Seismograme
Vatra 10/2019
Bătălia statuilor nu trebuie să aibă
loc
La Cluj-Napoca, în România adică, a
fost inaugurată o statuie a generalului Mărdărescu. Un militar
român care a participat, printre altele, la campania antibolșevică,
contra revoluției conduse de Kuhn Bela, acel agent al revoluției
„mondiale” care aplica în Ungaria programul terorist al
bolșevicilor leniniști.
Înainte de acest eveniment local,
integrabil eventual în acțiunile de comemorare a centenarului
Unirii, un om politic din Ungaria, Surján László, de orientare
creștin-democrată, dacă am înțeles bine, inițiatorul unui
interesant și necesar program de dialog maghiaro-român, intitulat
Charta XXI (http://chartaxxi.eu/chartaxxi/),
mi-a scris în iunie 2019, atrăgându-mi atenția asupra inițiativei
sale și propunându-mi să particip la acest dialog. Ceea ce am
făcut în contact direct cu inițiatorul. Părerile mele despre
posibilitatea și necesitatea dialogului, ca și despre condițiile
politice, morale și tehnice în care se poate dialoga le-am expus
deja într-un dialog serial cu prietenul meu Cseke Gabor, realizat
acum câțiva ani și publicat în bună parte pe situl ziarului
Romániai Magyar Szó, unde maghiarofonii îl pot consulta.
Textul românesc este în așteptarea publicării.
Trimit
la original, care poate fi citit în Magyar Nemzet
dar și în alte surse pe Internet. L-am preluat alături de opinia
mea, în Jurnalul unui vulcanolog.
Textul mesajelor schimbate (în
maghiară și română) între Dl. Surján László și mine se află
pe blogul meu, Jurnalul unui vulcanolog. Articolul
sursă din Magyar Nemzet, intitulat
Akarunk-e szobor csatát ? este
disponibil, reprodus integral, tot în Jurnalul meu. Difuzarea se
impunea fiindcă nu e vorba de un dialog privat ci de unul care se
dorește public și politic. Am propus publicarea opiniilor mele pe
marginea opiniei Dlui Surján László în Magyar Nemzet
dar textul meu, mai lung decât originalul, nu a putut fi publicat,
conform uzanțelor în acest domeniu. Îl propun aici spre discuție.
L-am modificat, față de forma trimisă dlui Surján, printr-o
simplă reordonare a paragrafelor, acordând prioritate sugestiilor
pozitive, fiindcă nu aspectul polemic este esențial în acest
dialog.
Iată ce îi scriam dlui Surjan în
august 2019 :
«Cred că [dincolo de obiecțiile dvs.
privitoare la instalarea statuii generalului Mărdărescu la
Cluj-Napoca], ar fi fost folositoare și clarificatoare repunerea
episodului Mărdărescu în condițiile războiului și în
comparație cu situații similare, în care însă învingătoare au
fost armatele maghiare. Evident, spațiul unui cotidian nu se
pretează la așa ceva.
De aceea mi se pare preferabilă
reținerea mea privind folosirea ziarelor ca suport pentru discuții
complicate, pe subiecte controversate, pe care nici măcar studiile
istorice în reviste specializate nu le pot clarifica, de peste un
secol.
Are dreptul o armată care câștigă
bătălii dar pierde oameni și materiale să recupereze ceva din
pierderile materiale pe teritoriul celor învinși ?
Comportamentele armatelor sovietice și
aliate pe teritoriul Europei de Est și pe teritoriul Germaniei au
fost motivate, îndreptățite după legile războiului ? Care
sunt aceste « legi » ? Nimeni nu a putut bloca
integral actele considerate jaf de către victime și despăgubiri de
război de către învingători.
Fiindcă nu aplică principiul
justiției elementare : Audietur et altera pars, părerile
Dv. corespund unui viziuni hungaro-centriste, normale doar în parte.
Astea nu le face neapărat acceptabile în afara cercului cititorilor
cotidianului Magyar Nemzet, ziar care, în principiu, se
adresează mail ales, deși nu doar națiunii maghiare.
Această națiune, care merită tot
respectul, ca orice altă națiune, nici mai mult, dar nici mai
puțin, nu pare să fi acceptat și clasat două evenimente istorice
evident traumatice : înfrângerea de la Mohács și
transformare unei părți a Ungariei în pașalâc (amintiți-vă
analizele din presa din Ungaria în perioada comunistă), sau acela
al căderii din situația cvasi-imperială în aceea de națiune cu o
configurație statală obișnuită. Evident, când scriu națiune,
gândesc mai ales elită politică și socială. Fiindcă, deși
mitologia națională a fost difuzată necontenit prin școală, mai
ales după constituirea dualismului, deci impregnată în conștiința
[și memoria] difuză a masei, nu aceasta a fost traumatizată
direct, ci păturile și clasele sociale care dețineau autoritatea
și puterea.
