unul dintre aceia care am fost cuprinși de entuziasm după Reconstituirea, am fost un tâmpit lipsit de luciditate și spirit critic deja citind scenariul Pentru cine bat clopotele, Mitică, publicat cândva înainte de 1990, în Echinox, ca pe o mare victorie asupra cenzurii. Se aflau acolo deja primele semne ale conformismului, ascunse pentru mine de translarea dorinței în realitate. Societatea lui Caragiale nu mai era societatea noastră, deși părea să fie. Folosirea unei aparente similarități ascundea realul, nu-l demasca. Făcând elogiul satirei în revista Vatra și scriind despre Sfântul Caragiale am cedat acestei asemănări superficiale, prin care căutam să păcălim cenzura. Adevărata satiră anti-sistem se manifesta atunci prin proza lui Monciu-Sudinski, nu prin cea a lui Băieșu sau prin reactualizarea lui Caragiale. Dan Culcer
http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1995-1996/docs/8pintilie.htm
Ioan Roșca. „Stejarul" lui Pintilie - o opinie critică
1. Am văzut în această seară la televiziunea canadiană (pentru a două oară) "Stejarul" lui Pintilie. Speram că impresia deplorabilă pe care mi-a făcut-o prima vizionare să se fi datorat unei neînțelegeri, unei nepotriviri de stare interioară. Trăiam pe atunci cu intensitate trauma produsă de năpârlirea comunismului și înăbușirea revoluției și reacția lui Pintilie m-a dezamăgit. Am auzit însă comentarii elogioase, din multe părți. Și de aceea am mai încercat o dată. A fost însă și mai rău. Filmul m-a revoltat pe aproape întreagă lui desfășurare. Mi-a apărut fals și falsificator.
2. Dacă aș fi fost străin de realitatea la care - chiar dacă metaforic - se raportează, aș fi putut poate aprecia intrigă și fluidul cinematografic. Deși nu această e genul meu... Nu mă dau în vînt după scene tari, murdare și nejustificate. Nu am nevoie de prea multe vulgarități, de filmări obsesive în bucătărie și baie (chiar în momentul urinării...), de etalarea cadavrelor și trambalarea cenușii, pentru a percepe amenințarea urâtului, grosolanului, nimicnicei. Nici de o înșiruire monotonă și arbitrară de violențe pentru a surprinde tensiunea și agresivitatea. Prefer revelarea încordării interiorizate și cruzimea poetică. Îmi place ca hăul absurdului și tumultul revoltei să fie mai curînd sugerate decît declamate. M-am simțit întotdeauna stingher în față bizantinismului artificios în care excelează regizorii noștri (Pița, Danieluc ). Nu înțeleg de ce au nevoie de atîta recuzita greoaie pentru a ajunge la mister. Gustul artistic fiind însă (din fericire...) discutabil, reținerile personale nu m-ar fi determinat să scriu.
3. Ceea ce m-a scandalizat (nu evit termenul, deși e cumva compromițător) e potențialul dezinformant al filmului pe un subiect pe care îl consider prea important pentru a fi "măsluit cinematografic" : tragedia României comunizate. Pintilie era liber să compună orice fantezie sau să improvizeze în jurul unui filon real. Era liber să alegă romanul lui Băieșu ca sursă (deși mi-e greu să înțeleg preferința). Dar spectatorul străîn trebuia prevenit și nu încurajat tacit să creadă că filmul reflectă - simbolic dar corect - esență regimului comunist din România. Crâmpeiele veridice sînt întrețesute cu elemente artificiale, încît ansamblul e mai nociv decît falsul deplin : e un amestec arbitrar și derutant de fals și realitate. Eu nu recunosc România despre care pare a povesti Pintilie, în multe detalii și - mai ales - în atmosfera. Nu am trăit în ea. Poate că regizorul a văzut-o dintr-un alt unghi, dintr-o altă postura. Pentru mine, e o contrafacere. Nu am cunoscut acei copii de ofițeri de securitate care au adus de la Paris suflul libertățîi, curajului și revoltei (?!?). Nu le contest acestor "fii" posibilele zbuciumuri emancipatoare, dar în nici un caz nu le-aș fi pus în centrul unui pretins denunț anti-comunist. Îmi imaginez perplexitatea deținuților politici în față acestei indecențe. Mai ales că "tatăl" apare în culori aproape duioase, de-abia întinate de cîteva aluzii (imperceptibile unui neavizat ). Singura "dezvăluire" netă din viață Tovarășului Securist - rămasă în rest într-o prea pudică ceață - e că - în 1958 - suferea de un acut... naționalism, chinuindu-și nevasta din bănuiala că ar fi evreică (?!). Curios portret. Intrigantă selecție.
Nu am întîlnit nici acei doctori de provincie ce-și puteau permite să înjure directorii, să tragă un picior în fund procurorilor, să refuze vizită securiștilor etc. Personajul imaginat de Pintilie are o dezinvoltură admirabilă (și cinegetică) care a lipsit la noi cu desăvîrșire. Tocmai dezinvoltura această dezinformează grav spectatorul, care se poate întreba (pe drept cuvînt) ce au ceilalți - "rinocerii" - care nu protestează... Românii sînt răi, nervoși, murdari, josnici, isterici. Nu se înțelege însă de ce ! Fără călăi, victimele par nebuni, NU PRIZONIERI. Din "România" acestui film lipsește FRICA, adică tocmai marea în care au fost izolate insulele înfrângerilor noastre. Și această fatală omisiune compromite totul. Nici finalul exagerat, în care Ceaușescu ordona telefonic mitralierea unui autobuz plin cu copii pentru a lichidă trei protestatari înarmați (?1? ) care îi luaseră ostatici (?!?) nu repară eroarea, ci doar adaugă un element spectacular, denaturant și neverosimil. Concentrarea vinovăției pe Ceaușescu (silind pe un prim secretar - altfel nu antipatic - să se supună...) sau difuzarea ei generalizată ne trimite spre vestită "alegere" între "EL a fost vinovatul !" și "Toți am fost vinovați !"...
4. Multe din scenele acestui film (care se doresc ostentativ reprezentative) își ratează scopul. Sînt îndoielnice și arbitrare. Violarea unui popor timp de o jumătate de secol trebuie să se vadă prin și dincolo de violurile individuale. Violarea și nu numai efectele ei ! Pintilie are dreptate. În România s-a produs o monstruozitate. Și ea trebuie cunoscută. Sensibilizarea e intenția și meritul filmului. Pericolul e însă că - grăbit precum îl știm... - spectatorul occidental să "claseze dosarul" pe care "Stejarul" îl tratează cu totul superficial.
Ioan Roșca
Montreal -11 Martie 1996
Comentarii
Trimiteți un comentariu