Scrisoare de la prietenul Ioan Mușlea, la moartea Mamei mele (mai 1981)

 Găsită ieri într-un dosar de corespondență familială, în curs de arhivare definitivă, am transcris această epistolă trimisă de Ioan Mușlea, gândindu-mă la lunga lui plecare, fiind el cuprins de nemișcare din ce în ce mai mult.
Ultima dată, când i-am vorbit la telefon, era într-o casă care nu mai era cea din str. Bolintineanu, unde și-a petrecut viața. Se lăsase transplantat, de nevoie, ca un copac bătrân și noduros, care nu mai poate trage seva din pământ, în alt loc, unde grădinarii sperau să-l poată menține în viață. Își pierduse reperele, îmi spunea că odată ieșit pe coridor, nu mai știe cum să revină în camera tocmai părăsită. E ceea ce se întâmplă probabil cu noi toți când ne părăsim, voit sau nevoit, locul geometric.
A mai plecat un poet. Unul dintre puținii prieteni adevărați pe care soarta mi i-a dăruit cândva și alături de care am simțit acea căldură pe care doar prietenia ți-o poate oferi. Dragostea pentru o femeie crește din instinctul reproducerii. Misterul prieteniei, care nu se bazează pe nici un troc, este eliberat de instincte.  (d.c.) 

 Cluj, 22 mai 1981
Dragă Dane,
Am aflat cu mare întârziere vestea. Ce poți spune decât odihnească-se în pace. Sau, poate, să te gândești — cum mă gândesc acum — că, într-un fel, va trebui să luăm locul celor care-au fost, să fim, de va fi cu putință, mai vrednici, mai tari, mai lucizi, să încercăm să fim mai mult.
Îmi pari, tu, a fi izbândit în toate.
Pe mama ta n-am cunoscut-o decât vag, întrezărind-o, pare-mi-se, în casa voastră din Donath. O știam mai mult din spusele vară-mi, care i-a fost elevă și ale maică-mi. Cu siguranță, însă, că cel mai bine mi-o pot închipui din paginile tale. Căci am recitit, în parte, „Locul geometric” până a nu mă apuca să-ți scriu și am avut senzația că totul are miez, totul are rost, înseamnă ceva, că ai dat viață, că ai tăi trăiesc cu adevărat. Că poți fi împăcat și că împreună cu tot ce nu mai știi decât tu, tu singur — omul, oamenii care au fost cândva lângă tine trăiesc, continuă să trăiască în chip miraculos. Și-mi cade greu să recunosc că nu am fost în stare să fac același lucru și nici măcar să pot/știu înfrunta amintiri și imagini, reprimându-le cu bună știință. că nici acum — la mai bine de 10 ani de la moartea alor mei — nu pot să mă gândesc la ei, nu pot să-i chem. Să le vorbesc, să-i trăiesc și văd, fiindcă — întocmai ca acum când scriu — mă podidesc lacrimile. Și amân, amân mereu o întâlnire, o confruntare de care mi-e teamă și pe care nu știu cum să o iau și de unde să o apuc.
Însă nu de mine e vorba… Și dacă e să ne întoarcem la tine și la necazurile tale, am a-mi recunoaște din nou neputința în ați fi răspuns la rândurile tale care, mai ales în vremea din urmă, chiar dacă nu chemau între ajutor, vorbeau oricum despre lucruri grave și dificile.
Mă simțeam însă, Dane, cu totul dezarmat și neputincios. Copiii mai ales, copiii, povestea cu Silvia, povestea cu Maria și întreg cortegiul de împărțiri, smulgeri, sfârșieri peste care se adăugau toate celelalte: să le numim contingențele.
Cred, azi, că sunt prea puține speranțe să poți interveni și întreprinde ceva hotărâtor și limpede; decât să lași lucrurile să se așeze de la sine într-alt chip.
Să și fi fost unul în fața celuilalt, nu cred să fi fost în stare să-ți spun altceva. Prea sîntem de tot supt vremi și prea pe negândite ne pomenim singuri și descumpăniți.
Scrisoarea, ia-o așa cum este. Te-mbrățișez frățește cu dragoste și credință. Pi