Nu e singurul caz de pierdere a unui
astfel de statut. În Franța, Anglia, Germania, Rusia elitele au
trecut prin astfel de etape. Polonia, Turcia, adică Imperiul Otoman,
asemenea. În toate aceste state elitele conducătoare au reacționat,
într-o primă etapă, la fel. Ceea ce motivează și explică
mișcările conservatoare, revizioniste sau iredentiste care s-au
constituit după pierderea coloniilor sau stării imperiale,
bătăliile pentru recucerirea coloniilor sau reconstituirea
« măreției » imperiale.
Mai toate aceste state euro-asiatice au
depășit criza și nu mai încearcă să refacă sistemul de
organizare obsolet. Ele caută alte soluții de existență și de
dezvoltare.
O parte din elita maghiară pare să nu
se împace cu situația, ceea ce înseamnă că își asumă rolul
unui creator de turbulențe în zona în care se află, în conflict
mai mult sau mai puțin acut cu statele vecine. Această elită a
reușit să mențină starea de revendicare permanentă din 1919
încoace.
Există o carte redactată în
franceză, pe care v-o recomand spre lectură, intitulată Les
relations roumano-hongroises dans la perspective de la construction
européenne de René Bustan, Publibook. (Notă finalăi)
Este o teză de doctorat în relații
internaționale, nu neapărat favorabilă poziției maghiare. Dar
tocmai de aceea ar fi poate interesantă pentru Dv., ca să vă
schimbe unghiul de atac în problema relațiilor româno-maghiare în
cadrul Europei « post-comuniste ».
Socotesc, după o lectură atentă, că
perspectiva din care abordați chestiunea relațiilor simbolice, —
ridicare statuilor nu este o chestiune de istorie ci de imagine de
sine, de mitologie națională—, vă conduce pe un drum înfundat.
Nu mi se pare calea indicată pe care se poate realiza o modificare
reciprocă de atitudine în relațiile româno-maghiare.
Articolul Dv. participă, de fapt, la
menținerea stării conflictuale fiindcă, dincolo de aparențe, este
partea unui monolog.
Nu va exista un război « rece »
al statuilor, ca formă a războiului de nivel simbolic, decât dacă
vom continua să alimentăm, prin presă și prin discursul politic,
aceste controverse de apreciere.
Vă amintesc cât scandal de presă a
provocat acțiunea unui tânăr iresponsabil, care, îmbrăcat
într-un fel de salopetă de tanchist mancurtizat, a organizat în
spațiul public (a fost lăsat să o facă de autoritățile maghiare
locale din Miercurea-Ciuc) un soi de happening cu o momâie
reprezentând un erou național al românilor, Avram Iancu, pe care
și-a permis să-l spânzure ca pe un criminal sau hoț.
Avram Iancu a fost un jurist cu studii
superioare, format la Tabla Regească din Tg. Mureș, cititor asiduu
în Biblioteca Teleki (vezi studiul istoricului Grigore Ploeșteanu,
în Vatra, înainte de 1989, bazat pe registrele vechi de
lectură ale bibliotecii), instituție care funcționa vizavis, ale
operelor luminiștilor francezi pre-revoluționari. Avram Iancu era
un om cultivat și un revoluționar de același calibru intelectual
și moral cu oricare dintre revoluționarii maghiari pașoptiști.
Doar că era, la origini, de altă părere decât aceștia, în
chestiunea statutului românilor în Ardeal și în Imperiu.
Genul de provocări practicat de Csibi
Barna nu face decât să întărâte spiritele sensibile de ambele
părți, dând satisfacție unor maghiari ostili și lezând români.
După campania anti-Avram Iancu, Csibi Barna va fi obținut un soi de
« azil politic » în Ungaria și acționează la
Budapesta, tot în piața publică, recentrat pe revendicări
privitoare la teritoriile din nordul Ungariei și pe ridiculizarea
lui Dan Tanasa, singurul român care acționează în mod strict
legal, prin mijloace juridice și nu prin insulte, pentru stăvilirea
provocărilor sistematice în zona confictelor simbolice, care au loc
pe teritoriul României : arborarea steagurilor maghiar și secuiesc
pe instituții publice, instalarea unor pancarte cu texte de genul
«Székely föld nem Románia» etc. Toate aceste informații sunt
preluate de pe Internet.
