„să-l atacăm pe
Eminescu! Să-l lovim cumplit/
din toate părţile şi
deodată,/
fiindcă el, o!, tocmai
el, are prea multe păcate;/
în pas cu moda
legiferată de lichele/
să aşezăm în ordine
de-atac/
cohortele şi tunurile:
Hai legiunea scribilor ce
vă schimbaţi stăpânii/
precum mănuşile (ce
fericire e pe capul ţării/
că voi aţi învăţat
să scrieţi!)/
loviţi-l fără
îndurare/
fiindcă el nu a avut
decât/
un singur stăpân –
adevărul./
…
Să-l răstignim pe
Eminescu
fiindcă este divin”.
Valeriu Matei, Ziliada
N-am vrut să scriu
despre Eminescu de 15 ianuarie, nici în iunie: să nu urmez inerţial
politica aniversărilor, cum o numeşte Ion Simuţ. Mai frust:
cineva întreba de ce e scos Eminescu în ianuarie şi-n iunie de la
naftalină. Dar cine l-a băgat acolo? Vreun famen (în trad.
liberă, calomniator, mincinos, bârfitor)? Iată însă că
afirmaţia Ioanei Bot şi a lui Cătălin Cioabă (redactor de carte
la eseul lui Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, cu
subtitlul Facerea şi desfacerea unui mit, Bucureşti,
Humanitas, 2015), din emisiunea lui Cătălin Ştefănescu (data
exactă: 15 ianuarie 2016) nu trebuie lăsată fără reacţie. Şi
anume propunerea ca volumul respectiv să intre în şcoală, să fie
predat acolo, elevilor. Mergând şi mai departe: propunerea mea ar
fi să rămână numai Boia în manualul de română, nu şi
Eminescu. Eventual opţional: Boia sau Eminescu, la alegere. Doar
tindem nu spre Bildung, ci spre Unbildung (Konrad Paul Liesseman),
spre non-educaţie televizuală. Istoricul (şi deloc istoric
literar), în aceeaşi emisiune, şi-a asumat un rol deplorabil: să-l
minimalizeze pe scriitorul de geniu, ca să nu spun să-l ajusteze,
în tot ce înseamnă acest fapt, pornind de la titlul împrumutat
din Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia
Anastasia, Bucureşti, 1992. Or, afirmă Lucian Boia, Petre Ţuţea
ar fi „autor fără operă”. Atât de fără operă, că i-a luat
sintagma şi i-a folosit-o ca titlu. Sau, poate, uzează în răspăr
de cuvintele românul absolut, aşa cum alţii uzează de
ghilimelele deriziunii pentru poetul naţional. Iar ghilimelele
deriziunii sunt bune şi în cazul Luceafărului, poemul
„suprem”. Da, pe istoricul „altfel” îl deranjează faptul că
Eminescu este văzut ca „exponent suprem al românismului”. O fi
vocabula suprem compromisă de lăudacii comunismului, cu
mintea de lemn şi-n limba de lemn, dar Eminescu tot suprem rămâne
şi iese întărit din campaniile contra sa.
Fac parte dintre cei
convinşi de superioritatea absolută a poetului. Eminescu nu este un
mit (în accepţia Boia: un fals, o poveste, o făcătură, o
născocire), nu e o glorie artificială, întreţinută artificial şi
nu are egal în toată literatura, nu numai „în literatura română
a secolului al XIX-lea”. Cât despre „boiaua” Boia, ea poate
deveni chiar reclamă la văruieli. Eminescu, crede Lucian Boia, va
intra în ceaţă repejor, în două-trei generaţii şi atâta tot.
Iar profesorul Edgar Papu, ironizat la pag. 160-161, pentru
Contribuţii la ideea unui protocronism românesc (1977),
într-un dialog peste timpuri cu istoricul, i-ar fi replicat că
România „dă exemplul unei ţări mici, dar al unui spirit mare,
care a învins «imposibilul»”. Şi-i răspund hic et nunc
lui Mircea Platon, cu care am deseori discuţii care devin articole:
deţinutul politic Edgar Papu n-a fost „pervertizat” de comunism;
dimpotrivă, comuniştii i-au pervertit ideea protocronismului. Şi
de ce nu am fi de acord cu protocronismul de bună credinţă al lui
Edgar Papu şi l-am considera penibil, la hurtă cu făuritorii
tezismului demagogic-festivist?
Personal, n-aş fi vrut
să-l am profesor de istorie pe Boia (prea pictează istoria
românilor în negru absolut), cu atât mai puţin de istoria
literaturii, la care nu se prea pricepe. L-aş fi preferat pe Edgar
Papu, expus celei mai nedrepte critici pentru că s-a expus apărând
valorile trecutului. Aşa gândea şi Emil Cioran: „fără
Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit”.
Vă aduceţi aminte de
expresia „a îndeplini plenar sarcinile”? Lucian Boia le-a
îndeplinit. Acum îndeplineşte noile directive precipitat, cum a
mai făcut-o. Vorba etnosofului: „om drept ca funia-n traistă”.
