„Pentru mine fu viaţa / evoluţie pe sârmă” –
mărturiseşte Teodor Borz în poezia Clovn, iar Colivii,
volumul său apărut în 2011 la Editura Ardealul din Târgu-Mureş
decantează ecourile profunde ale acestei performări continue. Atent
la modulaţiile propriei sensibilităţi în raport cu regimul
închiderii fiinţei în diferitele Colivii ale acestei lumi,
poetul alege calea unor tentative evazioniste ancorate cultural şi
regizate cu un impuls ludic surprinzător.
În
interstiţiile marii literaturi universale şi ale propriei
imaginaţii debordante, Teodor Borz se joacă melancolic, rezultatul
fiind un fermecător metateatru liric. Sub zodia fascinaţiei ludice,
primele două poeme ale volumului (Saavedra, Don Miguel de
Cervantes Saavedra) propun ipotetice scenarii secvenţiale la
istoria lui Don Quijote, protagoniştii lor fiind Rossinante, Sancho
Panza şi Cervantes însuşi: „Se pare că Sancho Panza, / sătul
de promisiuni şi ciomăgeli, / i-ar fi spus lui Don Quijote / că
mai bine s-ar fi făcut inchizitor / sub oblăduirea cucernicului
Filip al II-lea / decât cavaler rătăcitor. [...] Întru
acestea, Don Miguel de Cervantes Saavedra, supraveghindu-i de după
un trunchi, / auzi şi văzu / şi i se zbătu mintea şi sufletul /
şi grăi: / dragii mei copii, / oare aţi uitat ce v-am învăţat,
/ Zburdalnicilor întru vise? / Că de cuvioşii de ei v-am scăpat.
/ Apoi tatăl şi meastrul lor, / îi închise între nişte coperte
/ şi porni spre o destinaţie / numai de el cunoscută. / Ajunse
acolo / la data de 22 aprilie 1616 / şi avea 69 de ani.”
Simetric,
poetul se plasează şi pe sine pe o scenă intermediară, în care
este simultan spectator al unui univers minor şi virtual actor pe o
scenă contemplată de o instanţă supraordonată, totul fiind
transcris metaforic în seria de colivii organizate concentric:
„Chiar şi după ce pasărea muri / bărbatul o mai auzea
cântând / cu bucurie înlăuntrul lui. / Până într-o zi ploioasă
/ [...] când simţi că cineva îl priveşte / dintr-o
colivie mult mai mare / şi-acela cântă asemenea lui.” (Un
şir de colivii) În alt poem (În timp ce), senzaţia de
lumi încapsulate în lumi din ce în ce mai mari se toarnă în
imaginea unor invizibile pânze de păianjen, iar periclitarea
implicită locuirii pe o asemenea pânză aduce cu sine o acută
sensibilitate la tot ce îl înconjoară, la toate condiţionările
fiinţei umane într-un univers al trecerii tot mai accelerate,
într-o lume în care „Nu mai suntem sclavii simbolurilor / ci
robi / ai lucrurilor în viteză / care ne înconjoară şi ne
cuprind.” (Semne)
Obsedat
de ipostaza regizorului, a celui care controlează desăvârşit
regimul propriei creaţii, poetul înregistrează şi alunecările în
condiţia paradoxală de exclus-captiv într-un univers generat de
cărţi, mituri, biografii, idealuri lirice şi cadenţa
imprevizibilă a versului, dar şi incertitudinile şi rătăcirile
propriului traseu. Astfel, multe poeme se desenează graţie
tensiunii dintre punctul amplitudinal al Iluziei şi o insatisfacţie
difuză: „Amarnic de mult regizorul sperase / să filmeze / o
dimineaţă la răspântia vieţii.” (Iluzie); „Şi
eu la marginea pădurii / vacarm de frunze şi de vânt / uitat de
zei pe grele valuri / îi căutam / crezând că sunt.” (La
margine)
Accentuată
în dialogurile livreşti, conduita fabulatorie se transferă
sensibil şi în perimetrul transfigurării lirice a propriei
interiorităţi, transcrierile trăirilor creând deseori senzaţia
de performare intimă cu diferie ipostaze ale eului. Mecanismul
evident al acestor jocuri este schizoidia, emergentă în reflecţiile
asupra morţii şi necesară în eforturile de contemplare a propriei
existenţe trecătoare: „Apoi auzii o voce de departe / mai
departe decât moartea / care mă striga. / Era vocea mea.”
