Am trimis acest text pe adresa lui Carmen Mușat de la Observatorul cultural cu propunerea de a fi publicat sau de a mi se dea un argument în caz de refuz.
Să începem prin a aminti că N. Steinhardt a numit lupta de clasă, rasism social !
« Generaţiile tinere au dreptul să
ştie că nu toţi oamenii valoroşi din punct de vedere profesional
sînt ireproşabili din punct de vedere etic. Or, cultul
personalităţilor practicat cu sîrg la noi face imposibilă
evaluarea critică a celor ce devin astfel obiecte ale idolatriei
publice. Pentru a contracara predilecţia pentru idoli a lumii
noastre premoderne (din multe puncte de vedere), ar fi, probabil,
nevoie nu doar de legi, ci de exercitarea constantă a spiritului
critic.» ― scrie Carmen Mușat, într-un editorial din
revista Observatorul cultural din 28 august 2015, intitulat O
lege pentru neliniştea noastră.
Eu l-aș fi intitulat O lege pentru
liniștea altora, fiindcă mă îndoiesc că Legea a fost
concepută și votată pentru liniștea românilor sau pentru a
încuraja spiritul critic în România. Mă tem că, dimpotrivă,
legea asta are vocație de căluș. Ba sunt chiar sigur.
Cine sunt cei pentru a căror liniște
s-au votat ordonanțe de urgență și legi de urgență, prost
redactate și anti-constituționale ? ― ne pot întreba curioșii.
Răspundem : o mână de oameni care
scriu, vorbesc în numele unei comunități, Comunitatea
DEMOCRAȚILOR, o grămadă informală, pe care nimeni nu o poate
reprezenta, de altfel nici ei nu o reprezintă, devreme ce niciodată
nu au fost delegații acesteia, prin nici un sistem validat de
reprezentare. Unii democrați auto-proclamați își mai lipesc pe
frunți eticheta de «societate civilă». Ca și cum tot restul
lumii ar fi o «societate militară».
De fapt, nucleul sau motorul
«democraților», în cazul Legii 217/2015, este o minoritate
etnocentrică foarte gălăgioasă mediatic, pe multe vocale și
post-vocale canale, o „echipă de zgomote”, care vrea să
convingă restul lumii românești, adică majoritatea, că în
România ar exista forțe active care, ipotetic și precar
argumentat, ar amenința liniștea sau chiar integritatea fizică a
unei alte minorități, de evrei cetățeni ai României, între 3000, 7 000 sau 10 876 de persoane, după
socotelile optimiste sau exacte ale celor care îi administrează
politic, etnic, cultural și/sau religios.
Era nevoie de o lege specială pentru a
proteja această minoritate? Nimic mai puțin necesar. Există și
sunt suficiente, teoretic și practic, pentru menținerea
echilibrului, legi generale, aplicabile pentru protejarea tuturor
cetățenilor, în ambele sensuri, de agresivitatea minoritarilor la
adresa majoritarilor sau de agresivitatea majoritarilor la adresa
minoritarilor. Acest raport există sub forma unei corespondențe
biunivoce. Deși este vorba evident de mărimi inegale, biunivocitate
se aplică, fiindcă avem și mase sau grupuri sociale și
demografice inerte, care nu interacționează pe acest teren.i
Minoritarii activi sunt finanțați
parțial din bugetul statului, adică din impozitele majorității,
sau din afara țării, din Ungaria, pentru iredentismul adiacent
chestiunii Ardealului, din Statele Unite sau Israel, pentru
chestiunea recuperării sau obținerii unor despăgubiri pentru
bunurile „românizate”, (prin grupurile Claims ii)
principalul scop al tuturor cercetărilor pe această temă nefiind
desigur doar demonstrarea naturii imorale, motivate economic sau
ulterior, militar, atunci, în anii războiului premergători
acestuia, a măsurilor anti-evreiești luate de guvernele
naționaliste de după 1930 sau de pedepsirea inițiativelor
individuale criminale, ci mai ales implicarea statului în spolierea
unor evrei mai avuți (evident cei bogați, ceilalți nu aveau din ce
și de ce să fie spoliați).
Dacă spoliată ar fi fost majoritatea
comunității, atunci am putea deduce că majoritate evreilor erau
înstăriți, ceea ce evident nu este adevărat. Spoliații au fost o
minoritate din minoritate. Aceștia sau urmașii lor vor despăgubiri,
întemeiate pe legile Restaurației capitaliste, care se numește
„democrație”.
Dar în România există o majoritate
pământeană care este formată din descendenții unor țărani
proprietari de pământ (nu chiaburi, noțiune cu sens politic
inventată de comuniști, ci răzeși, în Moldova și Muntenia),
care nu a fost despăgubită de spolierea suferită prin
colectivizarea forțată și prin «lichidare chiaburimii ca clasă»,
fizic și economic. În afară de aceștia, mica și marea burghezie
română au fost victime ale unor naţionalizări abuzive, legale
doar fiindcă instrumentul puterii, parlamentul comunist, a votat
legii abuzive.
Prioritatea normală a despăgubirii
trebuie să fie acordată elementului majoritar și, proporțional,
în raport cu resursele materiale actuale ale țării, care nu sunt
extensibile, minorităților suferinde. În numele priorității
naționale. Asta nu însemnaă etnocrație ci democrație, adică
ascultarea și apărarea majorități, de către instituțiile
statului. Nu invers.
Distrugerea economiei, în speță a
industriei românești, după 1990, transformarea țării în piață
de desfacere neprotejată pentru produse de consum ale unor țări
occidentale, dar și a unor produse de primă necesitate importate,
în numele privatizării, a privat statul de resurse comune, care ar
fi putut fi utlilizate inteligent, în sensul arătat mai sus.