Nu am putut urmări la vremea
respectivă ecoul spânzurării lui Avram Iancui de către Csibi
Barna în presa maghiară tipărită sau pe Internet, în rețelele
sociale. Dacă le cunoașteți, v-aș fi recunoscător să mi le
indicați. Nu ca să mă plâng cuiva, nici să mă indignez cumva,
doar ca să știu dacă acțiunea a fost primită favorabil sau
criticată în Ungaria, și din ce perspectivă ? Dacă cineva
din elita politică maghiară a criticat provocările lui Csibi
Barna ?
Să lăsăm fiecărei părți dreptul
de a determina cui dorește să ridice statui.
Vă semnalez că pentru unii dintre
noi, respectiv pentru unii români sau pentru unii maghiari, două
personalități istorice precum Horthy Miklós sau Ion Antonescu sunt
eroi ai națiunii.
Dacă autoritățile maghiare actuale
nu distrug sau ascund, pe teritoriul Ungariei, statuile amiralului
Horthy, asta trebuie să rămână un drept al acestor autorități.
Indiscutabil. Chiar dacă serviciile de informații ale României vor
semnala autorităților române date despre cultul lui Horthy, și
l-ar interpreta într-un fel specific, ca iredentism, contrar
intereselor și politicii actuale a României, autoritățile române
nu au dreptul să conteste sau să solicite îndepărtarea acestor
statui de pe teritoriul Ungariei.
Au însă dreptul și datoria să
interzică astfel de obiecte omagiale pe teritoriul României. Ar fi
fost cazul cu statuile dedicate unor persoane considerate în România
ca fiind criminali de război, pe baza unor vechi decizii de
justiție. Totuși, în România, au putut fi instalate astfel de
obiecte de cult, închinate unor personalități inamicale românilor.
O redeschidere și rejudecare a proceselor de acest tip de după 1944
ar fi fost necesară. Nu pentru motivarea implantării statuilor,
nici pentru dezvinovățirea lor imperioasă ci pentru adevărul
istoric și pentru dezavuarea unei justiții coloniale kominterniste.
Dar în România toate încercările au fost blocate de o justiție
controlată politic. [Mă refer la cazurile busturilor instalate sau
dezinstalate, în amintirea lui Wass Albert, Ion Antonescu sau Mircea
Vulcănescu.]
Situația din România se complică
prin intervenția neavenită a unor pseudo-reprezentanți ai
comunității evreiești, pe tema statuilor dedicate unor
personalități ale României. S-a încercat astfel împiedicarea
ridicării la București a unui bust al filosofului român Mircea
Vulcănescu. Mircea Vulcănescu a fost re-declarat criminal de
război, în numele unui « institut Wiesel », susținut
de statul român, finanțat și de puteri străine, înființat sub
presiunea externă a unor lobbyuri evreiești din Statele Unite, cele
care influențează politica americană, și în numele unor sentințe
de justiție dictate, imediat după 1944, de puterea comunistă
colonială sovietică.
Desigur, necesitate de rezervă, pe
care o evocam referitor la articolul Dv., se extinde și asupra
presei din România, nu ca o interdicție de tip cenzură ci doar ca
un îndemn la o rezervă înțeleaptă, pentru evitarea tensiunilor
non-necesare.
Reciproca este valabilă pentru
autoritățile Ungariei.
Există, așa cum am scris de mai multe
ori, divergențe legitime. Dar divergențele legitime nu se
manifestă în scrierea sau rescrierea istoriei, nu se poate adopta
punctul de vedere al fostului adversar sau al celui actual, asupra
istoriei naționale. Atâta vreme cât vor mai exista națiuni, cel
puțin.
Istoria face parte din situația
faptică și fiind vorba de trecut, el nu poate fi modificat. Se pot
încerca echilibrări dar nu se pot aplica criteriile celuilalt în
scrierea propriei voastre/noastre istorii. Comunismul a încercat să
o facă vreme de optezeci de ani în Rusia, în numele intereselor
oligarhiei comuniste, și de cincizeci de ani în Europa de Est, în
numele intereselor coloniale ruse și sovietice.
Memoria Dv. și a mea ne-a fost
estropiată. Dar acum, de trei decenii, ne-o recuperăm. Și
memoriile nu pot fi identice pentru entități aflate în conflict
secular. Deci nu le vom putea uniformiza niciodată.
Să ne tolerăm cu memoriile noastre
diferite.
Dar nu cred că trebuie tolerată
confuzia între sensibilitatea etnică a fiecărei comunități și
obligațiile cetățenești ale unor indivizi din respectivele
comunități, cu funcții politice în stat. De aceea consider ca
fiind o mare greșeală politică, o chestiune de lipsă de bun simț,
faptul că funcționari sau oameni politici maghiari din România au
declarat că nu iau parte la sărbătorirea Unirii din 1918. Un
astfel de boicot, care îmi este mie inteligibil sentimental, nu este
acceptabil la nivel instituțional, nu poate fi practicat de oameni
politici maghiari din România, deputați în parlamentul României,
de funcționari maghiari ai statutului român.
