Reproduc recenzia criticului Ion Pop la volumul meu de poeme, Utopia, din 2010. O fac pentru a nota public câteva precizări, altfel necesare doar mie.
La o distanţă considerabilă faţă de primul volum, Un loc geometric, tipărit în 1973, Dan Culcer, clujeanul înrădăcinat la Târgu Mureş, unde s-a aflat printre re-întemeietorii noii serii a revistei Vatra, se întoarce la poezie, după ce păruse a fi optat cu precădere pentru exerciţiul critic, remarcabil şi remarcat în eseurile foarte personale din Citind sau trăind literatura (1976) şi Serii şi grupuri (1981).
După stabilirea, ca exilat politic, în Franţa, din 1987 încoace, a fost, totuşi, prezent în publicistică şi literatură prin revista electronică Asymetria, dar şi cu contribuţii critice şi, din când în când, versuri în periodicele de acasă. Publică acum, sub titlul Utopia (Ed. Ardealul şi Asymetria, Târgu-Mureş şi Elancourt, 2010) un volum bilingv, româno-maghiar, în care recuperează şi texte mai vechi (primul e din 1967), dar unde cele mai multe poeme sunt de dată mult mai recentă. Diferenţele de etapă se văd relativ uşor, dar „starea” lirică rămâne relativ unitară în timp.
Volumul e şi subintitulat „Texte pentru o stare”, iar numita dispoziţie sufletească e una de inconfort şi nemuţumire şi revoltă agravate în lumea totalitară la care trimite majoritatea versurilor. Este „spaţiul Utopiei”, evocat şi în confesiunile din finalul cărţii, unul situat ”într-un nicăieri înălţat pe spinarea prezentului”. Ca atare, e de înţeles atmosfera în genere cenuşie a unui univers fără speranţă, dramatic constrângător, sugerând prin recurenţa unor motive precum zidul, mâlul, mucegaiul, noroiul, întunericul, masca..., sentimentul izolării disperate, stagnarea, descumpănirea fiinţei într-o lume rămasă fără repere sigure. Tehnicile expresioniste ale intensificării culorilor în peisaje turmentate, răvăşite, adesea fantasmatic-coşmareşti, („Vijelii dezlănţuite. Ceruri urlând. Focuri lungi cad grele. /.../ Aşteptăm să se spargă zăgazul înalt”), sugestia momentelor de tensiune ale eului prizonier între atâtea limite, („trăim izolaţi în spelunci cu marinarii de pe fluviu, / cu
funcţionarii morţi de la cadastru”, „şi-i totdeauna vremea unei beţii sinistre”, „dar ceaţa-i veşnică”), caracterizează această viziune sumbră, cvasiapocaliptică. Un Ţinut izolat, de pildă, e aproximat în câteva notaţii decise, concentrate: „Lipicioase semnele. Cauterizări. / Semafoare oarbe se privesc. Cale închisă. / înmănuşate mâini întinse între planetele fierbinţi / se ating. Mâine – ochii. Clipind fereşti retina / de explozii viitoare. Te poticneşti. Aştepţi. / Piatră de căpătâi – stâncile unui ţinut izolat.”
La alte pagini, cu versuri ceva mai destinse sintactic, apar expresii precum: „acest întuneric mâlos ne=mpresoară”, „E-atâta mâl în preajmă şi-o să murim strigând”, „apele curg băloase ca melcii”, „Mare, ne vrei şi ne furi răsuflând. Pare acum / Ţipătul tău atât de strident, chemare de om”, ba chiar convenţionalii vampiri din orice coşmar „clasic” de inspiraţie transilvană 1 („Nordul ţinutului izolat. în timpul nopţii vampirii muşcă /pielea vitelor, ling sângele care curge din răni, / turbarea trece de la vampiri la vită”...)
Adesea imaginea e stilizată, pe urme de ceremonial crepuscular traklian – „Vor suna clopote singure / Va să se caşte falii negre, foarfeci uriaşe. // Unde suntem? Cu voi, ologi cerşetori în această încăpere / aşteptând sunetul singuratic”; „Răniţi cocori trecând oceane s-au aşezat / în ochii prietenilor. Ziduri plâng, / cu orologii care-şi permit odihna / când uiţi să-nfăşuri arcuri”... (Cutremur); „de mult tăceau şi solii, / măşti ruginite – crişti asfinţeau pe ruguri”.