Legea Cojocaru, un proiect deloc
utopic, a cărei comentare este ocultată sistematic de presa
controlată, a cărei aplicare a fost declarăt imposibilă, fără
nici un studiu real de fezabilitate, ar fi putut rezolva aceste
delicate negocieri în numele unor divergențe legitime, între
minoritari și majoritari, care nu pot fi ignorate, cu riscul de a
perpetua nemulțumiri sociale profunde și destabilizatoare.
În numele unor valori onorabile,
componente ale tradiției locului, o sumă de mici „echipe de
zgomote” de rezistență națională românească li se opun
minoritarilor activi, cu mijloace legale, cu metode de
contra-propagandă mai mult sau mai puțin eficiente, în mediile de
comunicare virtuale, cărora presa controlată nu le acordă atenție
decât pentru a le combate fără argumente reale. Acum Legea
217/2015, cu impreciziile ei juridice, riscă să le interzică
activitatea, sub diverse pretexte.
În compunerea acestor colective de
rezistență se află oameni cultivați, naționaliști dar rareori
xenofobi, a căror acțiune publică este limitată de orientare
politică conformistă a majorității electoratului român, prins în
mecanismele pseudo-reprezentării electorale, în plasa demagogiei și
a complicității cu cleptocrația, care a reușit să convingă, cu
o formulă, adaptată după aceea a ministrului francez Guyzot,
«Români, îmbogățiți-vă!», ca și cum reușita socială,
calculată exclusiv în bani și putere, ar depinde exclusiv de
indivizi.
Este victoria Restaurației care capătă
chipul Cleptocrației, bazată pe electoralismul pseudo-democratic,
care promite fiecăruia posibilitatea de a se îmbogăți, dacă
poate. Dar nu oricine poate, ci mai ales aceia care încalcă sau
ocolesc legile, care se folosesc rețele de complicități, restul
românilor lipsiți de muncă sau cu venituri dependente de bunul
plac al unor patroni abuzivi, emigrează sau mor lent de stress, de
foame și boli, îmbătrânind fără protecție socială și
sanitară corespunzătoare.
Scara salariilor și veniturilor nu mai
poate fi echilbrată de cineva. Mulți medici solicită onorarii
nerușinate, fără legătură cu nivelul de venituri ale clienților
potențiali, ceea ce blochează accesul sărăntocilor la diagnostic
și la îngrijirea medicală.
Mai există o masă nedeterminată până
acum, dar care poate fi măsurată, de indivizi neorganizați,
vociferanți pe Internet, care se manifestă sub acoperirea
anonimatului, cu intervenţii și comentariilor adesea împănate de
cuvinte murdare sau jignitoare, cu argumentate inventate sau fără
argumente. Dar pentru controlarea acestei zgmot de fond, existent în
orice societate, pentru eliminarea vocabularului și, deci, a
mesajului vulgar și neargumentat nu este nevoie de o lege ci de un
filtre lexicale programate pe situri de către webmaisteri, filtre
care operează demult, dar care, de o vreme, nu mai par funcționale.
Bizar, atunci când știm că, tot pe bază de filtre lexicale și
alte procedee analitice, serviciile de siguranță ale statelor,
dotate cu softuri de control foarte scumpe, sunt capabile să
analizeze sau să blocheze fluxul întregului Internet. Chiar dacă,
evident, nu au interesul să-l blocheze, căci ar bloca sursa lor de
informații.
Reamintesc că, nu cu mulți ani în
urmă, nu se puteau înregistra în situri sau bloguri pe zonele de
comentarii, mesaje care conțineau numele unor practici sexuale sau
numele organelor sexuale, ale altor părți de corp „rușinoase”.
Cu proliferarea neîngrădită a siturilor pornografice s-a produs un
soi de liberalizare a vulgarității care se revarsă atât în
spațiul privat, cât și în cel public, debordând în spațiul
politic. Pe acest fond au apărut și insultele la adresa
minorităților etnice, care răspund cu aceiași monedă, când se
„discută” pe teme sensibile, despre Ardeal, de pildă, între
maghiari anonimi și români anonimi, sau provocatori anonimi de ambe
etnii.
Voi observa că înjurăturile pe
Internet, proferate de unii români contra unor maghiari, sau a
maghiarilor în general, nu ar fi căpătat rata de frecevență
actuală, dacă nu s-ar fi lansat campaniile maghiare cu accente
iredente, anti-constituționale, dacă nu s-ar fi tolerat insinuarea
în spațiul public al unor manifestări anti-românești notorii
(2011 : spânzurarea momâii lui Avram Iancu înMiercurea-Ciuc, de
către Csiki Barna, un provocator maghiar, îmbrăcat în straie
negre de mercenar), arborarea unor steaguri străine în spațiul
public, răspunsul la acestea fiind nul, din neputința de a le bloca
politic și administrativ, din excesul de toleranță al
administrației statului român.
Am urmărit procesul acesta ca
sociolog. Am adunat material ilustrativ timp de un deceniu. Nu
improvizez scriind aceste concluzii. Provocatorii au fost adesea
maghiari, inclusiv în zilele lui Martie Negru de la Târgu Mureș.
Aceia care erau adeptții lui „Acum sau niciodată”, așa cum
declaraseră la congresul de înființare al UDMR de la Cluj, la care
am filmat ca reporter video și despre care am scris ca ziarist, în
Franța. Am vizionat pe Youtube declarațiile unui maghiar din
Sovata, date unui ziarist din Ungaria, la câțiva ani după
conflictul etnic din martie 1990, în care individul, foarte mândru
de sine, se lăuda că venise atunci, la Târgu Mureș, dotat cu un
topor, după ce organizase transportul unei echipe de șoc cu un
autobuz, fiindcă cineva din oraș i-ar fi telefonat că «Az olahok
ollik a Magyart!» (Valahii omoară Maghiarul!).
