Treceți la conținutul principal

Problemele majore ale majorității

Revista Dilema veche scoate un număr tematic intitulat Problemele majore ale minorităților. Dau mai jos introducerea dosarului, semnată de Matei Martin.
O revistă serioasă (nu Dilema Veche) ar putea dedica un număr special temei formulate astfel :Problemele majore ale majorității. Ce-ar fi să cugetăm împreună pentru a face o listă cu aceste probleme? Dan C.

România sărbătoreşte, anul viitor, Centenarul Marii Uniri. E un moment aniversar, festiv, dar şi un prilej de reflecţie: Ce ne uneşte? Ce ne facem să ne simţim români? Ce mai înseamnă, azi, identitate naţională? Şi cum va arăta România peste încă o sută de ani? Dilema veche lansează o serie de Dosare consacrate Centenarului.
Primul Dosar – cel de faţă – urmăreşte chestiunea minorităţilor naţionale. Nu e o alegere întîmplătoare. Căci – să ne amintim – chestiunea relaţiilor dintre românii majoritari şi celelalte etnii aflate pe teritoriul României Mari a provocat încă de la început tensiuni şi îngrijorări. Dacă destrămarea Imperiului Austro-Ungar a fost văzută ca un moment oportun pentru formarea unor noi state naţionale, comunităţile etnice situate la periferiile sau în afara fostelor imperii au fost înglobate cu garanţii minime că-şi vor putea păstra limba şi tradiţiile. Mecanismele instituţionale s-au dezvoltat, încetul cu încetul, dar asimetric şi, mai ales, inconstant. Garantarea drepturilor civile şi consolidarea formelor de organizare ale comunităţilor etnice a trecut prin etape de entuziasm constructiv şi de obnubilări descurajante. Holocaustul împotriva evreilor, prigoana romilor din primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial. Apoi, regimul comunist totalitar, cu accentele naţionaliste. În fine, în postcomunism, s-a arătat constant cu degetul spre „iredentismul maghiar“ şi spre pericolele dezbinării.
Peste această istorie instituţională complicată se suprapune o relaţie ambiguă şi inegală a românilor cu ceilalţi: dacă germanii, de pildă, sînt văzuţi mai degrabă în termeni pozitivi, romilor le sînt atribuite defecte inacceptabile. Alteritatea provoacă teamă şi perplexităţi. Într-o ţară în care sînt recunoscute, oficial, 18 minorităţi naţionale, convieţuirea majoritarului alături de „celălalt“ încă pune probleme. Ce-am învăţat, din această convieţuire, în ultimii o sută de ani? Şi, mai ales, care ar fi resorturile unui patriotism incluziv? Iată ce ne-am propus să aflăm în Dosarul de faţă.»

Atribuirea unor defecte inacceptabile. Defectele pot fi sau sunt inacceptabile? De către cine? Atribuirea acestor defecte este inacceptabilă? Formula este ambiguă. 
Pentru o eventuală clarificare cităm câteva pasaje interesante din Romii: grup social sau minoritate etnică? de Gelu DUMINICĂ
 « Incapabili să dezvolte o viziune modernă de dezvoltare a minorității şi deturnată de mediocri, fără a-şi propune să coaguleze masa de votanți romi care să-și voteze propriii candidați (de altfel, este şi foarte greu ca cineva care trăiește de sute de ani la marginea societății să aibă stima de sine suficient de dezvoltată astfel încît să se exprime, în spațiul politic, etnico-identitar), foarte ușor de „cumpărat“ cu mici atenții oferite în perioada alegerilor, liderii politici ai romilor sînt percepuți ca fiind niște „vătafi“ capabili să-i controleze pe cei ce sînt considerați „sălbatici“. Acest fel de a reprezenta interesele romilor a adus cu sine schimbări minore ale situației existente la nivelul comunităților locale, mediul politic românesc fiind conștient că-și poate cumpăra votanții aruncînd ciozvîrte doar în perioada alegerilor.
Fără a fi considerat un partener şi un sprijin ce poate fi accesat de instituția statului în demersul său de a promova bunăstarea socială, mediul asociativ non-guvernamental rom, chiar dacă a încercat să contrabalanseze gellnerian rolul statului fără să-i ia locul, a reușit, mai degrabă, să aibă acțiuni reactive decît unele strategice. Atît dialogul cu Guvernul, cît şi cel interorganizațional au fost şi rămîn deficitare. Chiar şi așa, marile realizări în dezvoltarea romilor din România în context social, cultural-identitar şi de reprezentare sînt, în integralitatea lor, meritul mediului asociativ.
Spațiul public românesc este ocupat, atunci cînd vorbim despre romi, de regi, împărați, vrăjitori, gagicari, maneliști şi infractori. Sîntem singura minoritate națională care reușește să nu reacționeze solid atunci cînd majoritatea îi impune reprezentanții, transformîndu-i chiar în „modele“. În următoarea perioadă, societatea civico-politică a romilor trebuie să treacă în secundar agenda socială, în favoarea uneia care presupune dezvoltarea unei viziuni etnico-minoritare. Acest lucru nu înseamnă abandonarea nevoilor sociale ale unora dintre romi, ci doar conștientizarea faptului că nu putem dezvolta o minoritate fără a promova agenda clasei de mijloc, cea fără de care nu se poate face o schimbare reală şi sustenabilă. Iar acest lucru presupune să vorbim şi să acționăm mai mult pe ceea ce studenții care doreau să organizeze Forumul propuneau să o facă, şi anume despre respectarea drepturilor identitare, egalitate de șanse, stimă de sine şi autorealizare. »