Se aproximează astfel o „întunecată ceremonie” în decor de carcere baroce, piranesiene, construit „cu gândul la zarca din Aiud” (Carcere), urmată în alte poeme de viziuni în care sunt din nou asociate embleme de nobilă aparenţă care înscriu variante ale „urâtului” existenţei, ca în Speranţă, poem din 1967 care face încă apel la alegoria patetică („Eram drumeţ tăcut cu tălpile crăpate”), într-un decor simbolic din depozitul reprezentărilor romantice: „Trebuia să ajung acolo la stâncă, / Sunetul sacru al clopotelor din vale cinstea umbra / care urca odată cu mine, / sus mă aştepta un cântec urât”.
Un soi de ritualitate gravă marchează prezenţa umană în cadrul cu amprentă, de asemenea simbolică („Rătăcitori, obosiţi, vinovaţi, neatinşi / Să ne întoarcem pe ţărmul cruţat de semnele focului”. „Şiruri de oameni cântă pe-un glas / împreunare cu drapele albe”), limbajul rămâne în genere „înalt” chiar în miezul evocării apocaliptice, amintind cumva de expresionismul stilizat şi patetic al ultimului Baconsky: „Au sosit gărzile stingerii, / Desantul pruncuciderii. Gura ţi se va umple de sânge. Scuipă-l! / Va îngheţa în cristalele roşii înainte de a se coagula, / sau va rămâne fierbinte, vie lavă pe care nimic nu o va disolva.” Într-un astfel de univers, poetul afişează o poziţie marginală – „Scriu aici, la marginea turmei, / înfricoşat, concentrat, deci vulnerabil”, discursul revoltei sale dificile se arată a fi compensat doar de intensitatea trăirii proprii, a unui eu ce se ştie, totuşi, esenţialmente liber („O gaură-n zid. Singura posibilitate de-a face / o breşă în zid. O bortă în piept, loc liber pentru / bătăile inimii libere.”), ori de evocarea sacrificiului unor Jan Palach sau Liviu Babeş, protestatari contra dictaturii comuniste.
Cu momente de „tranzitivitate” mai marcată a mesajului, ca în amplul poem Eclipsă deasupra gunoaielor (datat 1972, dar sugerând mai degrabă, stilistic vorbind, evoluţii mai recente) unde tonalitatea de manifest (polemic) e foarte accentuată, însă dominată, în linii mari, de formulele „moderniste” ale medierii simbolice a acestuia (stil „pur”, ceremonialitate, emblematizare a imaginii marcate de blagiene „semne de soarte”...), poezia lui Dan Culcer se impregnează treptat de frământările şi amărăciunile exilului, precum în densul poem Moartea ca un travesti (1987-2005), lăsând loc, între fine caligrafii, unor bruşte, nervoase deplasări de linii.
Mai „realiste” şi atente la concretele imediatului, cu un plus de prospeţime senzorială, se înfăţişează cele câteva poeme de dragoste din ciclul Erogeneză (cu piese excelente precum Pământul de la Nord şi Te iubesc, mi-e frică fără tine).
Alt grupaj, Evenimente, evocă cu o anume vigoare a notaţiei şi impulsuri ludice, momente biografice, admiţând, totuşi, surprinzător în contextul limbajului mai degrabă „elevat”, mici derapaje de voit şoc „trivial”, mai curând stângace decât expresive (v. Crăpătura obscură sau După război, la început de eră). Sunt fracturi stilistice care provoacă, spre finalul cărţii, dereglări ce nu par a conveni, de fapt, naturii autentice a lirismului lui Dan Culcer.
Cele două texte din Ars poetica rezumă oarecum cele deschiderile scrisului său. Primul, Transparenţă, asociază datul de ambianţă eclesială cu foarte sugestive înregistrări de obiecte, culori, sugestii de atmosferă, proiecţiei spirituale; celălalt, Un alfabet al zilei, desfăşoară un inventiv catalog de sugestii ale literelor şi cuvintelor în posibile combinaţii textuale, adică tocmai ceea ce încercase, pe suprafeţe şi cu ponderi valorice inegale, să exploateze autorul în poemele acestei cărţi.
Nu lipsit de reuşite în acest spaţiu secund, mai experimental şi ludic, scrisul poetic al lui Dan Culcer rămâne, cred, cu adevărat convingător mai curând în poemele de culoare expresionistă, unde registrul grav în solemnitatea lui de „întunecată ceremonie” atrage un imaginar tinzând către emblematic şi statuar, cu atât mai expresiv cu cât e contrapus alterărilor realităţii imediate. El traduce cel mai bine interogaţiile şi neliniştile, revoltele şi sfidările unei sensibilităţi şi conştiinţe treze, în răspăr cu „utopia” în care „tranşeele fricii s-au umplut de cadavre ucise de imaginaţie” şi [unde] „nu mai există niciun adăpost posibil, imaginabil”.