Pe de altă parte, români, săteni
țapinari din zona montană, au fost convocați la Târgu Mureș în
aceeași perioadă, cu aceleași argumente, de politicieni de tipul
Radu Ceontea. Ca în piesele de teatru, după regula lui Cehov, arma
vizibilă pe scenă în actul întâi trebuie să fie folostă în
actul final.
Se manifestau atunci cei care, dintre
liderii maghiari, optaseră pentru soluția urgenței, a forței,
după principiul „acum sau niciodată”, voind să profite de
slăbirea statului român, de dezorganizare serviciilor de pază și
ordine, a serviciilor de informații, în urma reformelor improvizate
de administrația Iliescu-Roman, pentru a controla și recupera
rețeaua de învățământ, bilingvă, la Târgu Mureș, pentru a
realiza o separare totală. Asta se numea protecție față de
asimilare, unul din argumentele naționaliste extremiste,
segregaționiste ale unor lideri maghiari ardeleni.
Existau, firește, lideri și forțe
politice maghiare moderate, legaliste, care au avut până la urmă
câștig de cauză. Grupuri moderate, cel puțin la nivel vizibil,
deși scopul final al tuturor liderilor comunitari maghiari,
indiferent de discursul public, a fost și este controlul asupra
Ardealului, indiferent de forma politică și economică în care
acesta s-ar realiza. Este suficient să se citească programul
Fundației Miko, de pildă, care fixa în 2013 ceea ce se preconiza
deja în 1990, cucerirea economică a Ardealului. iii
Pentru a dezumfla discursul, cât mai
este timp, despre pericole umflate cu pompa, propun o revenire la
texte, o discuție pe texte, în primul rând prin re-editarea
integrală a tuturor textelor importante, produse de români
: ideologice, publicistice sau literare, caracterizate de
străini sau de români drept xenofobe (antisemitismul fiind o
variantă a xenofobiei, nimic mai puțin, dar nimic mai mult).
Monitorizatorii vigilenți, eventual
inteligenți și cultivați (sunt mai rari, dar mai eficienți) sunt
rugați să ne furnizeze lista integrală a xenofobilor de la care
trebuie să pornim.
Avem și noi câteva propuneri și
putem pune la dispoziția cititorilor deja câteva linkuri unde
textele sunt disponibile demult, dar poate tinerii sau bătrânii
români nu le-au citit și vorbesc din auzite. E aproape normal,
fiindcă operele acestea au fost interzise, existența lor nu mai
este semnalată decât în treacăt, fără nici o analiză de text,
de context, fără precizări referitoare la cauze și la efecte
reale, nu imaginare, care au fost sursele acestei xenofobii
specifice. Pe vreme stâpânirii fanariote în Principatele încă
neunite, românii nu erau antisemiți, ci anti-fanarioți, anti-greci
eventual, apoi anti-ruși când s-a instalat administrația lui
Kisselev, adică se construia o opinie publică românească, așa
cum se putea numi opinia păturii superioare burgheze în curs de
afirmare în Valahia și Moldova, care își exprima interesele
într-un cadru conflictual. Nici atunci, nici mai târziu aceste
acțiuni de apărare și atac, nu se adresau agresiv ansamblului
populațiilor la care ne referim, ci acelor minorități din
minorități cu care minoritatea burgheză românească se afla în
concurență, nu erau opera întregii comunități a românilor,
subiect pasiv, care nu avea acces nici la politică, nici la presa
embrionară.
Mă refer intenționat la alte tensiuni
pseudo-etnice, în alte epoci, pentru a sugera că astfel de tensiuni
au reapărut în raporturile dintre păturile superioare ale
comunităților românești și evreiești, doar atunci când, prin
imigrarea necontrolată și incontrolabilă, în Moldova, se depășise
un prag de toleranță și apăruse o concurență economică
receptată de pământeni ca periculoasă. Teoriile care motivează
controlul străinilor asupra comerțului din Moldova (evrei, supuși
austriaci, cum erau) ca fiind o actvitate pe care românii o lăsaseră
liberă din dezinteres sau dispreț, sunt contrazise cu documente
pentru perioade imediat anterioară, în care românii exercitau
aceste meserii cu eficiență economică normală.
Marele geograf Victor Tufescu, a
publicat un studiu complex, istoric, economic și sociologic privind
evoluția orașului Botoșani și a zonei sale, în secolul al
XVIII-lea și începutul secolul al XIX-lea, în revista Sociologie
românească, editată de Dimitrie Gusti. Aici se dovedește că
negustori români din acea localitate erau capabili să organizeze și
comerțul internațional cu Anglia pentru produsele locale.iv
Dacă la 1899 evreii reprezentau 51% din populatia orasului.Prima
statistica moderna efectuată după unirea principatelor (la 1859 în
Moldova si 1861 în Muntenia) coroborată cu determinările
recensământului austro-ungar din 1869 pentru provinciile de peste
munţi, arata ca Botoşanii ocupau locul al patrulea între oraşele
țării, depăşit fiind doar de Bucureşti (121 000 de locuitori),
Iaşi (65 745 de locuitori), Arad (cu aproape 28 000 de locuitori),
Botoşanii având atunci 27.147 locuitori. Aceasta situatie pare sa
se fi menţinut pâna la 1870, când oraşul Botoşani ajunsese la 39
941 de locuitori, fiind întrecut doar de Bucuresti, Iasi si Galati v
Trăim acum, în Europa, situații
similare, la proporții diferite, în condiții particulare, în care
permeabilitatea granițelor Uniunii Europene devine cauza unor
tensiunii politice mascate de etnisme, manipulate de forțe politice
diverse, în folosul lor, pentru cucerirea sau păstrarea puterii. vi
În același timp, se vor edita, tot
sub formă electronică, principalele texte ale xenofobiei
anti-românești a maghiarilor, evreilor, rușilor, ucrainienilor,
sașilor, șvabilor, rutenilor, rusinilor, turcilor, bulgarilor,
cehilor, slovacilor, austriecilor, țiganilor. Ca să ne limităm la
xenofobia vecinilor interiori și exteriori ai românilor. Pe
vecinie mai noi, italieni, spanioli, îi vom consulta altădată.
