Treceți la conținutul principal

Despre exil în alb-negru

Despre exil în alb-negru scrie, la rubrica sa Semn De Carte, criticul Gheorghe Grigurcu, despre o carte de interviuri semnată de Cornel Nistea :  «În pofida aparențelor, fenomenul exilului a rămas pentru noi încă o temă insuficient elucidată, care conține nu doar virtualitățile unor interpretări, ci și de-a dreptul zone ale necunoscutului, la fel de incitante. Cornel Nistea îi consacră un volum consistent de interviuri luate unui șir de autori, majoritatea legați biografic fie de exilul exterior, propriuzis, fie de „exilul de acasă”. Vom începe punctînd cîteva opinii asupra celui dintîi. Dacă Titu Popescu îl recunoaște cu un accent categoric („literatura exilului românesc este o realitate și ea trebuie privită ca atare”), Dan Culcer pare a-l contesta, pur și simplu: „Nu cred că există o literatură a exilului. Cred că există scriitori exilați, expatriați, care au știut uneori să scrie chiar despre acest exil”. Urmînd cu melancolice justificări, totuși de bun-simț, precum că toți cei ce au scris în limba română aparțin de facto literaturii române și că scriitorii noștri care utilizează o altă limbă n-ar putea avea decît iluzia că aparțin altei literaturi. „Nu cunosc caz de integrare, de recunoaștere totală a unui «metec» în literatura franceză. Originea îi va recupera mereu”. Punct de vedere care nu zdruncină în fapt încrederea în recunoașterea exilului literar. 
Altminteri stau lucrurile însă în cazul lui Virgil Tănase. D-sa declară cu aplomb că a considerat permanent „«exilul» drept o categorie total neinteresantă”, „lipsită de orice relevanță”. Argumentele? Termenul ar indica „o situație administrativă și nicidecum o identitate artistică”. Dar motivația morală care poate gira sau altera pînă la anulare „identitatea artistică”? Tocmai „permeabilitatea frontierelor” suspendate de regimul comunist, care s-a asociat, precum un factor de garanție al său, cu suspendarea libertății de conștiință și cu cenzura, n-a constituit oare motivul de căpetenie al surghiunului intelectualilor de după 1944? Cu totul surprinzător însă Virgil Tănase dovedește un parti-pris asupra totalitarismului: „problemele administrative (uneori stînjenitoare, e drept) nu-mi afectează creația și consider că nu merită mai mult interes decît un pantof care te roade. (…) Așa cum, în treacăt fie spus, e la fel de stupid să se vorbească de o sterilizare a culturii datorată totalitarismului; asemenea raționamente, duse pînă la capăt, ceea ce autorii fac rareori, ar trebui să ne convingă că Dostoievski e mediocru din cauza cenzurii țariste și Balzac scrie prost pentru că a trăit anii unei restaurații vindicative (exemplele se pot multiplica la infinit)”. Exemplele care însă, hélas, dovedesc tocmai ele contactul șubred al analogiei istorice. Mai bizar încă, Virgil Tănase nu ezită a azvîrli asupra exilului sarcasmele unei incompatibilități crase: „Literatură de exil? Ar însemna să vorbim de literatura dintr-o grădină zoologică, cu animale care nu duc viața lor firească. Un scriitor e cel care trăiește scriind, care trăiește prin scris și care nu-și pune problema dacă scrie mai bine în dormitor, în sufragerie sau în baie”. La această ambianță materială se reduce cumva exilul? Atîta înțelege autorul din drama acestuia și din capitolul creator căruia drama în cauză i-a dat naștere? În conștiința tot mai stricturată a d-sale, scopul diasporei ar fi fost exclusiv acela „de a fi oferit un refugiu moral comod celor care cît au fost în țară ședeau mai degrabă de partea călăilor, iar odată ajunși în străinătate s-au metamorfozat în victime”, cerîndu-ne nouă, celor „cu un dram de har, strălucire, pentru a profita și ei în nimicnicia lor”. De reținut retranșarea oportună a lui Virgil Tănase în grupul celor „cu har”. Și atîta nu e de-ajuns. Cu o trist transparentă aluzie apar vizați „acei «mari exilați» care au stat o viață la Paris și n-au publicat un rînd (decît în editurile confidențiale ale exilului)”. O îndelung dospită dispoziție veninoasă îl determină, precum o concluzie, să echivaleze literatura exilului cu „o scuză pentru unii (de-a nu fi reușit în viața lor literară, ca și cum asta ar avea vreo importanță)”. Nu credem să fi întîlnit undeva, în afara textelor propagandei comuniste, un tablou mai nedrept al exilului. Din fericire există riposte din belșug în interviurile lui Cornel Nistea, în măsură a risipi trista confuzie. De pildă, frazele lui Bujor Nedelcovici ne îngăduie să rămînem cu un fascicol luminos care accentuează sumbrețea rîndurilor contestatare, din fericire izolate în contextul cărții.»