(Aporie) Indiferent că pune în scenă istoria, cultura,
figurile lor proeminente sau propriile avataruri, poetul pare mereu
conştient de faptul că „Actorul era important”, acel
actor care „Se îndrepta singur / atât de singur / către buza
abisului / vorbitor de moarte / în timp ce noi tăceam / şi speram
că nu va atinge / marginea aceea / a noastră.” (Speranţă)
Principiul thanatic se insinuează şi pe fundalul scenografiei
Iertării, dobândeşte tonalităţi de ghicitoare în
Întrebări, se încarcă de o violenţă eroică infantilă
în Era primăvară şi este filtrat de o înţelepciune
tandră în Cândva: „Rămâi / îmi venea să-i şoptesc
/ îmi ajunge mortul din mine.” Însă măsurarea ludică a
perspectivei destinale o fac abia Epitafurile, cel de-al
II-lea translând alegoric ecuaţia viaţă-moarte în termeni
mitologici: „Pe vremea când / circulam liber prin labirint /
m-am întâlnit cu Minotaurul. / Şi m-a mâncat. / Aceste fiind
spuse / le citiţi dumneavoastră / care / circulaţi liberi prin
labirint.”
Subtila
poezie erotică a lui Teodor Borz este scrisă fie cu tandreţe
discretă (Pe valuri), uneori nostalgică (Nimeni), fie
declarativ-spectacular: „Bucură-te că eşti iubită / de cel
mai umil / dintre atei, Zeiţă.” (De dragoste). Virtual
resurecţionară, plasată la celălalt pol al morţii în
Răscumpărare („Plătesc oricât acelei fecioare / care
îl va scăpa pe cel / condamnat la spânzurătore. / Şi visul
acesta îmi apare mereu. Poate cel condamnat / sunt eu.”),
iubirea apare şi ca trăire caldă, nostalgică şi aproape idilică,
organic legată de poezie (Trecute vremi, Desculţ),
dar şi ca iluzorie reţetă pentru amortizarea unui narcisism
negativ aparte (Fântâna lui Narcis).
Concentrat
asupra nuanţelor propriilor sentimente sau analist rece al
capriciilor care par să guverneze opţiunile umanităţii (Păgânism)
sau ale istoriei (Înainte vreme), poetul ia întotdeauna
fiinţa umană drept „măsura tuturor lucrurilor” (Măsura
tuturor), îşi centrează mereu reflecţiile asupra reacţiilor
ei sensibile în raport cu lumea exterioară. Mutând centrul de
greutate de pe spectacolul exterior al lumii pe receptarea lui
interioară şi pe microuniversurile intime, Teodor Borz pare a
confirma imperativul inchizitorului voluntar asumat din Toate
acestea: „Asta pentru a te gândi / la lumea ta interioară
/ singura reală”. Această cantonare exclusivă în perimetrul
interiorităţii consacră diferenţa şi asigură variante escapiste
valide, multe dintre ele infuzate cultural, un exemplu în acest sens
fiind poemele donquijoteşti despre care am vorbit mai sus, un altul
fiind visul suprapus peste deschiderea homerică din Cântă,
zeiţă.
Breşă
violentă în tonalitatea Coliviilor, Relatările nu
mai ocolesc lumea reală, ci traduc versificat istoriile atroce ale
războiului şi ale comunismului românesc. Consecutiv lor, Poem
într-o limbă pierdută restaurează starea de graţie a eului
contemplativ, prins în ţesătura întrebărilor latente, călător
difuz între real şi imaginar, între afirmarea vitală şi trecerea
iminentă, sperând la mântuire şi credincios cultului iubirii.
Dispoziţia
ludică marchează puternic exerciţiile poiesisului, o poezie
precum Dezvăluire fiind articulată exclusiv pe un refuz al
scrierii, pe un soi de contra-ars poetica: „«Jur pe aerul pe
care îl respir, / pe apa pe care o beau...»” / pe Pytaghora ce
astfel jura / că nu voi scrie poemul acela...” În Doar el,
aceeaşi propensiune transformă descrierea unui poem în poemul
însuşi – „Poemul acesta / nevăzut / şi necitit de cineva /
în singurătatea lui / (a ta) / e o durere / de care nu suferă
nimeni” –, în vreme ce De nescris trădează o
aspiraţie de demiurg secund, concentrată în utopia cunoaşterii
„numelui secret al Creatorulului”, aspiraţie transpusă
în îndemn în Biblie – „Scrie şi tu / biblia ta / şi
mântuirea va fi aproape. / Şi învierea.”. Altă dată,
poemul echivalează virtual cu o cale de apropiere de sine, de
cunoaştere: „Cercul acestor cuvinte / nu are formulă, / te
poartă numai / tot mai adânc spre tine” (Cercul acesta).
Ancorate într-un câmp cultural multiplu,
inteligenţa şi sensibilitatea lui Teodor Borz din Colivii
sunt angrenate în jocul personal de definire a condiţiei poetului,
dar sfârșesc prin a-şi relativiza coordonatele existenţiale,
deoarece adâncesc incertitudinile prin exerciţii de
apropiere-distanțare de sine, scenariile de credinţă ale poetului
intrând adesea într-un registru ludic pentru a-şi multiplica
paradoxurile: „Îşi putea imagina / după îndelungi exerciţii
/ că El nu a existat. / Că trădarea / cina cea de taină /
răstignirea şi învierea / sunt invenţi. Un gol. / Apoi /
Însemnează un plin / într-un gol imens / care se cască.”
(Exerciţiu).
Comentarii
Trimiteți un comentariu