Dan Culcer. La marginea satului, la răscruce (Poem în-scris)

La marginea satului, la răscruce,

Trasă de un cal costeliv, la marginea satului, la răscruce,

oprește căruța, omul cu privirea măsoară căderea.

Cărăușul coboară, se închină unui lemn cândva înfipt în pământ,

acum căzut, culcat în zăpada moale, rece, răscolită de vânt.

Lemnul acesta poartă încă-n spinare

o tinichea vopsită în culori omenești,

acum cojite, devenite supralumești.

Calul nu mai are răbdare, întinde gâtul

spre ieslea mirositoare pe care o simte de departe

plină cu fân blând, în care zace gol, zgribulit, un vestitor

abia ieșit din pântecele mamei, ocrotitor.

Ieslea se ascunde în centrul satului

În centrul lumii, lume bântuită de cai costelivi, de copii înfometați,

de cărăuși obosiți, de trecători orbi, de supraveghetori.

Toți ies dintr-un somn lung ochind spre pântecul lumii,

în centrul căreia, ca un buric, se înalță, turn de priveghi

la nașterea mântuitorului, ieslea cu fân bun.

Vijelia acoperă crucea. Un nou vestitor moare de frig.

Dan Culcer

Rândunica nu e pasăre călătoare

Rândunica, hirunda hirundinis, nu e o pasăre călătoare,

ea revine de unde a plecat, își regăsește,

își apără cuibul, casa, locul nașterii,

când, cenușie, altă pasăre, hulpavă, agresivă, poate doar leneșă,

se înstăpânește, în lipsa ei, pe coliba vecină,

cu greu construită de harnica zburătoare din picături de lut,

înainte de plecare în lungul drum spre soare, spre sud,

în zigzaguri fulgerătoare, sub ștreașina bisericii vechi.

Nu se declară război întregului clan cenușiu,

nu se bat stoluri sub cer, nici vecinii, ca orbii.

În văzduh se întretaie liber traiectoriile tuturor,

spațiul aerian e fără hotare.

Cuibul acesta nu poate fi închiriat, vândut, dăruit,

nu e subiect de tranzacție.

Pot primi un vecin, pot așterne drumețului trudit

pat pentru o noapte, odihnă.

Pot împărți cu el boabe de grâu,

apoi se cuvine să-și vadă de drum,

să se întoarcă la ai săi, la cuibul neamului său.

Dacă nu, dacă oaspetele rămâne la mine fără drept,

fără să-i fi dat voie, atunci coliba spurcată de fur va fi abandonată,

intrarea colibei — zidită, cimentată cu alte picături de lut care, zvântate,

fac din cuib pe vecie capcană, cavou, urnă funerară, piatră de mormânt,

lespede de uitare, semn de strigare pentru toți năvălitorii :

Dacă intrați în casa mea, fără vrerea mea,

acesta vă va fi destinul. soarta, pedeapsa!

Nechematele păsări ce s-au înstăpânit fără drept pe cuibul meu,

se vor sufoca, trupul lor se va usca, mumificat de pământul meu

dar nimeni nu va avea voie nici nevoie să le pomenească numele.

Dan Culcer

1 decembrie 2018