Comentariu. Iată ce am scris într-un comentariu la articolul de mai sus: «Am văzut ieri un reportaj pe un canal al televiziunii ungare. Un concurs de folclor sub denumirea Zboară păunul (Szal a pava). Personajul central era un țigan din Ungaria, care se auto-denumea țigan (cigany) și nu era deloc complexat sau umulit din această pricină. De unde vine acest oportunism al ziariștilor și oamenilor politici din România, care nu mai cutează să numească un țigan-țigan? Am avut ocazia în 1990 să fac un lung interviu cu Marcel Courthiade, țigan din Franța, fost consul al Franței în Albania, vorbitor a vreo zece limbi. A apărut în revista lui Dan C. Mihăilescu, suplimentul LAI. Nici el nu era un țigan complexat. Cred că țiganii (și deci și cei din România) sunt, ca orice comunitate, deci și românii, o masă heteroclită de indivizi, cu diferențieri interne foarte mari, inclusiv lingvistice, fără a fi un grup ci fiind constituită din grupuri sociale în tensiune la nivel economic (foarte săraci și foarte bogați), aglutinate într-o pseudo-comunitate etnică dispersă și neomogenă, în curs de manipulare de către lideri politici (de alte etnii, evrei sau țigani străini) care o folosesc ca masă de manevră la nivele internațional, sub pretextul luptei contra discriminărilor locale. Țiganii nu sunt discriminați decât atunci când sunt săraci. Deci discriminarea nu este etnică (adică rasistă) ci economică și politică. Dar în anumite grupuri țigănești, rurale sau periurbane, regula este comportamentul asocial, cu o moralitate specifică, în care furtul și înșelăciunea în exteriorul grupului, nu sunt considerate păcate. Această minoritate dăunează imaginii globale a țiganilor. Este deci treaba liderilor țigani de bună credință să lupte pentru controlul și educarea grupurilor asociale și infracționale, cu banii care li se încredințează în acest scop și să blocheze tendința infractorilor cocoțați în funcții pe scare pseudo-societății civile, obligându-i să înceteze a-i consuma, utiliza prin deturnare de fonduri, în interes personal, nu comunitar. Împărtășesc deci atitudinea de rezervă sau respingere a majorității ne-rome, adică a multor cetățeni ai României cinstite (mai există, din fericire), atitudine care este cât se poate de motivată, legală, normală, tot atât de normală ca și respingerea morală și juridică a cleptocraților din guvernele succesive ale României post-«revoluționare», români, țigani, maghiari, evrei, turci, armeni etc.
Dan Culcer romaniapresse@gmail.com

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Lista lui Mădălin Hodor

Lista lui Mădălin Hodor
Un Mădălin Hodor a devenit «vestit» prin gazete (de perete) și pe Internet de când a publicat în aceeași Revistă 22 lista celor 147 de «colaboratori» ai Securității, lovitură de imagine care era menită să dezechilibreze, în principal, statura morală a academicianului Ion Aurel Pop, devenit atunci președinte al Academiei. Se va putea vedea destul de ușor că Mădălin Hodor nu a fost decât «coada de topor», cum se numesc în popor cei care joacă astfel de roluri, fiind prea mic ca să joace alt rol, în raport cu cei interesați să împiedice «renaționalizarea» și repunerea pe soclu de instituție-far a Academiei Române, acțiuni pe care Ioan Aurel Pop este în curs să le realizeze.
Se va vedea destul de repede probabil că lista numește persoane cu statute foarte diferite. Îi voi pomeni doar pe ion Cristoiu, Lucian Boia. Extrag, nu la întâmplare ci în funcție de informațiile mele, câteva nume pe care le-am suspectat mereu de o colaborare posibilă cu Securitatea. Un exemplu, …

Această melodie simplă : Un milion de trandafiri roșii

Această melodie simplă, dar mai ales, mișcare din sala în care se rotesc, prinși în vârtejul vieții și iubirii, atâția oameni apropiindu-se de senectute, fericiți încă, mi se pare o romantică metaforă a vieții nostre, dacă nu a tuturora, măcar a majorității. Mereu în căutarea perechii pentru a se lansa pe ringul lunecos, lustruit, aparent luminos, fiecare adaptând un ritm comun în mișcări adesea stângace, înconjurați de culisele întunecate ale sălii de dans, de unde se pleacă, devreme sau târziu, dar se pleacă ineluctabil, atunci când pentru cei prezenți organizatorii ne anunță sec : Balul s-a teminat!!

Dominque Moisan

Petru Clej, combatantul fără milă, komisar la Propagandă și Agitație

« În ceea ce priveste ultra-naționalismul dumneavoastră, el este demonstrat de legătura pe care o fac toți aceia ca dumneavoastră între Serbia, Kosovo, Transilvania, unguri și presupusele conspirații împotriva poporului român. Acest tip de mentalitate îi iresponsabilizează pe români, deci trebuie combătută fără milă.»
Un individ care se consideră ziarist și care se numește Petru Clej scrie recent, într-o gazetă intitulată Acum, această frază șchioapă. Din care înțeleg că dânsul crede că nu există nici o legătură între Kosovo și Transilvania. E adevărat, Kosovo era un ținut din Iugoslavia, locuit majoritar de albanezi, a căror prolificitate, determinată paradoxal, printre altele, de starea lor economică precară, a modificat situația demografică într-o zonă aparținând istoric statului sârb. De unde conflictul violent, rezolvat printr-o autonomie locală precară și ea.
Transilvania are o situaţie diferită, majoritatea populației este românească de prea multe secole ca această predominanţă…