Se știe între oameni cultivați că termenul vlah, valah este utilizat și de polonezi sub forma de « wloch » pentru germanul « w(a)lah, walch, welsch care înseamnă străin de origine romană. Ceea ce însemnă că acest cuvânt este echivalent cu etnonimul român în zona care corespunde Romaniei post imperiale, adică de la frontiera Elveției, la vest, pentru rethoromani, până la gurile Dunării și la Constantinopol, în vremea Imperiului Bizantin.
Așa că utilizarea pentru român a etnonimului oláh de către maghiari nu face decât să ne onoreze ca români, probând originea romanică a neamului, și asta în ciuda intenției peiorative a unor locutori maghiari, mai ales ales atunci când se alătură expresia büdös, adică puturos. Că țăranul român venit la oraș să-și vândă la târg brânza sau cașul avea un miros specific, nu neapărat agreabil parfumat pentru glandele olfactive ale unui nemeș urban, nu are de ce să ne mire și nici nu are de ce să ne facă să credem că românii ciobani sau agricultori nu se spălau. Hainele lor de ciobani sau agricultori erau impregnate de său ca să fie impermeabile, ploierele nu fuseseră încă inventate pe la noi la sat, indiferent de etnica locuitorilor, nici importate din China ca acum, mirosul meseriei de cioban se impregna în căputuri.
NU există nici un motiv să credem că mirosul țăranului maghiar, dacă creștea oi, boi sau vaci și producea brânză, de pildă, ar fi fost diferit. Nici dacă argăsea piei de animale.
Deci cred că disprețul inclus în etnonimul oláh este ceea ce se cheamă un dispreț ciocoiesc, țăranii sau meseriași de orice etnie miroseau la fel și maghiarii cultivați știau, chiar dacă nu le plăcea să știe, că valahii dintre Tisa și Carpați erau descendenții pastores romanorum din Cronica Notarului Anonim și că locuiau pe aceste meleaguri atunci când grupurile de migratori au intrat în Câmpia Tisei în căutare de pășuni și hrană.
Referirea perpetuă a istoricilor maghiari la Bazinul Carpatic ca teren de prezență maghiară este doar parțial întemeiată, în măsura în care secuii ar beneficia de ipoteza unei autohtonii tot atât de veridică și veche ca aceea a valahilor în Ardeal. În schimb referirea istoricilor români la axul carpatic, coloană vertebrală a spațiului etnic valah stă în picioare fără rezerve, fiindcă din Slovacia, Polonia sau Ucraina până în Pind prezența valahilor și a unui jus valachicum este atestată de documente și tradiții cel puțin atât de vechi ca acelea care au stat la baza exclusivistei Unio Trium Nationum, prin care era contestat dreptul la existență juridică a valahilor, adică a românilor.
Firește, problema continuității nu mai are nici o semniificație juridică sau politică, atunci când simpla existență a unei majorități etnice este suficientă să definească natura și teritorialitatea statală românească. Scriu asta atunci când aceste evidențe sunt din nou contestate, de mișcări revizioniste maghiare extrem de virulente, când pe Internet hărțile Ungariei Mari și hărțile etnice aranjate de vremea dualismului, susțin revendicări teritoriale în numele unui stat dispărut, căci era lipsit de o bază etnică coerentă.
În loc să fie căutate rațiunile politice sau economice ale unei colaborări maghiaro-române, se zgândăresc iarăși pasiunile, se arborează provocator în interiorul statului România însemnele și drapelele statutului Magyarorsazag, sub pretextul că ar fi un steag etnic și nu unul de stat, se tolerează public lozinci ca „Szekélyország nem Románia” și pietre de hotar la marginea unor județe din România, se tolerează de către administrația maghiară a unor localități de pe teritoriul României acțiunile de o vulgaritate politică evidentă ale unui etnism militarizat ale unui ins care spânzură în piața publică momâia lui Avram Iancu și vrea să rescrie istoria.
Prostia lâncedă a provocatorilor politici contravine intereselor maghiarilor, care ar trebui redefinite, pentru a se încheia episodul istoric în care un popor, care a fost educat de elitele sale să se considere superior vecinilor săi, pășește în lume privind cu ochii înlăcrimați spre un trecut care nu mai poate fi înviat, cheltuindu-și vitalitatea și inteligența pentru a întreține în mințile tinerilor o himeră politică.
Neamul maghiarilor piere sub presiunea globalizării, ca și neamurile vecine similar amenințate de aceleași fenomene induse de imperialismul financiar trans-etnic, iar babele politice ale maghiarilor se smiorcăie și speră să le supraviețuiască clanul prin ghettoizarea autonomistă irealizabilă, prin dezmembrarea simbolică a statelor vecine.
Imperialii trans-etnici susțin dezmembrarea statelor mici și mijlocii din Europa, pentru a obține libertatea absolută a comerțului, în vreme ce statele mari, încă puternice și centralizate, se întăresc demografic și economic prin imigrații provocate, storcând de vitalitate statele sursă, europene sau extra-europene.