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Petru Clej, combatantul fără milă, komisar la Propagandă și Agitație

« În ceea ce priveste ultra-naționalismul dumneavoastră, el este demonstrat de legătura pe care o fac toți aceia ca dumneavoastră între Serbia, Kosovo, Transilvania, unguri și presupusele conspirații împotriva poporului român. Acest tip de mentalitate îi iresponsabilizează pe români, deci trebuie combătută fără milă.»
Un individ care se consideră ziarist și care se numește Petru Clej scrie recent, într-o gazetă intitulată Acum, această frază șchioapă. Din care înțeleg că dânsul crede că nu există nici o legătură între Kosovo și Transilvania. E adevărat, Kosovo era un ținut din Iugoslavia, locuit majoritar de albanezi, a căror prolificitate, determinată paradoxal, printre altele, de starea lor economică precară, a modificat situația demografică într-o zonă aparținând istoric statului sârb. De unde conflictul violent, rezolvat printr-o autonomie locală precară și ea.
Transilvania are o situaţie diferită, majoritatea populației este românească de prea multe secole ca această predominanţă…

Această melodie simplă : Un milion de trandafiri roșii

Această melodie simplă, dar mai ales, mișcare din sala în care se rotesc, prinși în vârtejul vieții și iubirii, atâția oameni apropiindu-se de senectute, fericiți încă, mi se pare o romantică metaforă a vieții nostre, dacă nu a tuturora, măcar a majorității. Mereu în căutarea perechii pentru a se lansa pe ringul lunecos, lustruit, aparent luminos, fiecare adaptând un ritm comun în mișcări adesea stângace, înconjurați de culisele întunecate ale sălii de dans, de unde se pleacă, devreme sau târziu, dar se pleacă ineluctabil, atunci când pentru cei prezenți organizatorii ne anunță sec : Balul s-a teminat!!

Dominque Moisan

Lista lui Mădălin Hodor

Lista lui Mădălin Hodor
Un Mădălin Hodor a devenit «vestit» prin gazete (de perete) și pe Internet de când a publicat în aceeași Revistă 22 lista celor 147 de «colaboratori» ai Securității, lovitură de imagine care era menită să dezechilibreze, în principal, statura morală a academicianului Ion Aurel Pop, devenit atunci președinte al Academiei. Se va putea vedea destul de ușor că Mădălin Hodor nu a fost decât «coada de topor», cum se numesc în popor cei care joacă astfel de roluri, fiind prea mic ca să joace alt rol, în raport cu cei interesați să împiedice «renaționalizarea» și repunerea pe soclu de instituție-far a Academiei Române, acțiuni pe care Ioan Aurel Pop este în curs să le realizeze.
Se va vedea destul de repede probabil că lista numește persoane cu statute foarte diferite. Îi voi pomeni doar pe ion Cristoiu, Lucian Boia. Extrag, nu la întâmplare ci în funcție de informațiile mele, câteva nume pe care le-am suspectat mereu de o colaborare posibilă cu Securitatea. Un exemplu, …