Dan
Culcer
5 square Saint Just
5 square Saint Just
78280
Guyancourt
Telefon :
33-1-30 43 16 77/33 1 30 43 21 13
Dragă
Mircea Horia Simionescu,
Am
primit cîteva cărți prin mesageri si prin posta. Am preluat
« manifestele » pentru a le citi și da mai departe
lectorilor noștri, imediat ce se va putea. Îți mulțumesc din
suflet pentru efortul făcut și te rog să accepți îmbrățișărea
mea frățească.
Iată
cum, în pofida prețurilor extraordinar de ridicate ale trimiterilor
poștale, voi avea bucuria să continui o
lectură începută cu aproape două decenii în urmă.
De
altfel, primind cîteva numere din Familia, de la Ion Simuț,
aflu din mesajul său că o nouă ridicare de tarife poștale o fost
anunțată.și la ora asta e probabil deja aplicată. O nouă
catastrofă în perspectivă, alături de cele deja în marș.
Scrisoarea
dumitale ar putea fi publicată ca un soi de protest de o tragică
actualitate, pentru a atrage atenția asupra modului în care, a nu
știu cîta oară, autoritățile acestei țări ignoră gestul
protejării valorilor, lăsîndu-se duși de o retorică a economiei
de piață pe care răposatul Ceaușescu și consilierii săi o
aplicaseră primii în cultură începînd cu 1980, cînd onorariile
au ciuntite, cînd subvențiile au fost tăiăte, cînd tirajele au
fost înjumătățite, cînd hîrtia a fost drămuită și cînd nici
măcar propaganda nu mai era plătită.
Dacă
îmi dai voie, aș face un comentariu pornind de la cîteva citate,
fără să pomenesc — decît dacă îmi vei permite — numele
dumitale.
Am
profitat de intîlnirea, la Salonul cărții, cu Ion Caraministrul
nostru drag si am comunicat părerea noastra despre tarife si altele.
Am înțeles că puterile sale sunt neajutate, dar că face ce poate.
Existența
mea și a copiilor mei, trei la număr și toți în Franța — trei
Doamne și toți trei —, a fost relativ calmă deși nu ușoară.
După 30 de zile de conviețuire sub același acoperiș, între
octombrie 1987 și noiembrie 1987, am constatat că doamna Mailat
trăia cu Alain Paruit, traducătorul dînsei, de care avea mai mare
nevoie decît de mine. Divorțul de Maria Mailat a durat puțin, dar
consecințele pentru noi toți nu se vor șterge decît cu moartea.
Domna
Mailat s-a recăsătorit și are un al treilea băiat cu actualul
soț. Primul, cu Constantin Pricop se numește Tudor și e student
acum.
Al
doilea, cu mine, Matei, are cincisprezece ani trecuți, e elev, și
ne vedem acum la fiecare două săptămîni, după ce vreo cinci ani
ne-am bătut cu Mailata în capete și în copii, dînsa nevrînd să
respecte legea.
Al
treilea băiat se cheamă Aron, e un simpatic și un energic deștept,
îl văd uneori în pragul casei cînd mă întorc cu Matei duminică
seara.
Despre
ale scrisului dînsei nu știu multe, prima carte, un roman scris în
România în vara dinaintea plecării ei, în 1986, editat de
Laffont, sub titlul « S’il est défendu de pleurer » a
fost bine primită aici, dar mai ales pentru rațiuni politice și
anecdotice. Nu am avut niciodată starea de a-i citi cartea calm,
poate anul ăsta să reușesc.
Eu
am scris puțin. La început fiindcă aveam altceva de făcut, în
căutare de lucru, apoi fiindcă plecînd de la lucrul, în fine
găsit, eram prea obosit. Trebuind să mă recalific ca Ostap Bender,
nu am devenit administrator de bloc ci specialist în secretariat de
redacție și machetă pe ordinator, într-așa hal atras de această
meserie frumoasă și artisticească, încît visez să scriu un
manual despre grafica de carte pe ordinator, recucerind pentru români
tradițiile tipografice al unor editori din anii 1920-1940, sau
1960-1970.