Editarea lor va cere mai mult timp, dar
trebuie începută acum. Traducerea va solicita sponsorizări,
xenofobii români, chiar dacă sunt mai puțin avuți decât
sponsorii xenofiliei, vor avea ocazia să se manifeste activ și
solidar prin donații substanțiale, pentru a contribui la repunerea
în circulație și la prezentarea corectă a acestor texte deloc
simple.
În Ungaria această activitate este
înfloritoare pe situri care pun în valoare toate textele interzise
după 1945, până la cele mai explozive și mai agresive la adresa
evreilor sau românilor, cele două ținte predilecte ale
iredentismului, xenofobiei și naționalismului agresiv hungarist.
S-ar putea găsi poate resurse pentru a
oferi burse unor tineri, așa cum Fundația Soros, sau altele
asemena, oferă celor ce cercetează temele predilecte pentru
cercetarea cărora aceste fundații au fost create. În interesul
creatorilor acestor Fundații, firește.
Mai greu va fi să găsim traducători,
căci mulți români, prea auto-centrați, prea siguri pe ei, au
uitat să învețe aceste limbi, învăţând în schimb cu sârguință
limbi străine la modă, învățând desigur, cu această ocazie,
cum să dea limbi (adică să linguşească) unor stâpâni
finanțatori diverși, mai mult sau mai puțin recenți și darnici.
Odată textele în cauză editate și
difuzate, vom putea începe confruntările opiniilor exprimate în
acest opuri, cu versiunile diverse ale istoricilor, arheologilor,
sociologilor, psihologilor români sau străini, xenofobi sau
xenofili, despre istoria, psihologia, comportamentul social al
românilor și vecinilor acestora.
Nu putem porni de la premisa falsității
a tot ceea ce unii români (neutri sau xenofobi) au afirmat despre
comportamentul minoritarilor cu care au intrat direct în contact. Pe
de altă parte memoria colectivă a păstrat și transmis fapte,
impresii sau opinii, fie din experiența proprie, fie din experiența
transmisă de părinți sau alți membri ai familiei mici sau
extinse, care sunt elemente de istorie orală, demne de atenție.
Nu există nici un motiv să se acorde
mai mult sau mai puțin credit unor elemente de istorie orală, adică
unor amintiri, notate sau transmise din generație în generație, de
indivizi aparținând comunității românilor decât celor similare,
pe care se bazează transmisia memoriei comunitare a unor minoritari,
în speță evreii despre care scriem aici, cărora li se dedică
Legea 217/2015.
De aceea nu putem evita o altă
discuție pe texte, în spirit critic, în analiza opiniilor celor
care au intervenit pe marginea legii în ultimele săptămâni ale
lui august 2015. Iată câteva surse interesante pentru acest aspect
:
- in emisiunile din 3 august la 1:39:15
şi 5 august la 1:08:30
Înregistrarea părţii finale din
emisiunea de pe 5 august, care lipseşte de pe situl Realitatea:
http://www.dailymotion.com/video/x31i1gk
http://www.dailymotion.com/video/x31hxoa
http://www.certitudinea.ro/articole/emisiuni-tv/view/trezeste-te-gheorghe-trezeste-te-ioane-legea-anti-legionara-cea-mai-stalinista-lege-din-2000-incoace
Notez mirarea unor comentatori de pe
diverse bloguri, dintre care unii par să aibe orientări de dreapta,
dar nu de extremă dreaptă, care se fac că nu înțeleg de unde
vine valul de interes întârziat pentru această lege, trecută prin
Parlament și Senat fără dificultăți majore și ignorată aproape
total de pământeni până acum de public.
Le ofer o explicație simplă : fiindcă
presa mercenară a ocultat dezbaterea, o parte din ea fiind o presă
controlată de unii dintre aceia care doreau «implementarea» (cu un
cuvânt la modă!) legii în versiunea ei actuală. Deci nu aveau
nici un interes să o pună în discuție publică, probabil știind
că s-ar putea pârli sau chiar prăji, la un mic incendiu provocat
de opozanții excitați.
La întrebarea naivă, ce i-o fi
apucat pe unii, ca mine, de pildă, să devină «brusc»
naționaliști, după ce se lepădaseră de național-comunismul
ceaușist înainte de 1989, și după ce acesta a fost discreditat cu
brio de presă post-Zaveră, de tipul România lIberă,
Revista 22, de GDS și de toate onegeurile finanțate de
naționaliștii pseudo-internaționaliști, de tip Soros, de
manipulatorii năimiți din redacțiile unor cotidiene vândute și
cumpărate, avem un singur răspuns :
Acum a fi naționalist în România
devine o necesitate, chiar o obligație morală, fiindcă este
singura direcție de acțiune în apărare și atac, care poate
răspunde agresiunilor economice, ideologice și psihologice cărora
le sunt victime românii slabi de înger, prin blocarea proceselor
distructive care au fost puse în mișcare de negatorii suveranității
statale românești, în numele valorilor «europeniste», măști
grotești dar străvezii pentru interese imperiale și coloniale
inavuabile.
Pentru recontextualizarea necesară
orbilor, uitucilor și naivilor, dar mai ales manipulatorilor, ar fi
util să ne amintim măcar două elemente din trecutul apropiat al
culturii române colonizate.
Vreme de aproape o jumătate de secol
opera publicistică a lui Eminescu a fost interzisă, și deci
«indiscutabilă», cu aceleași argumente precum cele vârâte în
această lege anti-constituțională.