Zice că, în 15 ianuarie, Eminescu e mult prea mult aniversat,
că i se face un deserviciu poetului; oare prea puţin nu-i un
deserviciu? Iar sufocantele repetiţii laudative, dar şi mimetice,
despre poezia lui Eminescu nu trebuie contracarate prin comentarii
fără bemol la cheie, cum că Eminescu „nu-i ofertant”, cum
declara într-o emisiune o poetă mustăcioasă; că Eminescu e
„limitat”, cum credea un poet (habar n-am cine) la 165 de ani de
la naştere. T.O. Bohe l-a declarat nul pe Eminescu, dar a
înşfăcat Premiul Naţional pentru debut, la Botoşani, în 2000.
Paralele n-au miros de floare de tei. Eminescu – vai! – e
„dezamăgire” pentru Dan Suciu. Alţii îl vor pe Eminescu
„ludic”, bântuit de „fantezii pornografice”. Aşa-l au!
Elevii, ni se tot repetă,
n-au habar de Eminescu. Marius Chivu a declarat că este „nu
ignorat, ci urât de elevi”. Un alt frisonat de „cultul excesiv
Eminescu” se arăta indignat, pe un post local iaşiot, de faptul
că sunt cozi de elevi la teiul din Copou. Dar n-or să mai consume
şcolarii Luceafărul.
Hai, jos cu Eminescu! Dar
ce punem în loc. Fondane, Tzara, cum s-a tot propus? Roxana Sorescu
se zbate de multă vreme (în dispărutul supliment „Adevărul
literar şi artistic” din 27 noi. 2001) să demonstreze că B.
Wechster (von Doian – Fundoianu) îl surclasează pe Eminescu „faţă
de care se diferenţiază prin nuanţare şi evoluţie”. Iată şi
exemplele doveditoare de evoluţie, în opinia cercetătoarei: „Spre
pădure niciodată/ N-am privit şi-mi pare rău./ Codrul negru,
codrul mare/ Mă atrage-n sânul său”; „Ce e amorul? E un vis/
Ce-ţi turbură gândirea/ Căci vieţii noastre a fost scris/ Ca
să-i gustăm durerea”; „Şi dacă nu am îndrăznit/ De mult
să-ţi spun iubirea/ E fiindcă prea mult te-am iubit,/ Ca să-ţi
suport iubirea”; „Sub ferestrele-ţi, iubito/ Dorul aprig l-am
purtat/ De cu zi şi până-n seară/ Plâns-am şi am suspinat”.
Alt suspin fundoian, datat Iaşi, 3 noi. 1921? „Şi în vis,
realitatea/ Mi se-nfăţişă deodat’/ Tu de toţii (sic!)
sărutată/ Eu râvnind la sărutat”. Comparaison n’a pas
raison! Pe mine nu m-a convins, aşa cum n-au convins, în
proletcult, Beniuc, Toma, Deşliu, care se credeau mai mari decât
Eminescu. Comparaţi Un singur dor de Beniuc („Deasupra-mi
coacă-şi roada mărul sfânt” cu Mai am un singur dor.
Comparaţi Piuici şi fraţii lui mai mici de A. Toma cu
Somnoroase păsărele. Cât despre Deşliu, nici n-am ce
compara.
Injurii în loc de
argumente s-au produs destule în timpul vieţii lui Eminescu (în
lupta cotidiană cu stricăciunea, a avut parte de ură, invidie,
mârşăvie), dar şi postum. E sport naţional, cum spune editorul
Valentin Ajder (Eikon, Bucureşti) să-l îngropi pe un confrate cât
este încă în viaţă. La noi, orice zboară se mănâncă de viu.
Cazul Marin Sorescu. Postum, e mai uşor, că nu mai are drept de
replică.
După ce Eminescu s-a
stins (eroare voită sau nu, dar poetul a fost ucis de medici), în
afară de teribila epigramă care l-a costat moral enorm pe
Macedonski (nu i-au dat foc la casă, l-au supus unui lynching
cultural), detractorii s-au hodinit o vreme; ca Boia să se întrebe
de ce s-a declanşat atât de târziu „ marea ofensivă”
anti-Eminescu, în postsocialism. Cum, abia în ’98? Din bun simţ,
zic eu. Campania din „Dilema”, nr. 265, 27 febr. ’98, a trecut
limita denigrării. Eu, una, prefer să se treacă limita laudei. Şi
nu-i o tâmpenie să-ţi glorifici poetul naţional.
Până atunci, însă,la
noi la Ieş’, în 15 ian. ’90, un ins nevricos voia să facă
ţăndări vitrina librăriei Junimea, la aniversară. Cultul lui
Eminescu devenise, peste noapte, calat pe ceauşism. L-a citat
Ceauşescu pe Eminescu vreodată, că nu ştiu. Şi dacă a făcut-o,
ce vină are Eminescu? Numai că demonii prostiei chiar există şi
reacţionează. Şi-mi aduc aminte de atitudinea violent-ostilă a
unui băiet iaşiot care susţinea chiar în încăperea unde era
omagiat poetul: „Zău, sunt zeci de autori în sală peste
Eminescu”.
