La
marginea satului, la răscruce,
Trasă
de un cal costeliv, la marginea satului, la răscruce,
oprește
căruța, omul cu privirea măsoară căderea.
Cărăușul
coboară, se închină unui lemn cândva înfipt în pământ,
acum
căzut, culcat în zăpada moale, rece, răscolită de vânt.
Lemnul
acesta poartă încă-n spinare
o
tinichea vopsită în culori omenești,
acum
cojite, devenite supralumești.
Calul
nu mai are răbdare, întinde gâtul
spre
ieslea mirositoare pe care o simte de departe
plină
cu fân blând, în care zace gol, zgribulit, un vestitor
abia
ieșit din pântecele mamei, ocrotitor.
Ieslea
se ascunde în centrul satului
În
centrul lumii, lume bântuită de cai costelivi, de copii înfometați,
de
cărăuși obosiți, de trecători orbi, de supraveghetori.
Toți
ies dintr-un somn lung ochind spre pântecul lumii,
în
centrul căreia, ca un buric, se înalță, turn de priveghi
la
nașterea mântuitorului, ieslea cu fân bun.
Vijelia
acoperă crucea. Un nou vestitor moare de frig.
Dan
Culcer
Rândunica nu e pasăre călătoare
Rândunica, hirunda hirundinis,
nu e o pasăre călătoare,
ea revine de unde a plecat, își
regăsește,
își apără cuibul, casa, locul
nașterii,
când, cenușie, altă pasăre,
hulpavă, agresivă, poate doar leneșă,
se înstăpânește, în lipsa ei, pe
coliba vecină,
cu greu construită de harnica
zburătoare din picături de lut,
înainte de plecare în lungul drum
spre soare, spre sud,
în zigzaguri fulgerătoare, sub
ștreașina bisericii vechi.
Nu se declară război întregului clan
cenușiu,
nu se bat stoluri sub cer, nici
vecinii, ca orbii.
În văzduh se întretaie liber
traiectoriile tuturor,
spațiul aerian e fără hotare.
Cuibul acesta nu poate fi închiriat,
vândut, dăruit,
nu e subiect de tranzacție.
Pot primi un vecin, pot așterne
drumețului trudit
pat pentru o noapte, odihnă.
Pot împărți cu el boabe de grâu,
apoi se cuvine să-și vadă de drum,
să se întoarcă la ai săi, la cuibul
neamului său.
Dacă nu, dacă oaspetele rămâne la
mine fără drept,
fără să-i fi dat voie, atunci coliba
spurcată de fur va fi abandonată,
intrarea colibei —
zidită, cimentată cu alte picături de lut care, zvântate,
fac din cuib pe vecie capcană, cavou,
urnă funerară, piatră de mormânt,
lespede de uitare, semn de strigare
pentru toți năvălitorii :
Dacă intrați în casa mea, fără
vrerea mea,
acesta vă va fi destinul. soarta,
pedeapsa!
Nechematele păsări ce s-au înstăpânit
fără drept pe cuibul meu,
se vor sufoca, trupul lor se va usca,
mumificat de pământul meu
dar nimeni nu va avea voie nici nevoie
să le pomenească numele.
Dan Culcer
1 decembrie 2018
Comentarii
Trimiteți un comentariu