? Vă puteți imagina scandalul
provocat de un funcționar de stat român care ar rămâne așezat
când se intonează imnul Dv. național într-o împrejurare oficială
și când restul participanților se ridică și murmură cuvintele
sacre :
« Isten, áldd meg a magyart/Jó
kedvvel, bőséggel,/Nyújts feléje védő kart,/Ha küzd
ellenséggel;/Bal sors akit régen tép,/Hozz rá víg
esztendőt,/Megbűnhődte már e nép/A múltat s jövendőt ! »
Dacă nu le convine acest stat, cu
legile și sărbătorile sale, persoanele respective pot sta
deoparte, nu sunt obligate să facă politică în România, pot face
comerț liber, fiindcă prin atitudinea lor contestă existența, în
această formă, a statutului în care își exercită activitatea și
de a cărui protecție fac caz.
Puteți imagina ca tolerabilă
arborarea unor steaguri de doliu alături de steagul României, pe
primăriile unor localități locuite de români pe teritoriul
Ungariei, cu ocazia sărbătorilor naționale maghiare, de pildă la
15 Martie ? Totuși, așa ceva se întâmplă în România, unde
funcționari ai statului România, de etnie maghiară, arborează în
plus steagul maghiar și cel « secuiesc » pe clădiri
oficiale ale administrației României.
Veți spune poate că românii din zona
maghiară de graniță cu România sunt mulțumiți că trăiesc în
Ungaria. Am fost în această zonă înainte de 1989 și cunosc
opiniile unor români. Ei erau bucuroși că trăiesc mai bine decât
românii din România, dar gulașul bun nu e suficient, se pare,
pentru a stâmpăra nemulțumirea față de efectele de asimilare ale
politicii naționale maghiare, atunci sau mai demult. În orice caz
nu în rândurile elitei românilor din Ungaria. Ca în toate
cazurile similare există diverse nivele de adaptare și de
colaborare, de colaboraționism. Evident, nu colaboratorii sunt
contestatarii.
Să lăsăm specialiștilor cercetarea
istoriei mari, a celei mici, să ne ocupăm fiecare de statuile
noastre, nu de ale celorlalți.
Activitatea noastră comună va trebui
să se recentreze pe prezent și pe viitor.
De pildă, pe echilibrarea reală, nu
doar formală, a raporturilor dintre statele mici și cele mari în
interiorul. Pe extinderea Uniunii Europene la statele caucaziene. Pe
rediscutarea conceptului de Europă Centrală, care să includă
România, de vreme ce Europa se extinde până la Ural și în
Caucaz. Vă amintesc că tipul european alb se numește caucazian. Pe
găsirea unor soluții care să nu genereze noi conflicte a a căror
sursă ar fi revendicările elitei țiganilor (popor fără
teritoriu?) pentru constituirea a unei stat «romani» pe teritoriul
Europei, chestiune pe care toți oamenii politici o evită prostește.
Este discutabilă și induce tensiuni
ideologia în numele căreia comunitatea maghiară din România ar
trebui tratată și considerată ca o extensie a statalității
maghiare a Ungariei. Ca soluție de apărare a identității
acesteia, care ar feri-o de asimilare sau de anihilare. Teama
absorbției, a asimilării, a denaționalizării este, de câteva
secole, obsesia specifică intelectualității maghiare din Ungaria
sau din România, ca și din restul periferiei etnice maghiare,
legată de fenomene demografice complexe care s-au manifestat în
istoria Ungariei, mult înainte de a fi parte a monarhiei dualiste.
Aplicarea în politică a acestei
ideologii induce imediat problema „loialității” duble, ceea ce,
în situația actuală a celor două state, este o imposibilitate.
Este deci o gravă greșeală practica acordării cetățeniei
Ungariei unor cetățeni ai României, în condițiile în care o
bună parte, dacă nu o majoritate a populației care se consideră
maghiară în Ardeal, visează reconstituirea Ungariei Mari.
Loialitatea față de un stat al cărui cetățeni suntem nu este
doar o chestiune de opțiune etnică ci de respect al convențiilor
sociale, de conviețuire pașnică.
