Treceți la conținutul principal

Amintirea unor foști colegi și prieteni



Amintirea unor foști colegi și prieteni

« Am un prieten! » Ar fi un început posesiv pentru un text/pre-text despre prietenie. Să fie prietenia un act de posesiune cel care are prieteni inimioară cu un mic proprietar de sclavi, de iobagi sau de proletari?
Este deci prietenia o rămășiță a epocii societăților împărțite în clase sociale? Se spune «prietenul meu, soția mea, soțul meu, iubita mea» dar și «șeful meu». Mai ascunde oare pronumele posesiv o relație de dependență decăzută până la relația cu ființele tratate precum obiectele posedate? Este prietenul o unealtă iar prietenia o constrângere prin intermediul căreia unealta este făcută să funcționeze la parametri optimi? Funcționează prietenia și pe scara ierarhică, de jos în sus ori de sus în jos ? Sau, fără îndoială, prietenia este posibilă doar când se construiește în cadrul unor relații de egalitate? Dacă nu este posesiune, poate fi prietenia o reciprocă dăruire? i
AM — totuși— un prieten care este o fire extrovertită, un impulsiv generos, un entuziast, un încrezător trezit mereu la realitate de suspiciunea cu care i se tratează confesiunile, considerate provocări, acțiunile, inițiativele, mereu suspectat că ar fi prea guraliv, că nu poate păstra secrete (nici personale, nici oficiale). E guraliv, fiindcă nu-și păstrează pentru sine opiniile, nu le formulează în așa fel încât să nu le înțeleagă caralii visând opțiunile, expunându-se milei conlocuitorilor, care îl consideră un fel de kamikaze, cu naiva credință că repetarea lor consecventă va crea un curent de opinie, ba chiar s-ar putea să contribuie la reevaluarea conceptului — vector-de-opinie-publică, ignorat, descalificat sau disprețuit în unele cercuri, Supralicitat, manipulat, deformat în altele.
E poate un politician refulat cum fusese, în limitele rezonabilului, prozatorul și eseistul Alexandru Ivasiuc, acesta un analist excepțional al politicii, în orice caz, cel care anticipase în 1976, consecințele reformei învățământului din România socialistă, avertizând asupra apariției unor fenomene de anomie, într-o memorabilă conversație care a durat toată noaptea, cine știe dacă nu cumva înregistrată de Securitatea Maghiară, AVH, la Budapesta, în camera unui hotel de lux de pe malul Dunării, (martor mi-ar fi putut fi amicul Mihai Sin, dacă ar mai trăi).

Prietenul meu (așa o fi zicând și el despre mine, când nu sunt de față?) mă sechestrează uneori, obligându-mă să-i ascult teoriile, opiniile, nemulțumirile, amintirile, anecdotele. Mă copleșește cu frazele sale aluvionare, cu salturile unei gândiri analogice, asociativitatea sa fiind, dincolo de anumite limite, obositoare.
Aceste nevoie de comunicare este o formă a expansiunii Eului, un terorism al comunicativității. Este, pe de altă parte, evident că prietenul tace, cât poate să tacă un om, că exploziile sale verbalizează tot felul de refulări. Cui să le spună toate câte se întâmplă, câte ar vrea să facă, să schimbe, să critice, și nu poate, deși, nu-i așa, cadrul organizat îi este asigurat. Prietenia mea este și ea un cadru organizat. De cine? Nu numai de coparticipanții la comerțul de idei, coproprietari ai unui loc geometric.
Prietenia este un locus minoris resistentiae. Orice supraveghetor va încerca mereu să se folosească de acest punct slab, călcâiul lui Ahile, pentru a obține informații de la prietenii celui supravegheat. Așa s-a întâmplat nu doar îb spațiul ficitv ci și în cel real. Organismul social poate acționa pentru fortificarea acestor puncte de infiltrare a microbilor și virușilor de tot felul. În anumite condiții sunt puse în mișcare cele mai diverse metode educative și informative, manipulatorii, pentru realizarea unei imunități sociale corespunzătoare, a unei reacții de respingere care să ducă la cicatrizarea punctelor din minimă rezistență.
În epoca terorii revoluționare, în Franța, adunările compuse din mai mult de două persoane, seara, în casele girondinilor, erau considerate comploturi împotriva ordinii și Revoluției, sancționate ca atare, în cadrul unei legislații excepționale, care va deveni curând ordinară. O stare de excepție care s-a repetat in istorie devenind regulă. Un răspuns orwellian, o societate a supravegherii totale.
Am avut ocazia să intru în contact cu instituțiile care participă la instalarea sistemelor tehnice de supravghere. Am vizitat ca ziarist saloane dedicate ofertei de armament, de mijloace de represiune polițiste, de sisteme de supraveghere ale cyberspațiului sau comunicațiilor de orice fel. Am văzut deci până la ce adâncime socială și umană pot interveni instituțiile de putere și supraveghere. Dacă aș fi paranoic, ar trebui să mă închid în casă și să verific mereu accesul extern la computerul meu, să schimb zilnic codurile de acces la inboxul meu, să trimit numai mesaje cifrate sau să tac. Nu fac asta din principiu, pornind de la premisa luată de mine în cont și înainte de plecarea din România : exprimarea francă a opiniilor este o o modalitate lentă de a influența sistemul, care supraveghează, blochează și izolează complotiștii dar înregistrează și transmite în sus, ca semnale de alertă, opiniile critice.