De cine: de reprezentanții nealeși
dar vigilenți (de genul activistului iudeo-comunist Moses Rosen ―
aici eticheta se potrivește perfect și nu face decât aparent
referință la expresia similară din propaganda nazistă) ai unei
comunități care, la o jumătate de secol după moartea lui Eminescu
și, mai ales, după schimbarea radicală a situației lor sociale,
țineau să mențină interdicția, privând cultura românilor de
opera integrală a lui Eminescu. Cu ce drept?
Că tot atâta vreme, adică o jumătate
de secol, autorii etichetați pe drept sau pe nedrept, ca vag sau
total anti-semiți au fost interziși, că o parte a operei lor a
rămas invizibilă, deci niciodată discutată de la scrierea ei, și
că îndată ce au fost editați, unii doar parțial, mulți prost
editați, opera lor a fost eludată prin acoperirea ei cu etichete
infamante, fiindcă autorul ar fi sau chiar a fost legionar sau
simpatizant, de aceiași vigilenți monitorizatori sau de slugile lor
locale, cei pe care i-am poreclit, cu un termen din vulgata
comunistă, dar perfect adecvat, «burghezia compradoră»,
Și ce? Singurul criteriu de valorizare
pozitivă a unei activități publice este xenofilia sau
non-apartenența la Legiune sau la Frățiile de cruce?
Doina lui Eminescu îi avertiza
pe români de contrariu. Când străinii vor să pună mâna pe
pământul unui popor, reacția de apărarea a acestui popor este
normală. Raptul se făcea nu demult în numele ideologiei comuniste.
Experiența mea, complexă și contradictorie, în raporturile mai
ales cu intelectualii maghiari din Ardeal, sau cu cetățeni unguri,
îmi dă materia de reflexie necesară. Este relația dintre un
«majoritar» bilingv, deschis și natural bilingv, ca mine, în
raport cu niște bilingvi «minoritari» care se simțeau onorați de
bilingvismul meu, dar agresați de bilingvismul solicitat în realții
cu autoritățile statului român, speriați de efectele procesele
asimilaționiste, sperietoare de ciori pentru un neam izolat și
diferit, într-un mediu considerat ostil demografic, printr-o
natalitate superioară, a românilor.
Ioan Slavici face parte dintre românii
lucizi și a avut experiența contactului cu străinii. Printre
altele fiindcă a trăit în monarhia austro-ungară, cunoștea limba
maghiară și cea germană, avusese o activitate politică și
culturală națională românească, în acest context.
Ioan Slavici este și el acuzat de
anti-semitism. Pentru că și-a îngăduit să analizeze, fără
rezerve mentale și cu o franchețe analitică remarcabilă,
raporturile dintre români și o masă de evrei, în perioda în
care, la finele secolului al XIX-lea, niște evrei imigranți,
intrați recent și ilegal în România dinspre Rusia, Polonia sau
Austria (prin Bucovina), cereau drepturi egale cu cetățenii români.
Acești evrei, de stări sociale și
nivele culturale foarte diferite, dar tratați de liderii lor ca o
masă de manevră omogenă, erau ajutați de forțe intervenționiste
și anti-suveraniste, adică europene și imperiale, care făceau
presiuni asupra guvernelro României pe toate căile, în numele unor
principii umanitare.
Slavici cuteza să scrie la 1878 cîteva
adevăruri evidente, deloc jignitoare ca orice adevăr, devreme ce nu
putea fi contestate de comunitate. Ioan Slavici scria :
«Înainte de toate ei, între dînşii,
sînt strâns uniţi şi totdeauna gata să-şi deie o mînă de
ajutor. Pentru dânşii un ovreu, fie el de oriunde şi în orice
condiţiuni, e „unul dintre oamenii noştri"» Comportamentul
actual al supraveghetorilor și monitorizatorilor se bazează pe
aceeași mentalitate mereu activă.
În condițiile în care, chiar
minusculă, comunitatea actuală din România nu poate fi considerată
omogenă social, politic, cultural, împărțită, cum este, în
neologi, românofoni, maghiarofoni, bâtrâni, tineri, foști
comuniști sau foști sau actuali sioniști rămași pe loc.
Atunci când scria Slavici, acesta
observa că: « Legiuitorii noștri, streini de viță ori crescuți
în streinătate, zăpăciți cum erau și cum nici nu puteau să nu
fie, înainte de a legifera, nu și-au dat silință să studieze
trebuințele, obiceiurile și firea poporului, ci au croit legile pe
o stare de lucruri cu totul închipuită, ba chiar în mare parte o
stare de lucruri pe care numai o doreau.»
Se dovedește acum că nu e nevoie ca
legiutorii să fie « străini de viță ori crescuți
în străinătate », cum era cazul când scria Ioan Slavici,
luminând astfel o parte din publicistica lui Eminescu, prietenul
său, e suficient să fie incompetenți sau dependenți, prin
interese materiale inavuabile dar mult probabile, de alții, ca să
poată fi împinși să voteze legi tâmpite, inaplicabile sau care,
dacă ar fi aplicate, ar provoca mai mult rău decât bine românilor.
Fiindcă acesta este singurul criteriu
de validitate al legilor, să facă bine celor cărora le sunt
adresate, celor pe care îi protejeazp de descompunerea socială, de
anarhie.
Scrie Slavici : «Cîți dintre oamenii
care astăzi au să hotărască dacă e bine să dăm ori să nu dăm
ovreilor drepturi, ― cîți dintre acești oameni, cîți anume
sînt, care, într-un chip ori într-altul, nu atîrnă de ovrei!?
Statul român, miniștrii români, deputații și senatorii români,
bărbații politici ai României, comercianții români, proprietarii
mari din România, ba chiar țăranii români, într-un cuvînt, toți
aceia care hotărăsc chestiunea ―își au ei socotelile în
regulă?»
Mai departe Slavici pune puncul pe I,
în contradicție cu moda actuală, dar în consens cu bunul simț și
cu istoria :
« Avem în țara noastră o parte
relativ foarte mare dintr-un popor răspîndit peste aproape întreagă
fața pămîntului și ni se face propunerea de a-i acorda toate
drepturile de care ne bucurăm noi înșine.
Pe tărîmul de drept chestiunea nu
poate fi discutată, deoarece toate vremile și toate popoarele au
admis principiul că un popor poate să aibă interes, poate să fie
silit, dar nu poate să fie dator a acorda vreunui alt popor drepturi
pe pămîntul său și că, prin urmare, după vederile lumii
noastre, ovreii nu pot face pretenție la drepturi în țara
noastră.» vii
« Tot atît de puțin poate să fie
discutată chestiunea pe tărîmul principiilor umanitare ― își
continuă argumentația Ioan Slavici. Chiar dacă nu am lua noi pe
ovrei drept un popor, umanitatea nu cere să le dăm drepturi, ci
numai să ne îndurăm de dînșii, pe cît se află în o stare
materială ori morală mai rea decît aceea în care ne aflăm noi.
În cele din urmă, numai oamenii pot să fie umani, nu însă și
popoarele sau statele.»
După cât se pare, starea materială
ori morală a celor de care ar trebui ca românii să aibă grijă
acum este departe de a fi îngrijorătoare. În orice caz, în
comparație cu starea materială și morală a unei imense părți a
neamului românesc, devenit, de nevoie, migrant și a cărui rădăcină
este în pericol. Cifrele demografice și statistica generală o
dovedesc fără tăgadă! Desigur, nu afirm că ar fi vina unui
evreu, a evreilor în general. E responsabilitate inițială a
guvernelor Iliescu-Roman. A tuturor oamenilor politici și a tuturor
instituțiilor statului român, care au fost și sunt incapabile să
oprească hemoragia. Acest lucru va trebui judecat de un tribunal în
România, atunci când România își va redobândi suveranitatea.
Slavici continuă argumentația, în
contextul politicii românești aflată sub presiunea statelor
europene mari, organizatoare a Congresul de la Berlin, unde se
decidea, în numele dulăilor, soarta cățeilor : « Singurul
tărîm pe care chestiunea se poate discuta e acela al intereselor
bine înțelese și justificate.» Adică, folosind expresia fostului
ministru de externe al Franței, Hubert Vedrine, prin negocierea în
condiții de absolută egalitate politică a divergențelor legitime.
Ordonanțatorii, de tipul lui Alexandru
Florian, comentatorii xenofili, cu aerul că sunt perfect obiectivi,
neutri, moderni sau post-moderni, uită sau se fac că uită : unii
dintre autorii interziși au fost condamnați în procese deloc
echitabile și juridic inacceptabile, sub presiune unei armate de
ocupație, nu de eliberare. Considerarea acestor procese ca fiind
juridic corecte, implicând un soi de revalidare, în 2015, a
sentințelor din 1944, 1946 sau ulterioare, este un abuz, o nerozie
sau un act de cinism. Pentru care Alexandru Florian trebuie tras la
răspundere și eliminat de la conducerea unui institut finanțat de
statul român, care a condamnat oficial comunismul ca regim criminal,
și nu poate admite ca un șef de instituție bugetară din România
să elogieze, direct sau indirect, justiția acestui regim criminal.
Cultura română are nevoie de toți
autorii ei. Activarea spiritului critic este necesară, doar luând
în seamă cele de mai sus.
Ca să reluăm o situație particulară,
notăm că antisemitismul lui Mircea Eliade nu a fost demonstrat, în
ciuda notelor din Jurnalul lui Mihail Sebastian, scriere a cărei
autenticitate integrală va fi contestabilă atât timp cât nu se va
pune la îndemâna unui editor o copie facsimilată și integrală a
manuscrisului. În orice caz, citatele din opera lui Eliade prin care
se vrea ilustrat antisemitismul și pro-legionarismul său sunt
spicuiri dintr-o operă care doar ea poate fi considerată expresia
completă și integrală a poziției lui Eliade față de chestiune
evreiască. Liviu Bordaș, co-autorul unei cărți de documente
extrase din arhiva Eliade de la Chicago a demonstrat, cu texte,
legăturile excelente dintre Eliade și o cantitate de evrei
intelectuali sau mai puțin intelectuali care i-au apreciat opera și
cărora nu le-a fost nici greață, nici teamă de a coresponda cu el
sau de a scrie pozitiv despre opera lui, fără să-l stigmatizeze ca
legionar sau/și antisemit. Textul lui Norman Manea, de la care
pornește editorialul Observatorului cultural, nu este o
referință științifică ci un eseu pro domo sua. Căruia i
s-a dat o excesivă importanță. În acest context el nu are nici o
relevanță. Nici măcar o valoare argumentativă.
Acestea fiind zise : De ce oare
independenta revistă Observatorul cultural se menține pe
linia unor articole de ziar, în loc să discute pe text diversele
intervenții și contestații publice pe tema legii, dintre care nu
foarte multe, e drept, dar cele mai importante, au depășit blocajul
mental și limitarea criticii legii în termenii
«lege-anti-legioanară», demonstrând argumentat bizareriile
juridice, caracterul anti-constituțional, natura vagă sau falsă a
pseudo-definițiilor politice de la care se revendică.
Alerta mea derivă din decizia de a nu
mai accepta nici un fel de cenzură, nici măcar pe aceea a
vigilenților de acum. Legiferarea nu poate fi folosită pentru a
împiedica discuția liberă și publică pe orice subiect.
Se înșeală cei care cred că-și
asigură siguranța lor personală sau generală, ca indivizi membri
ai unei comunități minuscule, chiar dacă aflată în rețea cu
principalele organizațiile comunitare evreiești din lume, prin
astfel de legi asimetrice, printr-un act de auto-protecție specios,
fiindcă de fapt provoacă reacții din ce în ce mai radicale, prin
practicarea unei imixtiuni inacceptabile în treburile comunității
pe care se bazează existența acestui stat, comunitatea românească,
în cazul nostru.viii
Activitatea pentru obținerea unor restituiri sau depăgubiri e încă
intensă. Presiunea legislativă pe care o comentăm este, fără
nici un dubiu, legată de această activitate economică. O
activitate care, chiar dacă în parte îndreptăţită legal și
moral, trebuie să fie menţinută în echilibru cu revendicările de
același tip ale românilor. În realitate, românii sunt tratați de
statul român drept cetățeni de rangul doi, în vreme ce
revendicările maghiare, săsești și evreiești, mai ales, sunt
tratate prioritar. E nu doar o nedreptate ci și o politică greșită,
ale cărei consecinţe vizibile se exprimă prin tensiuni în opinia
publică exprimată sau în rumorile sociale pe care serviciile de
informații le vor fi decelat, analizat, așa cum fac eu.
Reacțiile populare pot fi violente, în
măsura în care acest fenomen se suprapune presiunii uniformizatoare
europeniste și imperialiste care crește. E un avertisment pe care
nu puțini l-au exprimat în România sau în Europa, dar puțini
l-au luat în serios.
Știm că există forțe care, din 1859
încoace au militat pentru desmembrarea acestei entități statale
care se numește România. Kominternul a declarat România stat
multinațional care trebuie să explodeze prin obținerea unor
autonomii naționale pentru minoritari. După 1989 astfel de politici
și ideologii au reapărut, sub alte steaguri, sub presiunea unor
agenți lucrând sub steag străin în România.
Până să se ajungă la o Europa
unită, egalitară, federală, mai este mult drum de parcurs. Dacă
așa ceva se mai poate visa acum, sub presiunea valului migrator
actual.
Alerta mea derivă din decizia de a nu
mai accepta nici un fel de cenzură, nici măcar pe aceea a
vigilenților de acum. Dar și din dorința de a trage un semnal de
alarmă cordial.
Legiferare nu poate fi folosită pentru
a împiedica discuția liberă și publică. Pe toate temele. După o
jumătate de secol de interdicții comuniste, de falsificare a
istoriei în numele a diverse prejudecăți ideologice și politice,
interne sau externe, nu mai putem accepta cenzura, edițiile ad
usum delphini, croșetate, dotate cu prefețe, postfețe și note
lărmuitoare (sic !), practicate în comunismul real, care
contracarau, chipurile, greșelile înaintașilor noștri, cei care
nu pricepuseră importanța marxismului, necesitatea Revoluției,
precum comuniștii, avangarda luminată a proletariatului. Nu o să o
luăm de la capăt, în numele altei dogme sau în numele temerilor
neîntemeiate ale unei minorități care a decis, în majoritatea ei,
de la 1948 încoace, adică în ultimii cincizeci de ani, că are o
altă patrie și un alt destin decât acela al poporului românilor.
A explica emigrarea evreilor din
România după 1948 prin presiunea antisemitismului românilor este o
ipoteză care trebuie nu doar ignorată ci chiar ridiculizată.
Propaganda sionistă și comunismul de penurie au produs ceea ce nici
măcar evacuările spre Transnistria și tragediile din acel noman's
land ieșit de sub administrația românească a lui Alexianu și
intrat sub control militar, nu au reușit, devreme ce majoritatea
evreilor repatriați după 1943 au ales să rămână în România,
colaborând la construirea socialismului. Binele lor și destinul lor
depinde de destinul patriei lor. Cei care au dorit să rămână în
România au făcut-o liber, nu au fost nici amenințati, nici
alungați de statul român, nici de români. Și nu au de ce să se
teamă că li se va întâmpla așa ceva. Credem că înțelepții
comunității din România, ca și cei din patria evreilor, vor reuși
să stâmpere excesele unor așa-ziși reprezentanți, nedelegați,
ai intereselor colective care, prin agitația lor și prin discursul
agresiv care dorește să stabilească o vinovăție colectivă a
poporului român față de strămoșii lor, agită spiritele și
provoacă reacții de răspuns și apărare întemeiate. ix
Dan Culcer
4 septembrie 2015
Textul Legii 217/2015 poate fi
consultat gratuit aici
http://lege5.ro/Gratuit/g4ztmnjxga/legea-nr-217-2015-pentru-modificarea-si-completarea-ordonantei-de-urgenta-a-guvernului-nr-31-2002-privind-interzicerea-organizatiilor-si-simbolurilor-cu-caracter-fascist-rasist-sau-xenofob-si-a-promov
i «Une
relation biunivoque fait correspondre à
chaque élément de l’ensemble A un (seul) élément de l’ensemble
B et inversement fait correspondre à chaque élément de l’ensemble
B un (seul) élément de l’ensemble A.» Ceea ce presupune
existența unor asambluri egale.
ii Nouveau
programme d’indemnisation mis en place par la CLAIMS Conference
[27/03/2015] La CLAIMS Conference, organisation
internationale créée en 1951, a récemment mis en œuvre un
nouveau programme d’indemnisation. Ce « Fonds de
l’enfant survivant » (« Child survivor
fund ») s’adresse aux victimes juives du nazisme, nées
entre le 1er janvier 1928 et le 8 mai 1945, ayant été persécutées
en tant que telles et qui répondent aux critères suivants :
avoir été détenu dans un camp de concentration, emprisonné dans
un ghetto, caché ou avoir vécu dans l’illégalité avec de faux
papiers d’identité. L’indemnisation consiste en un
paiement unique de 2.500 euros. Vous pouvez télécharger le
formulaire de demande en cliquant sur celien. Les formulaires
doivent ensuite être adressés à :CLAIMS Conference.