De altfel, care sunt criteriile pe baza
cărora li se acordă optanților de viță nouă cetățenia
statului Ungaria (Magyar Orzság) ? Între 1940 și 1944 în
Ardealul de Nord s-au operat epurări în rândurile românilor
rămași pe loc, pe baza unui criteriu etnic și a unor criterii
complementare politice. În același timp au fost eliberate noi acte
de stare civilă, care au introdus modificări ale numelui sau
prenumelui persoanei, pe baza sistemului maghiar, care practica
traducerea prenumelui, de unde bizareriile de genul Verne Gyula. Cum
scrie pe un formular 482. R. sz. tipărit de Palasz Nyomda la
Budapest, Szarmazási Tablázat, datat și semnat la Nagy
Bánya, 1942, jan. 12, unchiul meu, inginerul de mine român Gheorghe
Lenghel a devenit Lengyel György, fiul lui Lengyel Zsigmond (n.
1862, febr. 7), cum s-ar spune, görög katolikus lelkész fija.
Știm că în Ardeal greco-catolici au
fost românii, cu probabile mici excepții în zona de Vest. Și
totuși, pe baza unui astfel de certificat de etnicitate cu
ascendență maghiară scriptică, aș putea obține și eu cetățenia
Ungariei ?
După 1990, în România, declarația
etnicității este liberă, practica nu este constrângătoare în
nici un fel, în toate recensămintele nu se mai recurge la nici un
fel de subterfugii.
Înainte de 1989, ca să fiu precis, un
astfel de subterfugiu a fost considerat, de către observatorii
lucizi români și de către observatorii alarmați maghiari,
apariția, printre categoriile etnice posibile, a secuilor, în
chestionarul unuia dintre recensămintele din România.
Paradoxul este că opțiunea secui
a fost considerată atunci, așa cum îmi spuneau prietenii maghiari,
ca o manipulare românească, pentru divizarea masei etnice maghiare.
În vreme ce supraviețuirea acestei opțiuni în chestionarele de
după 1989, dă efectul paradoxal al unei minorități
nesemnificative de secui declarați, care totuși solicită o
autonomie teritorială, fără nici o bază numerică etnică, cu
referință la fapte istorice vechi, care acum nu mai au nici o
relevanță.
Probabil că ultima dată când în
istoria recentă a României (după 1919) s-a vorbit despre secui
ca o entitate aparte, a fost atunci când divizia « secuiască »
a intrat în memoria istorică a românilor, printre altele și
pentru masacrarea populației române din vestul Ardealului în 1919.
A mai fost vorba de secuime atunci când
s-a înființat, odată cu crearea Regiunii Autonome Maghiare (nu
secuiești !!) un « Ansamblul Popular Secuiesc de Stat din
Târgu Mureș », pentru cultivarea și păstrarea tradiților
folclorice maghiare.
Ar trebui probabil ca toată masa
populației maghiarofone din județele ce se declară « secuiești »
să se decidă dacă mai poate, rezonabil și realist, să se
considere altceva decât o comunitate maghiarofonă, de etnie
maghiară (nu secuiască).
În recensămintele anterioare lui
1919, din monarhia dualistă, se obțineau cifre mari de etnicitate
« maghiară », bazate pe declararea limbii vorbite și nu
a limbii materne.
Ca să nu trebuiască să repet mereu,
precizez că toate frazele mele se aplică, în linii mari, și
politicii, așa cum este practicată ea în România actuală.
Mă refer deci la cetățenia României
acordată, la cerere, cetățenilor unui stat vecin, Moldova. Cu
precizarea că nu există un stat vecin României care să se
numească Erdely sau Ardeal și care să fie locuit de o majoritate
maghiarofonă. Deci situația este doar aparent identică.
Mă întreb care este folosul concret
sau/și simbolic al cetățeniei maghiare pentru un maghiar din
România ? Are dreptul automat de a munci în Ungaria ? În
caz de emigrare i se acordă vreun ajutor specific ? Sau,
nefiind emigrant, în cazul stabilirii în Ungaria, nu are nici un
avantaj specific ? Pentru cine votează, ce orientări politice
din Ungaria și din România sunt încurajate de prezența acestor
votanți binaționali ?
Nu cunosc acum răspunsurile concrete,
cred că aș putea să le obțin relativ simplu cetind studiile și
ipotezele electorale din ultima vreme. Doresc să emit ipoteze
verificate prin accesul la studii specifice.
Moldovenii care au cerut și obținut
cetățenia română au făcut-o nu doar din motive de apartenență
etnică ci și pentru că obțineau astfel intrarea în spațiul
Schengen.
Să credem că la solicitarea
cetățeniei Ungariei, maghiarii din România au fost mânați doar
de sentimente etnico-patriotice și nu de interese oarecari ? Se
pare că există și români etnici care au cerut și obținut
cetățenia ungară. Oare nu cumva toate aceste manevre au și vor
avea consecințe geopolitice previzibile? De pildă, cândva se vor
număra cetățenii maghiari din spațiile periferice Ungariei și
cifrele vor fi folosite pentru susținerea unor revendicări
teritoriale. Ipoteza vi se pare neverosimilă ?