Ceea ce se întâmplă în Europa actuală este un fenomen de răspuns ciclic, la situațiile de criză pe care le provoacă însuși sistemul capitalist, cu extremismul său liberal globalizant, în noua fază financiarizată la extrem, sub pretextul exportului valorilor democratice în țări care sunt de fapt țintele colonizării în ultimele trei decenii, ca piețe de desfacere a producției excedentare occidentale (Europa de Est, fosta colonie sovietică) sau mai ales ca surse de materii prime și de energie (Africa de Nord, cu Tunisia, Libia, Algeria, Egiptul, Orientul Apropiat și Mijlociu, cu Siria, Irakul, Afganistanul, Yemenul.

Procesul atomizării sociale este rezultatul și condiția necesară unei bune reduceri a riscului. Până una-alta, nebunii care vorbesc singuri în public nu sunt pedepsiți penal de tribunale, cel mult internați într-un azil.
Apariția, proliferarea, dispariția «singuraticilor» fiind consecințele naturale ale acțiunii securizante a organismului social, care se dorește omogen.
Singuraticii sunt de mai multe feluri. Singuratici adevărați și singuratici mascați. Singuratici adevărați se pot solidariza cu alți singuratici adevărați și de asta ne temem cu toții. Așa spunea prietenul meu, despre care nu știu încă din ce fel de categorie face parte, într-una din serile în care, neanunțat, mi-am năvălit în casă, m-a împins în camera mea, în treacăt comandându-i soției mele o cafea pe bază de nechezol.
Singuraticii mascați sau simulanții sunt cultivatori pe lângă blocurile lor de interese, ai relațiilor, care sunt față de prietenie ca și prostituția față de iubire. Stilul comerțului lor cu alți singuratici mascați sau simulanți, aceștia fiind adevăratele ființe sociale adaptate perfect tuturor condițiilor în orice modificare găsind o rațiune pentru buna lor dispoziție, stilul lor comercial este trocul, traficul de influență, recesiunea, impulsul unui cinism nedisimulat.
  • Auzi domnule ce chestie! Am citit un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni și de lucruri și mă declar un «philetairos», ba, la nevoie, un «philophilos».
  • De ce la nevoie, am zis, te obligă cineva ?
«Orice om înarmat mă poate convinge că Iliada este un sunet ridicol!ii» — mi-a declarat el ritos, provocându-mă să-i spun cine este autorul acestui panseu și când a trăit el. M-am dat bătut, deși mi se pare că undeva citisem ceva asemănător, poate auzisem la radio poate la teve. Cine știe? Nu am stat bine cu memoria niciodată. Nu țin minte decât ceea ce vreau să țin minte, nu vreau să țin minte decât ceea ce-mi place, nu-mi place decât ceea ce nu mă obligă nimeni să-mi placă. Deși se afirmă uneori că tot ce nu este interzis este obligatoriu! Și că orice picior în cur ne obligă să facem un pas înainte!
« Mă înghesui într-un colț ca să-mi spui că te declari un »philetairos« ba, la nevoie, un »philophilos«? Puteai să dai un telefon, să vezi dacă sunt acasă. În definitiv, ce sunt ăștia și cu ce se mănâncă?»
Iată, aici se înfruntă stilul «filosofiei» de mahala, unitar de la începutul istoriei și p.î.z.n. (până în zilele noastre), cu filosofarea despre lucruri imediate, dincolo de care «dialogul povestește ceva esențial; sau înfățisând realul, el desfășoară logicul.»
«Un »philetairos«, mi-a spus prietenul meu, schimbând placa, este un «amator de prieteni», »philophilos« este un «iubitor de prietenie», simți diferența?»
« Omul reprezintă o permanentă infidelitate; sau, cum spun filosofii, el deschide către »înstrăinare«, din care nu știe întotdeauna cum să se regăsească. Cu fiecare ins, trădarea umană se adâncește, omul părăsindu-și necesar tot ce l-a modelat: familia, colțul său de lume, zeii sau învățătorul.» — a început să-mi citească M. S. dintr-o cărticică făcută ferfeniță, scoasă din buzunarul drept al pantalonului. Celălalt era umflat și părea să ascundă o sticlă. «Cunoașterea este infidelitatea însăși.» — continuă prietenul meu cel adevărat. « Deștept om, Noica ăsta!»
