Treceți la conținutul principal

Prudență, conformism, lașitate. Opera și autorul

Extrag din blogul scriitoarei Mirela Roznoveanu acest detaliu important referitor la comportamentul unui scriitor român, distins cu totul felul de premii pentru operă. Oare aceste distincții, titluri și funcții nu se datorează în parte și cumințeniei sau prudenței Gabrielei Adameșteanu, una dintre multiplele relații feminine ale colegului meu de redacție, Mihai Sin?  
New York – Munchen, Octombrie 2004


«Titu Popescu: Eu disting astfel pe colegii noştri din ţară: cei care vin să se întîlnească cu noi şi cei care nu vor/pot să o facă, din cauză de motive/temeri pe care ei le ştiu bine. Subscrii la această dicotomie neortodoxă?
Mirela Roznoveanu. Gabriela Adameşteanu, de pildă,  mi-a atras atenţia că dacă nu încetez să mai scriu articole politice virulente în presa din exil, voi fi tratata în ţară ca Paul Goma.  Îţi dai seama ce onoare. Pentru ea era o grozăvie. După aceasta m-a evitat constant cînd a mai venit la New York. Este doar un exemplu. Bine, la asta se mai adaugă  încă ceva. Gabriela îmi ceruse cu câţiva ani în urmă să îi dau cîteva pagini din jurnalul meu scris în zilele revoluţiei pentru a le publica în ”22” într-un număr aniversar al Revoluţiei din decembrie 1989. I-am trimis un fragment pe care nu l-a publicat  pe motiv că era ”prea personal”.  Înainte de a-i trimite acel fragment, Gabriela mă rugase în mod expres să îmi rescriu jurnalul, sau măcar fragmentele pe care i le trimit,  conform modului şi tehnicii rememorării din jurnalul Monicăi Lovinescu. Fireşte că mi s-a părut absurd şi nu am făcut-o. În plus, Gabriela  nu era de acord cu ceea ce scrisesem în jurnalul meu. De fapt ea a spus că nu poate publica aşa ceva, paginile unui martor ocular al revoluţiei care devenise după revoluţie publicist comentator la România Liberă, pentru că ele puneau în lumină proastă GDS-ul şi alţi amici de-ai ei. Din nefericire, ca o ironie a soartei, Gabriela practică cenzura la ”22”. Ea se comporta exact ca defuncta cenzura comunistă.»

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Informații publice disponibile privitoare la numele de familie CULCER, COLCERIU, COLCER, LENGHEL, MARICA

Caut i nformații publice disponibile privitoare la numele de familie CULCER, COLCERIU, COLCER, LENGHEL, MARICA, PETROVAN, MIHALCA, GEORGIU ? Pentru o cercetare privind răspîndirea acestor patronime în spațiul României, cu precădere în cel al Ardealului, incluzând Maramureșul, Bihorul, Silvania. Inclusiv în presa veche sau în arhivele naționale. Dan Culcer   Am adunat ce am găsit în surse publice despre numele de familie Culcer , Colceriu / Colcer , Lenghel , Marica , cât și legăturile între ele. Dacă vrei, pot încerca să găsesc și în registre mai specializate (arhive, steme, heraldiscă), dar iată ce apare până acum: Numele „Culcer” Istoric, genealogie Există o monografie a familiei Culcer din Dobrița , scrisă de Gabriel Culcer, fiul lui Max Culcer. ( Familia Culcer Family ) Familia Culcer are rădăcini importante în Gorj, România. Un membru notabil: medicul Dimitrie Culcer . ( Vertical | Jurnalul ce străbate timpul ) Dumitru „Tache” Culcer, fiu al lui Dimitrie, a avut rol ...

Nu există Salvator

Nicușor, un diminutiv pentru un președinte, este semn rău.  Pe deasupra, Nicușor este un om rău. Oamenii cu buza subțiri ca o lamă sunt de temut. Asta e experiența mea de fiziognomist. Încă un cincinal de lingușeală, furturi și wokism, topire în haznaua comună.  Evident, nu sunt naivul care ar fi crezut că salvatorul se numește George Simion.  Nu există Salvator, doar dacă aplicăm regula :  Ajută-te singur și Dumnezeu te va ajuta!

Anatoli Basarab. Manual de supraviețuire fără baterie.

 Noi, cei de 40+: Ultimii oameni adevărați sau Specia 40+. Manual de supraviețuire fără baterie. Oamenii de peste 40 nu sunt bătrâni. Sunt versiunea de test a omenirii. Am fost generația Beta a vieții moderne — fără update-uri, fără garanție, dar indestructibili. Noi mergeam singuri la școală. Fără GPS, fără escortă, fără „te rog să mă iei de la poartă”. Dacă ne rătăceam, întrebam un adult. Adică un om viu, nu o aplicație. Și, culmea, ajungeam acasă întregi. Ne jucam în stradă, printre mașini, câini și gropi, și veneam doar când se striga din balcon: „Hai la masă!”. Dacă nu veneam, primeam o „ședință de reeducare” cu papucul zburător. Educație fizică, aplicată pe viu. Țineam frână cu piciorul pe cauciuc, mergeam pe biciclete de adulți, de-abia ajungeam la pedale. Fără cască, fără cotiere, fără genunchiere. Aveam doar reflexe și îngerul păzitor care lucra peste program. Cine cădea, se ridica. Cine plângea, auzea: „Nu s-a rupt, deci nu doare.” Beam apă din furtun, mâncam pâine cu zah...