Sunt convins că respectarea
drepturilor cetățenești ale maghiarilor din România se poate
realiza prin aplicarea statutului actual și legilor actuale.
Autonomia teritorială și deci administrativă nu va aduce induce
decât fenomene de ghettoizare, așa cum ele s-au produs în Regiunea
Autonomă Maghiară (unde am lucrat), unde se concentra o populație
care ar fi putut să găsească mai ușor de lucru bine remunerat
aiurea.
Veți observa că șomajul care fusese
absorbit în județele Harghita, Covasna pe vremea comunismului, prin
construirea unor uzine și fabrici, a devenit din nou o problemă
prin destrămarea țesutului industrial local. Prietenul Cseke Gábor,
care locuiește la Miercurea-Ciuc, m-a dus, acum vreo trei ani, să
văd fosta zonă industrială a orașului, aflată în paragină. Și
nu din cauza vreunei conspirații a românilor ci din pricina
distrugerilor provocate de Restaurația unui capitalism prădalnic,
care nu ține seama decât de interesele pe termen scurt, și care a
distrus toată industria veche a României, industrie care nu a fost
« un morman de fier vechi », cum afirmase primul-ministru
Petre Roman în 1990.
Coagularea etnică regională a
maghiarilor din România este expresia spaimei unei « turme »
atacate. Spaimă imaginară, fiindcă datele demografice nu indică
modificări etnice importante în Ardeal și nimeni nu-i atacă
etnic.
Comunitatea maghiară nu este în
pericol de pieire, nici de asimilare. Sau dacă un pericol există,
el derivă din efectele unor situații demografice care nu au nici o
legătură cu etnicitatea, cu intențiile ascunse sau evidente ale
guvernelor românești de la 1990 încoace, ci cu practicile natale
ale cuplurilor, cu dezechilibrul piramidei demografice prin
îmbătrânirea populației, cu starea socială și materială, cu
șomajul produs de distrugerea țesutului industrial al României
prin așa-zisa privatizare, după 1990 (de fapt o acțiune
neo-colonială occidentală), cu bolile globale produse de practicile
alimentare moderne (exces de zahăr sau de sare în alimentație,
intoxicația cu hormoni, cu pesticide) care atacă ansamblul
populațiilor europene.
Cum bine știți, nu a fost și nu este
vorba de un genocid anti-maghiar înainte 1989, așa cum, printr-un
soi de licență poetico-politică, scrisese cândva marele poet
Ilyés Gyula, în lungul său strigăt de alarmă publicat în două
numere consecutive al cotidianului Magyar Nemzet. Ziarul unde
a apărut și articolul Dv., pe marginea căruia reflectez acum.
Vă reamintesc că la scurtă vreme
după articolul lui Ilyés Gyula, fiind la Budapesta ca bursier al
Uniunii Scriitorilor Maghiari, am realizat un interviu cu poetul,
propus la întoarcerea în țară revistei Vatra, unde lucram,
respins de cenzură, publicat în fine în 1988 într-o revistă din
Budapesta, trimis, la rugămintea mea, de Sütő András, redacției
respective. Eu eram deja în Franța, cu statut de refugiat politic.
În
încheierea articolului Dv. din Magyar Nemzet
scrieți : «A
románoknak jócskán vannak múltbéli
sikereik, s bizony jobb lenne, ha most nem ezek számának utólagos
növelésén dolgoznának, hanem a jövő sikereit alapoznák meg,
amelyben bennünk, magyarokban, éljünk akár Magyarországon, akár
Romániában, segítő partnereket kaphatnának. Sok román ember
érti ezt, talán egyszer akad politikus is, aki ennek megfelelően
cselekszik. »
Sau
pe românește : „Românii au o mulțime
de succese trecute și ar fi mai bine să nu muncească la creșterea
numărului celor trecute acum, ci să pună bazele viitoarelor
succese în care prin noi, maghiarii, care locuim în Ungaria sau
România, ar putea afla parteneri de ajutor. Mulți români înțeleg
acest lucru, poate că odată va apare și un politician român care
acționa ân acest sens.”
E o
concluzie cu care sunt întrutotul de acord. Totuși folosirea
termenului generic (a románok)
presupune că imaginea Dv. despre viața politică în general, ca și
despre cea din România, este bazată, în subsidiar, pe ideea că
politica are neapărat baze etnice. De aici, probabil, prin extensie,
acceptați, fără a o critica în public, aberația existenței unor
partide politice cu o bază etnică, precum UDMR (care de fapt este o
asociație și a fost ilegal tolerată juridic în acțiuni de partid
politic), sau Partidul Civic Maghiar.