Prietenia în forma ei superioară sau mai adâncă este o «philia» și presupune întotdeauna nu supunerea prietenului față de prieten ci trădarea, infidelitatea. Eu am o adevărată slăbiciune pentru oamenii care au prieteni statornici, care știu să-și mențină prietenii fără acea retorică a sincerității, în baza căreia se declara în orice conversație sinceri, de unde se deduce lipsa sincerității până în clipa declarației. Îi iubesc pe iubitorii de prieteni, dar mai mult îi iubesc pe iubitorii de prietenie. Oamenii aceștia se adună în baza unor afinități elective, dacă unul dintre ei cade jertfă unor împrejurări biologice sau istorice, atunci amintirea lui, curând transformată în legendă, capătă unor rol polarizator.
Între dânșii apare inevitabil un lider fie proclamat (de prinții electori vizibili sau invizibili), fie autoproclamat, apare și tendința liderului de a se debarasa de «Principii electori», pentru a-și institui și împuternici funcția și persoana, prin recursul la soluția divină, mergând până la ștergerea oricăror urme istorice.
Prietenii se sprijină reciproc, se citează reciproc ca autorități în materie, susțin aceeași ierarhie de valori, participă la agape în care libațiunile bahice par să asigure un fond sentimental al evocării, au chiar amoruri comune. Apartenența la aceeași categorie socială prin strămoși mai apropiați sau mai îndepărtați îi solidarizează. Uneori, acte sociale sau politice asumate colectiv vin să întărească o coeziune inițială, amenințată de/prin excesele de manifestare ale personalității fiecăruia. Creativitatea unor astfel de grupuri este maximă, fiind eliberate forțe pe care convenția socială nu le lăsase să se manifeste. Uneori dialogurile, dezbaterile au rolul unor adevărate ședințe de brainstorming.
În vremea asta, prietenul meu mă privea cu atenție și am citit în ochii lui o mirare, apoi o neîncredere transformată curând în vorbe. «Ce vrei să spui cu asta?»
«Mă gândesc la câteva cărți sau reviste pe care le-am citit în ultima vreme și care relatează uneori direct, alteori prin diseminarea unor pasaje aluzive, experiența istorică a unor grupuri culturale. Un roman epistolar, un număr aniversar dintr-o publicație universitară, o monografie despre un poet omorât de un tramvai. »
Nu părea că înțelege despre ce vorbesc. Am adăugat că «prietenia între oameni se reazemă pe servicii, între animale și păsări pe interes, între proști pe teamă sau dorință, între cei buni pe cunoștință » și i-am atras atenția, profitând de tăcerea sa, că am citit asta în Panciatantra.
Dar «sufletul prieteniei este egalitatea», mi-a replicat el, declarându-se a fi aristotelician. Și începu să turuie citând în serie panseuri despre prietenie puse într-o ordine a asociației de idei, în felul în care este construită Povestea vorbei a lui Anton Pann. L-am ascultat cu răbdarea care sta la baza prieteniei noastre și am îndrăznit să zic după ce-a revenit din bucătărie, unde ieșise ca să-i ceară soției mele niște apă minerală, pentru că i se uscase gura: « Qui tacet consentire videtur. »
Cum nu pot să accept toate aceste gânduri contrazicându-se mereu, cum simt nevoia să am o gândire direcționată, orientată spre un scop, «cred că trebuie să înfrângem neutralitatea, neîncrederea, nepăsarea, nerodnicia, regăsindu-le până și în mecanismele noastre logice, ceea ce face viața spiritului: ieșirea din in-diferență.»
« Cunosc, cunosc, tot… tot… ăsta… a spus vorbele astea!» — am mormăit.
Apoi m-a întrebat ce părere am despre o proza pe care mi-o dăduse, cu două zile înainte, să o citesc, fără să-mi spună cine este autorul. Nu mai făcuse gesturi de-astea, era un cititor neînfrânt, cum ar fi zis Marin Preda, nu un scriitor. Am răspuns că povestirea nu are sens și nici autorul — har.
Mă pregăteam să trag ultima gură de cafea și savuram deja amăreala zațului abundent al neo-nechezolului, numit cafea turcească, când am observat că prietenul meu își bagă mâna în buzunarul pantalonului, acolo unde părea că se află o sticluță. Rânji privind cum îi urmăresc mișcarea și șopti îndreptând spre pieptul meu țeava unei Colt lustruit și străvechi (cum îl știu din Larousse, ediția colorată, 1956) :
« — Mărturisește, trădătorule, cine sunt prietenii tăi !?»
« — Nu spun nici mort!», am răspuns zâmbind.

