Andrei Pleșu, despre care se zice că ar fi filosof, aruncă pe piața ideilor recente, post-moderne, o așa-zisă definiţie a lui Bernard Shaw:
„Patriotismul e convingerea că ţara ta este superioară
celorlalte, din cauză că tu te-ai născut acolo.”
Vom observa, elementar, că atitudinea patriotică nu impune cu necesitate ideea superiorității țării în care te-ai născut, față de oricare altă țară, eventual de preferință cea a vecinilor.
Pleșu folosește fraza lui Bernard Shaw în mod deliberat manipulatoriu, pentru a induce disprețul față de patriotism, pe care îl identifică cu un soi de nombrilism și cu un complex de superioritate, de care suferă în acest caz chiar Andrei Pleșu, cel care vrea să ne convingă că face parte dintr-o elită și că doar unui membru al elitei (care a făcut ceva pentru «țărișoară») i se poate permite eventual, să se declare patriot. În articolul pe care l-am publicat aici, Vasile Lechințan propune o replică de bun simț la acest delir de superioritate pleșesc.
Mă întreb de ce, intelectuali de tipul lui Pleșu, se strofoacă pentru a ne convinge că nu avem dreptul să fim patrioți și că o declarație de iubire a țării de unde ne tragem, adică de fapt o declarație de iubire pentru cei din care ne tragem (familia mică) ar fi neapărat ridicolă. Sunt grupuri etnice, popoare întregi care sunt educate de sute sau mii de ani în acest spirit al superiorității față de alte neamuri. Spaniolii, portughezii, evreii, germanii, ungurii, englezii, americanii chiar rușii sau olandezii, puterile coloniale în general, și-au motivat acțiunea de cucerire și pe considerente de superioritate etnică, ba chiar rasială. Nu românii, după câte știu!
Ce-ar fi să se mai uite în jur Andrei Pleșu, ba chiar să se uite în oglindă, dimineața, în baie. Ca să întrebe ce drept, ce calități personale îl îndrituiesc să disprețuiască și să incite la dispreț față de aceia, mulți din fericire, care nu au alt păcat decât că își iubesc familia, fără să o declare constituită din genii, eventual peisajul în care s-au născut, spațiul, mai mult sau mai puțin mioritic, în care au deschis pleoapele spre lumea mare.
Unde-i hiba, Herr Pleșu?
Vom observa, elementar, că atitudinea patriotică nu impune cu necesitate ideea superiorității țării în care te-ai născut, față de oricare altă țară, eventual de preferință cea a vecinilor.
Pleșu folosește fraza lui Bernard Shaw în mod deliberat manipulatoriu, pentru a induce disprețul față de patriotism, pe care îl identifică cu un soi de nombrilism și cu un complex de superioritate, de care suferă în acest caz chiar Andrei Pleșu, cel care vrea să ne convingă că face parte dintr-o elită și că doar unui membru al elitei (care a făcut ceva pentru «țărișoară») i se poate permite eventual, să se declare patriot. În articolul pe care l-am publicat aici, Vasile Lechințan propune o replică de bun simț la acest delir de superioritate pleșesc.
Mă întreb de ce, intelectuali de tipul lui Pleșu, se strofoacă pentru a ne convinge că nu avem dreptul să fim patrioți și că o declarație de iubire a țării de unde ne tragem, adică de fapt o declarație de iubire pentru cei din care ne tragem (familia mică) ar fi neapărat ridicolă. Sunt grupuri etnice, popoare întregi care sunt educate de sute sau mii de ani în acest spirit al superiorității față de alte neamuri. Spaniolii, portughezii, evreii, germanii, ungurii, englezii, americanii chiar rușii sau olandezii, puterile coloniale în general, și-au motivat acțiunea de cucerire și pe considerente de superioritate etnică, ba chiar rasială. Nu românii, după câte știu!
Ce-ar fi să se mai uite în jur Andrei Pleșu, ba chiar să se uite în oglindă, dimineața, în baie. Ca să întrebe ce drept, ce calități personale îl îndrituiesc să disprețuiască și să incite la dispreț față de aceia, mulți din fericire, care nu au alt păcat decât că își iubesc familia, fără să o declare constituită din genii, eventual peisajul în care s-au născut, spațiul, mai mult sau mai puțin mioritic, în care au deschis pleoapele spre lumea mare.
Unde-i hiba, Herr Pleșu?
Comentarii
Trimiteți un comentariu