Eu
cred că politica are baze sociale și că populația României, ca
și aceea a Ungariei nu are interesul să se lase îmbătată cu apă
rece, cu fraze despre națiune, în vreme ce aceia care le
manipulează o fac în interesul lor de clasă sau grup social. Este
vorba de o minoritate îmbogățită prin diverse forme de fraude,
care dorește să devină și mai bogată, și are nevoie de masa de
manevră a electoratului pentru a intra în Parlament și a genera
legi în interesul strict al propriului grup social. Și că, dincolo
de clivaje aparent etnice, bogații se înțeleg bine cu bogații,
indiferent de națiune. Iar când nu se înțeleg la împărțirea
prăzii, scot la iveală securea de război etnică. Pe care, sper,
că noi, Dv. și cu mine, dorim să o îngropăm, cum făceau Pieile
Roșii din romanele lui Karl May.
Veți
observa, cu mine, că în România doar partidele extremiste
integrează în numele lor cuvântul român, ca indicativ etnic.
Vatra Românească,
asociația, nu s-a declarat partid politic. A existat un partid
politic România Mare,
care integra în nume programul său politic, adică anularea
efectelor Pactului Ribentrop-Molotov. Când Corneliu Vadim Tudor a
candidat, în concurență cu Ion Iliescu, la funcția de președinte
al României, am publicat în presa centrală un articol intitulat
Între ciumă și holeră,
care atrăgea atenția asupra imposibilității alegerii, asupra unei
dileme care fusese impusă propagandistic ca singura alternativă,
pentru a propulsa un criminal în fața unui demagog.
Dacă
ar fi după dreptate și după principiul wilsonian, Dv. ar trebui să
susțineți revendicările privind Basarabia. Asta v-ar permite să
aveți temeiul moral și politic pentru a solicita gruvernelor
României democrate, nu autonomia secuiască ci aplicarea fără
rețineri a legilor României cu privirea la protejarea
minorităților, inclusiv cea maghiară.
Dacă
însă privim retroactiv rezultatul aplicării, mai mult sau mai
puțin consecvente, a acestor principii wilsoniene, am putea deduce
că interesul Statelor Unite era să dezmembreze și să slăbească,
prin diviziune, forța economică a acestor entități statale
supra-etnice, adică imperiile europene, existente la începutul
secolului al XIX-lea, imperiul austro-ungar, cel englez și cel
francez. Cum au acționat, recent, în cazul Iugoslaviei. Este ceea
ce Statele Unite fac și acum în politica mondială, dezmembrând
sau blocând orice unitate supra-etnică sau opunându-se la crearea
altora care le-ar putea contesta supremația.
Am
considerat și consider formațiunile politice de așa-zisă extremă
dreaptă, conduse de demagogi, incapabile să propună și să
realizeze programe politice realiste, de ieșire din marasmul social.
economic și moral în care s-a scufundat o parte a populației
României. Nu s-a scufundat România, care este un nume de țară și
nu un concept politic operațional.
Sunt
naționalist, deci nu suport incompetenții, demagogii, trădătorii,
colaboraționiștii, indiferent dacă sunt de-ai mei sau din vecini.
Sunt
naționalist fiindcă militez pentru egalitate între națiuni și nu
admit că există națiuni mari și națiuni mici, națiuni cu
vocație imperială și națiuni de slugi, națiuni alese,
privilegiate de Dumnezeu și națiuni cărora nu le-a fost dat să
semneze un pact cu Dumnezeirea.
Condiția
primară a unei colaborări sincere este pentru mine, din ambele
părți, o critică a extremismului. Nu eu trebuie să fac această
critică a extremismului maghiar, ci Dv. și maghiarii care gândesc
ca Dv.
Eu
trebuie să mă ocup și să combat extremiștii noștri. Și să nu
caut aliați în câmpul advers, adică pe teritoriul Ungariei, care
dintr-un motiv sau altul mi-ar putea fi de folos pentru a-i
discredita valorile și a participa la o mică « dezmembrare »,
desigur nu teritorială ci morală și politică.
Nu mă
bucur că există indivizi, români, care militează pentru autonomia
Ardealului. Laurii care li se acordă adesea rapid în presa
maghiară, fiindcă, aparent, servesc programele iredentiste, sunt
niște prostii. E o prostie să-ți bazezi proiecțiile politice pe
astfel de inși, lauda străinului îi va discredita imediat în
ochii majorității.