miercuri 30 mai 2018
Dan CULCER

P.S: Fiindcă veni vorba despre prieteni. Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ți spun cine ești. Crezând că ar putea fi perceput ca purtător al unui discurs liberatoriu, un ideolog actual, revoluționar, evreu, Daniel Bensaid, publicist, membru al Ligii Comuniștilor Revoluționari, face apologia unor simetrii ale libertății de gândire, de opinie. Un soi de ecou la publicarea unor caricaturi, aum câțiva, avându-l ca țintă pe fondatorul Islamului, în Charlie Hebdo, o fostă revistă satirică, al cărui redactor șef a devenit, nu doar un satirist liber ci, pentru mulți, slugă «sionistă» a «anti-islamismului» global. Acțiunea revistei în favoarea libertății de a critica și satiriza fără limite, s-a terminat într-o baie de sânge, victimele fiind redactori și colaboratori ai revistei. A fost un atac criminal al unui comando de kamikaze, pentru pedepsirea blasfematorilor, în numele unui Islam devenit din nou războinic, după ce fusese violentat de Occident (de fapt de expansionismul imperialist al multinaționalelor).
« Si un étudiant catholique créationniste refuse de souiller ses oreilles par un cours blasphématoire sur Darwin, si un étudiant fondamentaliste juif se sent écorché par un cours non moins blasphématoire sur l’excommunié Spinoza, et si un étudiant musulman ne supporte pas la poésie de Baudelaire, qu’ils aillent se faire bénir ailleurs. Acquis de haute lutte, le droit de lire Spinoza et Darwin, Sade et Baudelaire, Flaubert et Bukowski est désormais imprescriptible. ».
La nivelul acesta, știința se confruntă cu religia. Această confruntare este posibilă și necesară, în evoluția cunoașterii, cu condiția să se accepte egala lor îndreptățire umanistă. Deci, exemplele nu sunt bine alese, am putea spune chiar că sunt intenționat rău alese. Daniel Bensaid construiește opoziții false, piesele construcției logice nu se află la același nivel. El uită să accepte ca normală critica, deloc blasfematorie dimpotrivă normală, corectă social, geopolitic și moral, la adresa politicii etniste a guvernelor sioniste, ale statului Israel actual.
Un altul, marele pseudo-filosof frânc, publicistul militant Alain Finkelkraut, a fost agresat verbal recent într-o piață publică, acuzat că ar fi o slugă a sionismului în forma sa actuală, reprezentată de politica expansionistă și rasistă a unui prim ministru care se numește Benjamin Nethaniaou. Argumentele, dincolo de faptul că expresia «slugă» poate fi jignitoare și ar fi putut să fie înlocuită cu aceea de agent de influență, există, sunt vizibile și analizabile pe zecile de intervenții publice ale acestui trepăduș. Imediat o parte din ziariștii cunoscuți ai presei franceze năimite a sărit indignată și a alertat «opinia publică» afirmând că ar fi un act antisemit. Fiindcă Finkelkraut este evreu, opiniile sale nu pot fi criticate fără riscul ca emițătorul să fi imediat stigmatizat. Ori, situația nu permite confuzia întreținută între antisemitism și critica politicii israeliene actuale sau mai vechi, (numită de unii antisionism), politică caracterizată prin expansionism teritorial ilegal, etnism virulent, întru-un stat etnocratic, în cadrul căreia practicile democratice sunt admise (dovadă activitatea unor critici de stânga ai etnismului, cum ar Shlomo Sand). Nichifor Crainic, înainte de război sau pe când era în pușcărie, la finele anilor cincizeci, în fine pe când colabora la Glasul patriei, publicație de propagandă externă, controlată de Securitate, nu cred să-și fi închipuit că tezele și analizele sale despre etnocrație și democrație ar putea fi vreodată validate istoric tocmai de un stat al evreilor.