Cum notam la început, Utopia lui Dan Culcer e tipărită simetric în limbile română şi maghiară (traduceri de Cseke Gabor, dar şi câteva texte scrise încrucişat de cei doi poeţi în ambele limbi). E un gest de omagiu şi de mărturisită voinţă de colaborare şi comunicare fraternă între cele două culturi convieţuitoare în Transilvania. Dan Culcer îl mai făcuse cu ani în urmă, pe când traducea, ca foarte bun cunoscător al limbii sursă, din poezia maghiară contemporană.
Ion POP
în TRIBUNA • NR. 192 • 1-15 septembrie 2010, pag. 7
1. Criticul Ion Pop se lasă dus de reflexe atunci când crede că vampirii din acest text ar fi o referință etnografică sau literară vampirescă, în linia lui Bram Stocker cu Dracula. Vampirii mei sunt de fapt un soi de lilieci agresivi care sug sângele vitelor în spațiile depărtate ale Americii de Sud, descrise în Tropice triste, carte din care am extras un paragraf și l-am transformat în poem, prin decontextualizare.
2. Cu delicatețe Criticul pune la îndoiala datarea Poetului. Prietenul nu ar trebuie să uite că un fapt de istorie literară se susține sau se neagă cu documente și argumente, nu cu supoziții stilistice. Tocmai pentru a marca deosebirea și pentru a evita asemenea ipoteze, printre altele, mi-am asumat riscul de a-l publica în străinătate în revista lui Ierunca, Limite -1976, și am introdus în volum nota explicativă prin care susțin datarea. De altfel publicare din 1976 nu permite strămutarea poemului în altă epocă stilistică a poeziei române.
Realitatea este că poemul meu, care își asumase tranzitivitatea, adică referința socială și politică directă, ca un risc și o valoare, nu seamănă cu dulcegăriile poetice și manierismele perioadei ulterioare sau anterioare, dar se înscrie coerent în atmosfera «expresionistă» a poeziei mele în general. Și reprezintă exact convingerile mele morale și politice, de atunci și de acum. Dan Culcer
La o distanţă considerabilă faţă de primul volum, Un loc geometric, tipărit în 1973, Dan Culcer, clujeanul înrădăcinat la Târgu Mureş, unde s-a aflat printre re-întemeietorii noii serii a revistei Vatra, se întoarce la poezie, după ce păruse a fi optat cu precădere pentru exerciţiul critic, remarcabil şi remarcat în eseurile foarte personale din Citind sau trăind literatura (1976) şi Serii şi grupuri (1981).
După stabilirea, ca exilat politic, în Franţa, din 1987 încoace, a fost, totuşi, prezent în publicistică şi literatură prin revista electronică Asymetria, dar şi cu contribuţii critice şi, din când în când, versuri în periodicele de acasă. Publică acum, sub titlul Utopia (Ed. Ardealul şi Asymetria, Târgu-Mureş şi Elancourt, 2010) un volum bilingv, româno-maghiar, în care recuperează şi texte mai vechi (primul e din 1967), dar unde cele mai multe poeme sunt de dată mult mai recentă. Diferenţele de etapă se văd relativ uşor, dar „starea” lirică rămâne relativ unitară în timp.
Volumul e şi subintitulat „Texte pentru o stare”, iar numita dispoziţie sufletească e una de inconfort şi nemuţumire şi revoltă agravate în lumea totalitară la care trimite majoritatea versurilor. Este „spaţiul Utopiei”, evocat şi în confesiunile din finalul cărţii, unul situat ”într-un nicăieri înălţat pe spinarea prezentului”. Ca atare, e de înţeles atmosfera în genere cenuşie a unui univers fără speranţă, dramatic constrângător, sugerând prin recurenţa unor motive precum zidul, mâlul, mucegaiul, noroiul, întunericul, masca..., sentimentul izolării disperate, stagnarea, descumpănirea fiinţei într-o lume rămasă fără repere sigure. Tehnicile expresioniste ale intensificării culorilor în peisaje turmentate, răvăşite, adesea fantasmatic-coşmareşti, („Vijelii dezlănţuite. Ceruri urlând. Focuri lungi cad grele. /.../ Aşteptăm să se spargă zăgazul înalt”), sugestia momentelor de tensiune ale eului prizonier între atâtea limite, („trăim izolaţi în spelunci cu marinarii de pe fluviu, / cu
funcţionarii morţi de la cadastru”, „şi-i totdeauna vremea unei beţii sinistre”, „dar ceaţa-i veşnică”), caracterizează această viziune sumbră, cvasiapocaliptică. Un Ţinut izolat, de pildă, e aproximat în câteva notaţii decise, concentrate: „Lipicioase semnele. Cauterizări. / Semafoare oarbe se privesc. Cale închisă. / înmănuşate mâini întinse între planetele fierbinţi / se ating. Mâine – ochii. Clipind fereşti retina / de explozii viitoare. Te poticneşti. Aştepţi. / Piatră de căpătâi – stâncile unui ţinut izolat.”
