duminică, 15 octombrie 2017

Dan Culcer. Introducere la Jurnalul unui vulcanolog, 1986

Cuprinsul acestui caiet ar putea fi intitulat În așteptare. Este perioada în care, după plecarea spre Franța a Mariei Culcer Mailat, dimpreună cu Tudor Pricop (fiul ei din prima căsătorie) și Bogdana Culcer (fiica mea cea mică, din căsătoria mea cu Silvia Marcu), așteptăm momentul prielnic pentru a anunța decizia luată anterior, de plecare definitivă din România a întregii noastre familii, de expatriere adică, după o pregătire discretă a acestei desțărări decise, dar traumatizante pentru toți cei implicați.
Partea cea mai delicată a acestor însemnări de jurnal este constituită de transcrierea unor scrisori dintr-o corespondență privată între Maria Mailat și Dan Culcer. Sunt pagini care descriu brut destrămarea căsniciei lor.
Ce mă determină să dau publicității aceste segmente cu un caracter intim, chiar intimist, în orice caz marcate de o doză masivă de narcisism și de oarecare Insolență confesivă?
Unii ar putea zice că e o dorință de a mă prezenta ca o victimă a unei femei care a decis (cel puțin aparent) să redevină celibatară și independentă, în drumul ei spre cucerirea succesului literar în Franța și a libertății, prin ruperea brutală a unui contract și anularea unui proiect în care erau implicați trei copii și doi adulți. S-ar putea crede că doresc să  mi se plângă de milă în presa literară din România, după ce mi s-ar acorda un soi de elogiu pre-postum. Alții mă vor disprețui pentru motivațiile mele masochiste, mă vor compătimi pentru ratarea unei presupuse cariere de « important » critic literar în iepoca național comunismului. 
Toate aceste motivații se potrivesc materiei biografice pe care o ofer fără reticență, fără literaturizare post-faptică, așa cum a fost produsă. Tel quel, vorba frâncilor, printre care trăiesc, viețuiesc din 1987, fără să mă simt frânc și fără a fi dorit să fiu, altfel decât strict administrativ. Rămân ce-am fost!
Experiențele unor persoane apropiate mie, familia dispersată, iubitele pierdute, toate astea au devenit materie scrisă, linii pe un caiet cu linii. Nu mă mai emoționează. Faptele mi se par atât de îndepărtate încât temperatura sentimentală cu care le tratez nu depășește câteva grade Celsius. E o revărsare stinsă de ape tulburi, în curs de limpezire, trecând prin meandrele tubulare ale unor filtre a căror compoziție chimică și tehnologie îmi scapă.
Filtrele se află în acele cutii negre care sunt craniile celor care, poate, vor avea curiozitatea un pic morbidă, un pic sadică de a citi aceste rânduri. Aceste pagini vor fi poate întâmpinate cu o curiozitate nu departe de gustul mahalalei, a țațelor masculine sau feminine ce sporovăiesc cu bucile aplatizate pe băncile sprijinite de garduri rupte, cu ochi albi privind spre țintirim. Mă las pe mâna lor. Nu mi-e frică, nu îmi mai este frică de nimic, după ce am plecat fără să ajung.
Înainte de-a pleca din nou, în fața răscrucii unde pot alege, simt că trebuie să mă scap de aceste poveri. Ca să pot pleca liber, culcat si țeapăn ca un brad căzut în apa unui râu de munte. Din lemnul său fibros și cu miros de tămâie, se va face poate, după ce va fi plutărit spre gaterele hulpave, o scândură bine geluită, fără țanduri care ar putea răni degetele fine, ce vor netezi un caiet cu pagini albe și linii înguste, drepte.
Aceste linii se vor umple încet – încet cu literele rotunde ale scrisului unui copil singuratic și mereu curios, care crede că memoria este un fluid compact în care ne înnecăm senini.
 

Dan Culcer
Luxeuil-les-Bains, 15 octombrie 2017


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu