APA TRECE, PIETRELE RĂMÂN

APA TRECE, PIETRELE RĂMÂN a fost titlul unei rubrici pe care am susținut-o aproape un an la Vatra. Până când am provocat, din naivitate, un soi de coaliție internă în redacție, în urma căreia mi s-a interzis să semnez două texte în același număr. Dacă ar fi fost doar o chestiune de echilbru, puteam menține rubrica sub pseudonim, doar cu era vorba de critică literară. Nimeni nu a discutat despre conținutul rubricii, ceea ce dovdește că era vorba de o pedeapsă pentru opoziția mea la numirea unui coleg și prieten într-o funcție pe care nu o stăpânea (cea de secretar de redacție). Opoziția mea a fost luată totuși în seamă, devreme ce funcția ce i s-a încredințat lui Mihai Sin echivala cu cea de redactor-șef adjunct. 

Iată ce scriam la un moment dat :

« Există o conştiinţă a istoriei, o conştiinţă istorică dar există şi conştiinţa istoricului, fără de care istoriografia nu s-ar deosebi cu nimic de grafia partizană a cronicarilor îndatoraţi uneia sau alteia dintre partidele boiereşti care îşi cizelau imaginea în posteritate, în vreme ce se înfruntau pentru a obţine cârmuirea şi privilegiile de care era legată colorând aceste lupte pentru putere cu fraze vorbind despre datorie şi sacrificii. E drept că, pierdută domnia, sacrificiul era uneori inevitabil, pierderea capului sau a coconilor fiind ameninţări ce se puteau realiza.

S-a întâmplat ca tocmai secolul al XVIII-lea să fie în Europa un mare secol al istoriografiei, context în care se înscriu însă atît sintezele lui Dimitrie Cantemir cât şi pseudo-cronicile legitimiste de tipul celei scrise de Radu Greceanu (analizată strălucit de criticul Eugen Negrici în eseul „Triumful în­străinării”).

Rescrierea istoriei, văzută ca necesitate profesională de a îngloba datele noi, de a aplica noi viziuni filosofice integratoare materialului faptic, epic sau statistic, poate menţine în actualitate un sens al istoriei care, chiar dacă nu acceptăm finalismul rigid al unei gândiri dogmatizante, nu poate fi exclus din modul omenesc de a gândi, căci riscă să conducă-spre o criză de idealuri.

Pe de altă parte, rescrierea incumbă conştiinţă profesională pentru a nu cădea în raza de acţiune a unor conjuncturi nefertile, agresive. Corectivul memoriei populare ca şi obiectivarea ştiinţifică a istoriografului au fost factorii care au Îngăduit apariţia sau reapariţia unei istoriografii în miezul fierbinte al căreia se află conştiinţa iar această istoriografie este cea care va reprezenta peste timp nivelul însăşi al conştiinţei noastre sociale. » 

Scriam textul de mai sus, prin 1984 sau 1985, pentru paginile suplimentului de istorie al revistei Vatra intitulat Documentele continuității. Nu era vorba de a demonstra cu argumente istorice existența românilor pe teritoriul Ardealului, existență negată cu atâta statornică stupiditate de ideologia etnistă a Ungariei milenare. Nu era nici o necesitate. Existența nu se discută, se afirmă.

Cum se poate vedea, prefer să folosesc în toate împrejurările cuvântul Ardeal în loc de Transilvania, pentru a vorbi despre o parte a României, ca să subliniez că aceste teritoriu nu aparține, ca un fel de cadou al cerului pentru încreștinarea sa, acestui popor migrator intrat dinspre vest peste Meseș la un moment dat, ci aparține locuitorilor săi, care sunt nu doar români. Doar că românii, valahii i-au fost de totdeauna locuitori majoritari, din momentul în care s-a produs amestecul acelor triburi și comunități care se stablizaseră pe crestele sau pe văile Ardealului, diferențele topite în creuzetul istoriei, devenind mai puțin importante decât asemănările.

Sublinierea critică a realizărilor istoriografiei ar fi putu să fie, speram atunci, un scop al paginilor acelea de istorie, pentru a echilibra cu bun simț excesele istoriografiei propagandistice practicate de unii după 1964, pe linia re-naționalizării memoriei colective.

Istoriografia practicată după 1990, finațată de Fundații de tip Open Society sau alte asemenea instituții de propagandă sub steag străin, cade în excese opuse. Nu mă refer la cărțile lui Lucian Boia, care, chiar dacă sunt teziste în deconstrucția mitografiilor epocii anterioare, au totdeauna un miez de adevăr, care merită să fie discutat fără patimă. Mă refer la negaționiștii, la internaționaliștii cu râgâieli kominterniste tardive, la fundamentaliștii care vorbesc de vinovății colective, care vor să blocheze procesul de definitivarea a construcției națiunii românilor, întrerupt după 1945 și neterminat din pricina comunismului, o ideologie instinctiv și sistematic mincinoas, în ambele sale variante.

E vremea să ne scriem istoria singuri, fără să ținem seama de criteriile oligarhiilor și imperiilor, dar în cadrul vecinătăților interioare și exterioare, în comparații care să aibă temeiuri reale. adică să încetăm a ne declara rămași în urmă, ucenici ai Occidentului sau Orientului. Să fim așa cum ar trebui să știm a fi, noi înșine, fără dispreț față de vecini, fără inutile complexe de superioritate sau de inferioritate, capabili să negociem demni divergențele legitime.

Dan CULCER

P.S. Recomand, în acest spirit, lectura cărții lui Costin Feneșan, Sub steag străin. Comuniștii și partidul comunist din România în Arhiva Kominternului. (1919–1924), Editura Enciclopedică, București, 2011, 1095 p