La alte pagini, cu versuri ceva mai destinse sintactic, apar expresii precum: „acest întuneric mâlos ne=mpresoară”, „E-atâta mâl în preajmă şi-o să murim strigând”, „apele curg băloase ca melcii”, „Mare, ne vrei şi ne furi răsuflând. Pare acum / Ţipătul tău atât de strident, chemare de om”, ba chiar convenţionalii vampiri din orice coşmar „clasic” de inspiraţie transilvană 1 („Nordul ţinutului izolat. în timpul nopţii vampirii muşcă /pielea vitelor, ling sângele care curge din răni, / turbarea trece de la vampiri la vită”...)
Adesea imaginea e stilizată, pe urme de ceremonial crepuscular traklian – „Vor suna clopote singure / Va să se caşte falii negre, foarfeci uriaşe. // Unde suntem? Cu voi, ologi cerşetori în această încăpere / aşteptând sunetul singuratic”; „Răniţi cocori trecând oceane s-au aşezat / în ochii prietenilor. Ziduri plâng, / cu orologii care-şi permit odihna / când uiţi să-nfăşuri arcuri”... (Cutremur); „de mult tăceau şi solii, / măşti ruginite – crişti asfinţeau pe ruguri”.
Se aproximează astfel o „întunecată ceremonie” în decor de carcere baroce, piranesiene, construit „cu gândul la zarca din Aiud” (Carcere), urmată în alte poeme de viziuni în care sunt din nou asociate embleme de nobilă aparenţă care înscriu variante ale „urâtului” existenţei, ca în Speranţă, poem din 1967 care face încă apel la alegoria patetică („Eram drumeţ tăcut cu tălpile crăpate”), într-un decor simbolic din depozitul reprezentărilor romantice: „Trebuia să ajung acolo la stâncă, / Sunetul sacru al clopotelor din vale cinstea umbra / care urca odată cu mine, / sus mă aştepta un cântec urât”.
Un soi de ritualitate gravă marchează prezenţa umană în cadrul cu amprentă, de asemenea simbolică („Rătăcitori, obosiţi, vinovaţi, neatinşi / Să ne întoarcem pe ţărmul cruţat de semnele focului”. „Şiruri de oameni cântă pe-un glas / împreunare cu drapele albe”), limbajul rămâne în genere „înalt” chiar în miezul evocării apocaliptice, amintind cumva de expresionismul stilizat şi patetic al ultimului Baconsky: „Au sosit gărzile stingerii, / Desantul pruncuciderii. Gura ţi se va umple de sânge. Scuipă-l! / Va îngheţa în cristalele roşii înainte de a se coagula, / sau va rămâne fierbinte, vie lavă pe care nimic nu o va disolva.” Într-un astfel de univers, poetul afişează o poziţie marginală – „Scriu aici, la marginea turmei, / înfricoşat, concentrat, deci vulnerabil”, discursul revoltei sale dificile se arată a fi compensat doar de intensitatea trăirii proprii, a unui eu ce se ştie, totuşi, esenţialmente liber („O gaură-n zid. Singura posibilitate de-a face / o breşă în zid. O bortă în piept, loc liber pentru / bătăile inimii libere.”), ori de evocarea sacrificiului unor Jan Palach sau Liviu Babeş, protestatari contra dictaturii comuniste.
Cu momente de „tranzitivitate” mai marcată a mesajului, ca în amplul poem Eclipsă deasupra gunoaielor (datat 1972, dar sugerând mai degrabă, stilistic vorbind, evoluţii mai recente) unde tonalitatea de manifest (polemic) e foarte accentuată, însă dominată, în linii mari, de formulele „moderniste” ale medierii simbolice a acestuia (stil „pur”, ceremonialitate, emblematizare a imaginii marcate de blagiene „semne de soarte”...), poezia lui Dan Culcer se impregnează treptat de frământările şi amărăciunile exilului, precum în densul poem Moartea ca un travesti (1987-2005), lăsând loc, între fine caligrafii, unor bruşte, nervoase deplasări de linii.