Dan Culcer
i« Să ne facem daruri! » — proclama imperativ poeta într-o epocă în care darurile puteau fi otrăvite (Timeo Danaos et dona ferentes!), măcar că, despre darurile și calitățile celuilalt, ale dăruitului nu avem informații precise, nu știm dacă vor fi corespuns baremurilor ideologice și sexologice ale poetei Nina. Se respecta oare doar tradiția libertății erotice teoretizate de unii din ideologii kominterniști și practicate de activiștii mai răsăriți, nu doar la începutul perioadei revoluționare, după exemplul lui Lenin, sau era vorba de o normală depășire a normei la o activistă de rang secund, cu vădite semne de nimfomanie? ) Nu trebuie să uit că Nina Cassian a fost, printre puținii lectori ai poeziilor scrijelite de mine, cea care a avut generozitatea sau gustul de a le acorda o publicare la poșta redacției, pe care o semna la Contemporanul, dacă nu mă înșel. După ce textele rătăciseră pe la alte redacții, fără să poată ieși la lumină. Doar prietenul meu, poetul maghiar Cseke Gábor, a reușit să mă publice, ca poet, în traducere, în pagina unei reviste «comuniste», Tânărul muncitor, în redacția căruia lucra prin anii 70-80. A fost un semn bun. A nu uita, a fi chiar recunoscător când ți se fac asemenea daruri, este o obligație morală. Dar neuitarea nu poate fi selectivă. Nu am suferit nici un șoc post-traumatic care să-mi felieze memoria. Așa încât am citit cu intrigată curiozitate cele trei volume ale Jurnalului Ninei Cassian, precum și dosarele de urmărire informativă pe care i le-a dedicat Securitate României, pe când începea să se constituie legenda unor scriitori din vechea gardă, deveniți disidenți ai regimului lui Nicolae Ceaușescu. E vorba, desigur, de Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Geo Dumitrescu, Dan Deșliu, Maria Banuș, Nina Cassian etc. Din fericire, adevărata disidență nu era cea care li se atribuia, în cadrul unei propagande ticluite de postul de Radio Europa Liberă și acceptate în România de tot felul de naivi, care nu știau că lupii își schimbă blana dar năravul ba. Toată tevatura insidioasă bazată pe lectura prea binevoitoare și foarte căutătoare de opozanți pe care o practicam mai toți, în calitatea noastră de cititori lipsiți de curajul manfestării individuale a unei adevărate opoziții. Eram mulți pigulitori de fraze, aluzii și subînțelesuri. În acest spirit se citeau atunci tabletele din Contemporanul ale lui Geo Bogza. Și în acest spirit ni se inculca ideea că volumul Hanibal al lui Eugen Jebeleanu ar conține aluzii anti-ceauașiste, pe care le căutam și ne forțam să le găsim, frustrații propriei noastre frici. (Dan C.)
iiFormula ironică și realistă îi aparține criticului, eseistului, istoricului literar și romancierului Marian Popa, publicată pe când trăia în România.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