Șaisprezece mii de medici, în principiu bine școliți, au părăsit România după 1990. În vreme ce situația sanitară a României este dezastruoasă și săracii nu mai pot accede la îngrijirile medicale corecte. Nu mai este asigurată cetățenilor României, indiferent de naționalitate, funcția de protecție a Statului.
Așa că utilizarea pentru român a etnonimului oláh de către maghiari nu face decât să ne onoreze ca români, probând originea romanică a neamului, și asta în ciuda intenției peiorative a unor locutori maghiari, mai ales ales atunci când se alătură expresia büdös, adică puturos. Că țăranul român venit la oraș să-și vândă la târg brânza sau cașul avea un miros specific, nu neapărat agreabil parfumat pentru glandele olfactive ale unui nemeș urban, nu are de ce să ne mire și nici nu are de ce să ne facă să credem că românii ciobani sau agricultori nu se spălau. Hainele lor de ciobani sau agricultori erau impregnate de său ca să fie impermeabile, ploierele nu fuseseră încă inventate pe la noi la sat, indiferent de etnica locuitorilor, nici importate din China ca acum, mirosul meseriei de cioban se impregna în căputuri.
NU există nici un motiv să credem că mirosul țăranului maghiar, dacă creștea oi, boi sau vaci și producea brânză, de pildă, ar fi fost diferit. Nici dacă argăsea piei de animale.
Deci cred că disprețul inclus în etnonimul oláh este ceea ce se cheamă un dispreț ciocoiesc, țăranii sau meseriași de orice etnie miroseau la fel și maghiarii cultivați știau, chiar dacă nu le plăcea să știe, că valahii dintre Tisa și Carpați erau descendenții pastores romanorum din Cronica Notarului Anonim și că locuiau pe aceste meleaguri atunci când grupurile de migratori au intrat în Câmpia Tisei în căutare de pășuni și hrană.
Referirea perpetuă a istoricilor maghiari la Bazinul Carpatic ca teren de prezență maghiară este doar parțial întemeiată, în măsura în care secuii ar beneficia de ipoteza unei autohtonii tot atât de veridică și veche ca aceea a valahilor în Ardeal. În schimb referirea istoricilor români la axul carpatic, coloană vertebrală a spațiului etnic valah stă în picioare fără rezerve, fiindcă din Slovacia, Polonia sau Ucraina până în Pind prezența valahilor și a unui jus valachicum este atestată de documente și tradiții cel puțin atât de vechi ca acelea care au stat la baza exclusivistei Unio Trium Nationum, prin care era contestat dreptul la existență juridică a valahilor, adică a românilor.
Firește, problema continuității nu mai are nici o semniificație juridică sau politică, atunci când simpla existență a unei majorități etnice este suficientă să definească natura și teritorialitatea statală românească. Scriu asta atunci când aceste evidențe sunt din nou contestate, de mișcări revizioniste maghiare extrem de virulente, când pe Internet hărțile Ungariei Mari și hărțile etnice aranjate de vremea dualismului, susțin revendicări teritoriale în numele unui stat dispărut, căci era lipsit de o bază etnică coerentă.
În loc să fie căutate rațiunile politice sau economice ale unei colaborări maghiaro-române, se zgândăresc iarăși pasiunile, se arborează provocator în interiorul statului România însemnele și drapelele statutului Magyarorsazag, sub pretextul că ar fi un steag etnic și nu unul de stat, se tolerează public lozinci ca „Szekélyország nem Románia” și pietre de hotar la marginea unor județe din România, se tolerează de către administrația maghiară a unor localități de pe teritoriul României acțiunile de o vulgaritate politică evidentă ale unui etnism militarizat ale unui ins care spânzură în piața publică momâia lui Avram Iancu și vrea să rescrie istoria.
Prostia lâncedă a provocatorilor politici contravine intereselor maghiarilor, care ar trebui redefinite, pentru a se încheia episodul istoric în care un popor, care a fost educat de elitele sale să se considere superior vecinilor săi, pășește în lume privind cu ochii înlăcrimați spre un trecut care nu mai poate fi înviat, cheltuindu-și vitalitatea și inteligența pentru a întreține în mințile tinerilor o himeră politică.
Neamul maghiarilor piere sub presiunea globalizării, ca și neamurile vecine similar amenințate de aceleași fenomene induse de imperialismul financiar trans-etnic, iar babele politice ale maghiarilor se smiorcăie și speră să le supraviețuiască clanul prin ghettoizarea autonomistă irealizabilă, prin dezmembrarea simbolică a statelor vecine.
Imperialii trans-etnici susțin dezmembrarea statelor mici și mijlocii din Europa, pentru a obține libertatea absolută a comerțului, în vreme ce statele mari, încă puternice și centralizate, se întăresc demografic și economic prin imigrații provocate, storcând de vitalitate statele sursă, europene sau extra-europene.
Șaisprezece mii de medici, în principiu bine școliți, au părăsit România după 1990. În vreme ce situația sanitară a României este dezastruoasă și săracii nu mai pot accede la îngrijirile medicale corecte. Nu mai este asigurată cetățenilor României, indiferent de naționalitate, funcția de protecție a Statului.
Comentarii
Trimiteți un comentariu