Utopia lui Constantin Noica

După câte știu, prima carte publicată de filosoful Constantin Noica, în 1933, a fost Mathesis sau despre bucuriile simple. Nu știu dacă visul despre care scrie Noica este același cu visul la/în care visez eu. Și nu am cum verifica. Noica îşi îndemna cititorii să facă un exerciţiu de detaşare, şi pune o întrebarea asupra « adevărului istoric» care îi preocupă pe mulţi dintre contemporanii noştri, asupra naturii acestuia, ca selecţie a unei serii dintre multele serii de fapte posibile, singura întîmplată dar nu singura adevărată. Suntem îndemnaţi să gîndim asupra lumilor posibile. Noica este unul din rarii gînditori români care îndeamnă spre o gîndire a posibilului. Însă Noica lansează acest îndemn într-o vreme cînd gândirea prospectivă contemporană e confundată cu aplicaţiile tragice ale utopismului revoluţionar, « nu mai are cotă », ba chiar este refuzată, identificată ca fiind o gândire teroristă, destructivă. Un singur lucru e de spus: modelizarea posibilului ni se pare singura şansă de a ieşi din conformisul invadator al restauraţiei care s-a înstăpînit în lume. Civilizaţiile actuale se afla în faţa unei teribile crize a imaginarului, nici o ipoteză îndrăzneaţă de reconstrucţie socială nu mai pare posibilă, fiindcă mulţimea dar şi elitele se tem de repetiţia terorii care se pusese în mişcare la începutul secolului pentru a înscăuna lumea cea mai buna cu putinţă. Nu există însă nici un argument teoretic şi nici o experienţă istorică care să impună ca ineluctabilă repetiţia. Dimpotrivă este evident că nici o serie de fapte «istorice» nu se poate repeta întocmai, că lumile posibile sunt imprevizibile. Dar tocmai caracterul necesar al producţiei de imaginar, tradus în practică intelectuală prin generarea de lumi posibile, ne poate scoate din torpoare care striveşte lumea europeană şi care ne face victime consimţitoare ale unui gînd uniformizator şi a terorii leneşe mascată sub numele de «democraţie liberală ». Această « teroare» nu atinge individul, căruia i se lasă impresia libertăţii, ci marile grupuri, păturile sociale, naţiunile. Ea acţionează insinuant şi tenace. Anglia, Franţa şi Statele Unite sunt cele trei spaţii politice, culturale şi sociale care se află la originea democraţiei. Conceptele acesteia au fost fetişizate însă in doua secole, aşa încît critica democraţiei, a parlamentarismului european, imediat asociate cu criticile aduse acestor sisteme de către marxism sau mişcările totalitare din anii 1920-1930 sunt considerate ca inacceptabile. Ba mai mult, se ridică acuzaţii din oficiu şi identificări violente şi superficiale cu mişcări politice precise, legionarism, nazism etc ( bizar, nu şi cu comunismul, deși acesta a fost un critic tot atît de acerb al democraţiei parlamentare considerată sluga burgheziei, ceea ce şi era de altfel), interzicînd astfel o critică normală, neangajată în favoarea vreunui partid sau vreunui sistem totalitar, ca şi cum critica parlamentarismlui ar fi un tabu. O analiză a esenţei politicului, din perspectiva lui Karl Schmidt, sau din orice altă perspectivă neconformistă, merită să fie reluată. Orice contribuţie la punerea în vileag a contradicţiei dintre teoria democraţiei şi practica ei este în acest moment de încercare pentru societatea românească, necesară şi dătătoare de speranţă. Închei transcriind o dedicaţie pe care filosoful român Constantin Noica ne-a dăruit-o la Păltiniş pe un exemplar din Mathesis. Il contactasem pe schivnicul invadat de vizitatori pentru a pune la punct o strategie privind publicarea în revista Vatra a unei serii de texte care să susţină proiectul editorial Biblioteca de filosofie românească iniţiat de Constantin Noica la Editura Ştiinţifică. « Lui Dan Culcer, această utopie, în care am fost, în care sunt încă şi în care îl invit. Cu dragoste, Constantin Noica, 1980, Păltiniş» Răspund cu întîrziere acestei invitaţii spre utopie, transmiţînd-o ca simplu intermediar filosofilor, sociologilor, politologilor şi economiştilor români, tuturor intelectualilor ce vor veni.