Mai „realiste” şi atente la concretele imediatului, cu un plus de prospeţime senzorială, se înfăţişează cele câteva poeme de dragoste din ciclul Erogeneză (cu piese excelente precum Pământul de la Nord şi Te iubesc, mi-e frică fără tine).
Alt grupaj, Evenimente, evocă cu o anume vigoare a notaţiei şi impulsuri ludice, momente biografice, admiţând, totuşi, surprinzător în contextul limbajului mai degrabă „elevat”, mici derapaje de voit şoc „trivial”, mai curând stângace decât expresive (v. Crăpătura obscură sau După război, la început de eră). Sunt fracturi stilistice care provoacă, spre finalul cărţii, dereglări ce nu par a conveni, de fapt, naturii autentice a lirismului lui Dan Culcer.
Cele două texte din Ars poetica rezumă oarecum cele deschiderile scrisului său. Primul, Transparenţă, asociază datul de ambianţă eclesială cu foarte sugestive înregistrări de obiecte, culori, sugestii de atmosferă, proiecţiei spirituale; celălalt, Un alfabet al zilei, desfăşoară un inventiv catalog de sugestii ale literelor şi cuvintelor în posibile combinaţii textuale, adică tocmai ceea ce încercase, pe suprafeţe şi cu ponderi valorice inegale, să exploateze autorul în poemele acestei cărţi.
Nu lipsit de reuşite în acest spaţiu secund, mai experimental şi ludic, scrisul poetic al lui Dan Culcer rămâne, cred, cu adevărat convingător mai curând în poemele de culoare expresionistă, unde registrul grav în solemnitatea lui de „întunecată ceremonie” atrage un imaginar tinzând către emblematic şi statuar, cu atât mai expresiv cu cât e contrapus alterărilor realităţii imediate. El traduce cel mai bine interogaţiile şi neliniştile, revoltele şi sfidările unei sensibilităţi şi conştiinţe treze, în răspăr cu „utopia” în care „tranşeele fricii s-au umplut de cadavre ucise de imaginaţie” şi [unde] „nu mai există niciun adăpost posibil, imaginabil”.
Cum notam la început, Utopia lui Dan Culcer e tipărită simetric în limbile română şi maghiară (traduceri de Cseke Gabor, dar şi câteva texte scrise încrucişat de cei doi poeţi în ambele limbi). E un gest de omagiu şi de mărturisită voinţă de colaborare şi comunicare fraternă între cele două culturi convieţuitoare în Transilvania. Dan Culcer îl mai făcuse cu ani în urmă, pe când traducea, ca foarte bun cunoscător al limbii sursă, din poezia maghiară contemporană.
Ion POP
în TRIBUNA • NR. 192 • 1-15 septembrie 2010, pag. 7
1. Criticul Ion Pop se lasă dus de reflexe atunci când crede că vampirii din acest text ar fi o referință etnografică sau literară vampirescă, în linia lui Bram Stocker cu Dracula. Vampirii mei sunt de fapt un soi de lilieci agresivi care sug sângele vitelor în spațiile depărtate ale Americii de Sud, descrise în Tropice triste, carte din care am extras un paragraf și l-am transformat în poem, prin decontextualizare.
2. Cu delicatețe Criticul pune la îndoiala datarea Poetului. Prietenul nu ar trebuie să uite că un fapt de istorie literară se susține sau se neagă cu documente și argumente, nu cu supoziții stilistice. Tocmai pentru a marca deosebirea și pentru a evita asemenea ipoteze, printre altele, mi-am asumat riscul de a-l publica în străinătate în revista lui Ierunca, Limite -1976, și am introdus în volum nota explicativă prin care susțin datarea. De altfel publicare din 1976 nu permite strămutarea poemului în altă epocă stilistică a poeziei române.
Realitatea este că poemul meu, care își asumase tranzitivitatea, adică referința socială și politică directă, ca un risc și o valoare, nu seamănă cu dulcegăriile poetice și manierismele perioadei ulterioare sau anterioare, dar se înscrie coerent în atmosfera «expresionistă» a poeziei mele în general. Și reprezintă exact convingerile mele morale și politice, de atunci și de acum. Dan Culcer
Comentarii
Trimiteți un comentariu