Peste cadavrul Eminescu
trebuia tras fermoarul sacului de gunoi. Dan C-ul îl felicită pe
Patapievici că a produs „despăducherea” lui Eminescu;
Cărtărescu îi aplicase o ploşniţă pe guler, inspirat, probabil,
de nepriceputa nemţuşcă Mite, floare albă de cireş, pentru care
Eminescu avea „nări triviale”, „mâna nespălată” şi făcea
„glume ţărăneşti”.
Mânjii tineri şi seci,
care vor să bage soarele-n traistă ca-n Creangă, nici nu se lasă
comparaţi cu Eminescu. S-a ajuns la nu-mi place Eminescu, pe
necititelea. Cine-l mai citeşte pe Eminescu, se mira cineva, când
există Dylan? Eu zic: cine nu citeşte Eminescu, nu citeşte nici
Dylan Thomas; cine nu citeşte Eminescu, nu citeşte nici
Shakespeare.
Petru Ursache a fost
întrebat de o membră a scriitorilor Filialei Iaşi: „Credeţi că
în 2000 se va mai citi Eminescu?” „Da, coniţă, dacă se va mai
citi, atunci se va citi Eminescu” a venit răspunsul.
Mie, una, mi-i greaţă
de zbârnâiala de zmeu publicist a lui CTP: „Eminescu e ateu”,
afirmaţie sprijinită pe spusa proletarului, „căci morţi sunt
cei muriţi”, nicidecum a poetului.
Ca să intrăm într-un
dialog (?) al textelor, să-l juxtapunem pe Cezar Ivănescu: „aş
vrea să mor cântând Eminescu” lui Paul-Bădescu. Mereu
neîncântat de Eminescu, celălalt Cezar scrie decis că
poetul era ceva „inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe
dinăuntru şi cu dangăt spart”. Numai că nici Eminescu, nici
statuia lui nu sună a gol. Poate demolatorul ei.
Privire ultracritică
deţine şi Ioana Bot (sau Both), care vrea să ne convingă s-o
lăsăm mai slab cu Eminescu. Acei unii care-l consideră poet
naţional ar fi întârziaţi, copleşiţi de „jugul” lui,
ceea ce moderatorul emisiunii, Cătălin Ştefănescu, copil de casă
TVR1, aprobă dând din cap complice şi cu-n licăr particularizant
în ochi.
Dacă-l priveşti de
departe şi superficial ca Răzvan Rădulescu, semnatar în aceeaşi
„Dilema” ’98, Eminescu nu-i nepereche, e doar unu’ din
secolul XIX şi gata.
Îmi asum încă o dată
riscul de a intra în categoria „mătuşilor patriotice”, ocărâte
de self-elitişti pentru că îl preţuiesc pe poetul nepereche
Eminescu. Aşa este, nepereche şi dacă zoilii i-ar
cuprinde măreţia l-ar urî şi mai mult. Cum în plină democratură
(Pierre Hassner) suntem mai supuşi şi mai dezbinaţi decât în
proletcultură, un exeget îl turteşte (verbul lui Slavici
despre Aron Densuşianu) pe celălalt, culmea, din aceeaşi tabără
pro. Lui Dan Mănucă (Oglinzi paralele, 2001) nu-i place „om
deplin”, propunând în loc „scriitor total al literaturii
noastre”. De ce? Pentru că e spus mai puţin expresiv?
De ziua Eminescului,
denigratorilor li se dă cuvânt în emisiuni televizate ca să se
arate deranjaţi de mulţimea eminescologilor. Numai că toţi
blasfemiatorii care au vrut să-l înghită pe Eminescu s-au înecat
rău de tot cu el. În fapt, ieşim ca nişte cârnaţi din
fabrica lui Eminescu, după Ţuţea. Şi trebuie făcută o pauză
între Eminescu şi ceilalţi, în enumerări.
Poetul naţional este
măsura tuturor poeţilor români, ca să-l parafrazez pe Protagoras.
Reproduc integral articolul trimis de Magda Ursache pe care îl voi difuza cât voi putea de mult. Sunt convins că bătălia pentru Eminescu e doar la început. Istoria secolului al XIX-lea trebuie scrisă. Nu rescrisă, fiindcă nu a fost scrisă încă. Făuritorii de țară au avut păcate dar ele vor fi iertate la judecata de apoi a neamurilor, pentru că au fost oameni întregi, de omenie. Dacă eticheta «om de omenie» a fost lipită și răslipită pe fruntea Conducătorului iubit, nu înseamnă că vorba i-ar aparține lui sau lingușilor de serviciu din anii optzeci ai secolului XX. Dacă stăm să numărăm și «listăm» detractorii lui Eminescu, vom vedea limpede cine sunt aceștia și ce vor. Eminescu este un turn de veghe la fruntariilor neamului, așa cum a spus-o, cu alte cuvinte, Octavian Goga. Și pe acesta îl cred fiindcă a fost el însuși turn de veghe. Dan Culcer
Comentarii
Trimiteți un comentariu