23
august 2019
Până aici textul pentru Sociograme
Dacă mai este loc sau credeși că
este necesar puteți adăuga Post-scriptumul
â
Post-scriptum
Dan Culcer către Surján László
Stimate Domnule Surján László,
O bătălie nu e un război, dar face
parte dintr-un război. Confirm primirea articolului Dv. din Magyar
Nemzet, intitulat Akarunk-e szobor csatát ?, un
comentariu cu ocazia dezvelirii la Cluj-Napoca a unei statui dedicată
generalului Mărdărescu, un militar român care a acționat în
această calitate, în vreme de război, pe fronturile principale, nu
doar pe teritoriul Ardealului și al Ungariei, în perioada primului
conflict armat modern și mondial.
Aveți păreri negative despre
activitatea militarului în campania din Ardeal și Ungaria,
argumentate în mod specific unei poziții maghiare, îndreptățite
desigur dar subiective, printr-o scoatere din context, fără
antecedente, ca și cum istoria relațiilor româno-maghiare ar fi
început doar atunci.
Să luăm un fragment din articolul Dv.
pentru a-i comenta unele afirmații.
« Az általa vezetett román
hadsereg fittyet hányt Clemenceau kívánságának és nem vonult
vissza az augusztus 2-án elfoglalt állásokig, sőt folytatta
Magyarország megszállását és kirablását. Mărdărescu
aug. 5-én délután - este 22 órai határidővel ! - a
fegyverszünet fejében követelte, az egész hadianyag
átadását, ami a magyar állam ill. hadsereg birtokában van, a
teljes hadiipari kapacitás leszerelését és Romániába
szállítását. Követelt továbbá egy háromszázezres hadsereghez
való felszerelést, a vasúti mozgóanyag 50 százalékát és a
járműgyártás eszközeit, 200 túraautómobilt és 400 teherautót
az összes felszereléssel, az állatállomány 30 százalékát, a
mezőgazdasági gépek 30 százalékát, 20 000 vagon gabonát,
10 000 vagon tengerit, 5 000 vagon árpát és zabot,
minden magyar vízijármű 30 százalékát, a román hadifoglyok
és túszok, valamint a román dezertőrök átadását. »
Iată câteva nedumeriri simple, legate
de cuvintele subliniate, pe care, devreme ce le scrieți, înseamnă
că le considerați reale și importante :
1. De ce ar fi trebuit să țină seama
generalul român Mărdărescu de dorința lui Clemenceau ? Un om
politic francez poate avea dorințe sau proiecte la el acasă, nu pe
câmpul de luptă și nu adresate armatei altui stat, chiar dacă
aliat, chiar dacă mic și nici măcar vecin. Ce interese reprezenta
Clemenceau, ale Ungariei, ale Franței sau ale unui grup de mari
puteri, care reușiseră să înfrângă armatele adverse, germană
și austro-ungară, și care voiau să dicteze condițiile păcii în
interesul lor ?
2. Ce este anormal în cererea de a fi
predați armatei române prizonierii de război români, ostaticii și
dezertorii (ce fel de dezertori, cei ce ar fi dezertat din armata
română sau românii care au dezertat din armata austro-ungară unde
fuseseră înrolați, unii devenind dezertori pentru că nu voiau să
lupte pe frontul contra românilor ? Romanul lui Liviu Rebreanu,
Pădurea sănzuraților, evocă această dramă.
3. La ce se referă expresia
« Magyarórszág kirablása » ? Este oare normal, în
cadrul acestui conflict, să fie lăsat tot materialul de război în
stăpânirea armatei învinse, în condițiile unui armistițiu ?
Situația nu era stablizată. Nu se semnase o pace. De altfel,
probabil, cererea
generalului Mărdărescu nu a fost satisfăcută. Și atunci,
de ce vă referiți la ea ?
Oricum, instabilitatea guvernamentală
și militară din Ungaria acelui moment nu promitea nimic bun pentru
maghiari, nu putea asigura baza politică și militară a unor
negocieri serioase. Cu cine ?
« Mărdărescu egy már nem
létező államalakulatot győzött le, de valódi célját,
egész Magyarország megszállását és kifosztását még sem
érte el. Szobra a Romániában még mindig zajló
történelemhamisítás jelképe. »
Sugerați că formațiunea politică
bolșevică a lui Kun Bela ar fi dispărut de la sine, că armata
română nu ar fi avut nici un rol în căderea acestui regim
bolșevic și că soldații maghiari bolșevizați părăseau frontul
nu din pricina înfrângerii ci de plictiseală (sau saturați de
starea de război, precum soldații armatei ruse anterior) ?
Pe ce vă bazați afirmații atât de
radicale ? Că scopul adevărat al generalului ar fi fost
ocupare integrală a Ungariei, jefuirea ei. A declarat sau a scris
generalul Mărdărescu așa ceva, undeva ? Dacă da, citați, vă
rog. Că toată istoriografia română ar fi specializată în
falsificarea istoriei ? (dan culcer)
Comentarii
Trimiteți un comentariu