O mizerabilă formă a confuziei criteriilor

« Cercetarea lui George Voicu seamănă cu gestul energic al omului care deschide larg fereastra, într-o încăpere neaerisită. Ne atrage atenţia, implicit, că nu e suficient să examinăm cvasi-dispariţia evreilor din cultura română de azi, sau uciderea lor, în timpul Holocaustului. E necesar să rememorăm premisele şi contextele care au putut face toate acestea cu putinţă. »- scrie Laszlo Alexandru în revista sa electronică , recenzând cartea lui George Voicu, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu , recent publicată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” de la Bucureşti. Voi citi negreșit cartea lui George Voicu. Tocmai fiindcă probabil rememorează nu doar premisele și contextele cvasi-dispariției ci și cele ale prezenței evreilor în cultura română. Fiindcă, tocmai acest aspect este adesea eludat de cercetarea românească. Ne-am putea întreba ce are acest subiect istoric, de altfel pasionant și plin de triste învățăminte de minte pentru

Denunț contra lui Dan Culcer. Contextul polemic. Manolescu, Cornea, Oișteanu, Tismăneanu etc

 Denunț contra lui Dan Culcer. Contextul polemic. Manolescu, Cornea, Oișteanu, Tismăneanu etc Texte și surse documentare. Stimați colegi scriitori, difuzez o serie de legături, sau linkuri cum se zice în romgleză , pentru informarea Dvs., pentru reconstituirea unor intervenții în presă, care, în rezumat, se reduc la un denunț, inițiat de Nicolae Manolescu, relansat de Andrei Cornea, Andrei Oișteanu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș. În spatele unei pretinse polemici grupul declară, în toate oficinele la care au acces, că aș prezenta un sindrom de antisemitism . Sunt acuzat de «antisemitism» pentru că am afirmat într-un studiu din revista Vatra , că succesul, cât este, real sau construit propagandistic, al operei lui Norman Manea pe piața cărții, are la bază un troc intracomunitar, scrierea unui pamflet comandat, intitulat Felix Culpa . Cronologia simplă și declarațiile lui Norman Manea pot servi drept probe, alături de diverse articolele mai vechi din România literară , publicate d

România. Secolul al XIX-lea. Cârciumarii evrei — strămoșii comercianților de droguri

 Invazia economică și demografică a României în a două jumătate a secolului al XIX-lea are un aspect care poate fi pus în legătură cu comerțul actual de droguri. E vorba de cucerirea până aproape de monopolizare a comerțului cu alcooluri de către evrei. Singura cârciumă din Copalnic-Mănăștur, localitate ardeleană în care au trăit strămoșii mei, era ținută de evreica Zeiger Roza, localul fiind așezat lângă pod. Vindea alcool extras din porumb care provoca uneori orbirea consumatorilor. Cârciumarii evrei — strămoșii comercianților de droguri.