Gräfstrasse 97, 60487 Frankurt/Main, Allemagne. Par ailleurs, une
notice d’information présentant l’ensemble du dispositif
d’indemnisation mis en place par la CLAIMS Conference est
disponible en téléchargement ici. Pour plus d’information
:1/ Le site Internet de la CLAIMS Conference
:http://www.claimscon.de/unsere-taet... 2/ La fondation
CASIP-COJASOR, partenaire en France de la CLAIMS Conference :
Tél. 01 49 23 71 30
iii Pus
sub sensul unui citat din Miko Imre („Mit erőszakkal nem,
csöndben és halkan munkálva veghezvihetünk.”( Ceea ce nu
putem reuși cu forța, vom putea duce la bun sfârșit în liniște
și fără zgmot) experții convocați de Partidul Ardelean al
Poporului au redactat în 2013 un Program al colaborării economice
ardelene (cu economiile ungară și română. Din această formulare
reiese că ardelenii maghiari se consideră o entitate economică
separataă, care nu se înscrie în economia României, ca parte a
acesteia, ci ca partener autonom, între cele două țări vecine și
entitate ardelenaă maghiară. Poziție interesantă și demnă de
notat ca atare. « A terv feladata tehát azoknak a gazdasági
alapoknak a lerakása, amelyekre biztosan és fenntarthatóan
épülhet a romániai magyarság jövője. Ennek érdekében a terv
a gazdaságfejlesztés azon területeivel foglalkozik, amelyeknek
nemzetkaraktere van, és amelyek az erdélyi magyarság megmaradása
és gyarapodása szempontjából fontosak, megkerülhetetlenek.
Fontos hangsúlyozni, hogy nem maradhatnak el a társadalom
megújítását, a magyarság képességeit, készségeit gyarapító
és szellemi örökségének megőrzését szolgáló fejlesztések
sem. A romániai magyarság esetében kiemelten fontos, hogy a
fejlődés a gazdasági mellett társadalmi, környezeti és
kulturális szempontból is egyaránt fenntartható legyen. A terv
időhorizontja a 2020-as év. Ez egyrészt elegendő idő a valóban
stratégiai célok megfogalmazására, másrészt elég rövid
ahhoz, hogy eredményei értékelhetők, mérhetők legyenek, a
stratégia célkitűzései pedig ne lépjék túl a realitás
kereteit. A 2020-as időhorizont ezen kívül egybeesik az Európai
Unió stratégiai tervezési időhorizontjával is. A terv földrajzi
tárgya Erdély. (A moldvai csángó magyar településterületek
miatt kitekintéssel a Kárpátokon túlra is.) A tervben
szorgalmazott gazdasági kapcsolatok azonban túlnyúlnak Erdély
határain román, magyar és európai szereplők irányába.»
(Extras din Proiectul Miko Imre, al Consiliului Național Ardelean
Maghiar « Az Erdélyi Magyar Nemzeti Tanács (EMNT) által
kezdeményezett Mikó Imre Terv az erdélyi magyar közösség
alulról építkező, önálló gazdaságfejlesztési tervezete.
Ennek vitairatát ajánlom az Ön szíves figyelmébe.»Nu există pe site o versiune în limba română iar eu nu mai traduc decât în rezumat. CIne vrea să priceapă ce se întâmplă, să învețe maghiara sau să suporte consecințele înfumurării și neștiinței sale.
iv Tufescu,
Victor, Botoșanii, un oraș care decade, în Sociologie
românească, nr. 10-12 (oct.-noi). an III, 1938,, p. 505
v Tufescu,
V. Tradiţii şi perspective în dezvoltarea municipiului
Botoşani, Botoşani - istorie si contemporaneitate, p. 12-13
vi Iată
o descriera a relațiilor dintre pământeni și anumiți evrei la
jumătatea secolului al XIX-lea : «Anul 1848 debuta în mod
nefericit cu un prim incident izbucnit între evrei ş i autorităţ
ile din Principatele Române, urmat de un gest devenit treptat unul
obiş nuit ş i anume acela al adresării unor memorii că tre
guverne europene pentru soluţ ionarea unor probleme interne. Când
facem o astfel de afirmaţie avem în vedere cererile elaborate de
evreii, având statutul de supuşi ai Prusiei ş i ai Austriei,
care, nemultumiţi fiind de intenţia reprezentanţilor Ministerului
de Interne de a le închide sinagogile, se adresau pe rând celor
două state pentru a fi sprijiniţi în acţiunea lor de protest.
Reacţia „Departamentului treburilor dinăuntru”, concretizată
într-o adresă către Secretariatul de Stat, faţă de
solicitările amintite, dincolo de respingerea lor categorică ,
conținea şi o primă dovadă în privinţa disponibilităţii
reduse a statului român de a accepta ca probleme interne să fie
rezolvate în urma unor presiuni externe. Cererile erau considerate
a fi necuviincioase, iar Secretariatului de Stat i se recomanda să
intervină la consulatele de care aparţineau respectivii evrei
pentru a fi opriți a mai face astfel de solicitări. » în Partide
politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX,
Vol. V. Coordonatori Vasile Ciobanu, Sorin Radu, Editura
Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, Sibiu, 2010
vii După
data scrierii lui Slavici, statul român, e adevărat că sub
presiunea unor imperiali, a acordat drepturi cetățenești evreilor
sudiți (foști sau actuali supuși austrieci sau otomani), a
confirmat drepturi și evreilor pământeni în Muntenia, adică
celor stabliți legal sau tolerați de mult timp.
viii Dar
această atitudine se exprimă și prin legislațiile restrictive
privatizate comunitar din Franța (Legea Gaysot).
ix Pe
marginea unui editorial intitulat O lege pentru neliniştea
noastră de Carmen Mușat, în Observatorul cultural din
28 august 2015.
http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=32315&pageID=1#comments
http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=32315&pageID=1#comments
Comentarii
Trimiteți un comentariu