Dar
nici o editură din cele două contactate nu are intenția să
susțină un astfel de efort care nu se poate face de unul singur,
cere mult timp pentru adunarea ilustrațiilor și redactarea într-o
românească bună a unui text care să nu semene cu transferurile și
calcurile de americano-română practicate și instituite actualmente
în puținele manuale tehnice adaptate de ingineri.
Am
colaborat un pic la radio, mai ales la BBC, celălalt, Europa Liberă,
practica în 1988 un soi de discurs propagandistic care nu mă
interesa văzut de la Paris, iar la redacția pariziană se practica
un soi de cenzură insuportabilă, pe care am respins-o imediat.
Atunci cînd voiam să vorbesc despre problemele reale ale
emigrației, sub pretextul că dăm apă la moară Securității,
eram sfătuit să renunț. și am renunțaț.
Prin
1988 am încercat să reînnod cu cariera universitară, am ținut
cîteva cursuri, dar plata per conferință era atît de subțire în
raport cu timpul petrecut pentru pregătirea și redactatrea
cursurilor, ca și pentru recenziile citite la Radio France
Internationale, încît era lux de neîngăduit cuiva care trebuia să
se susțină singur cu cele două fete ale sale, cum era cazul meu.
Am făcut chiar și un an de studenție get-beget la Paris II, în
cadrul Institutului de presă, specializîndu-mă în sociologia
comunicării politice, știință pe care aș fi dorit să o folosesc
în România cînd se vor fi întors lucrurile pe față după ce
fuseseră pe dos.
Dar
cum dosul și re-dosul stăruie, toate demersurile mele s-au soldat
cu un eșec, după ce mi de ceruse chiar și un program de curs la
Cluj, program redactat cu de-amănuntul, trimis prin 1992
sociologului șef de catedră și pe care sper că cineva l-a
valorificat inteligent între timp
Am
devenit însă, de prin 1989, profesor « invitat-din-cînd-în-cînd »
de secretariat de redacție pe ordinator, o slujbă dacă nu stabilă,
la un Centru de formare a ziariștilor, măcar suficient de bine
plătită ca să-mi îngăduie să traversez pustiurile dintre
contracte. Am avu o pilă despre care am aflat ulterior, căci
persnajul nu era dintre cei vizibili.
Un
evreu, militant de stînga în tinerețe, pe nume Robert Perseil, s-a
căsătorit cu o româncă, cunoscută în 1953 cu ocazia
Festivalului tineretului de la București. Băiatul s-a stabilit pe o
vreme în România din amor, apoi a reușit să-și scoată soața,
devenită ulterior o ingineră specializată în geochimie, în
studiul exploatării glomerulelor de manganez de pe fundul oceanelor.
Robert
Perseil era, după 1989, responsabilul programelor internaționale de
formare a ziariștilor din Europa de Est, în cadrul Ministerului
Afacerilor Externe al Franței, care lucra cu Centrul de
perfecționare a jurnaliștilor, mai ales cu secția pentru străini,
unde eu făcusem primul ; eu stagiu de formare în 1988.
Cum-necum, întîlnindu-mi numele pe ceva liste m-a recomandat ca
formator, fără să mă cunoască, știind poate că am de crescut
singur doi copii. Trei ani mai tîrziu l-am cunoscut pe el și pe
nevasta lui și așa am dedus de unde mi se trăgea norocul.
Lucru
stabil am găsit însă abea din 1993, adică după șase ani de la
sosire, noroc cu diverse burse pentru doctorate nicicînd suținute,
care îmi permiteau să învăț noua mea meserie și să trăim
corect.
Mama
fetelor, de care divorțasem în 1982, rămăsese în România și a
murit în 1992 de consecințele unei ciroze, fiind alcoolică în a
doua sa tinerețe.
Cea
mai mică dintre fetele mele, Bogdana-Draga, a urmat cursurile unei
școli de bijutieri, care poartă numele alchimistului făcător de
aur Nicolas Flamel. Are un talent la desen pe care îl putea
valorifica astfel, dar a abandonat-o din pricini de amor. Apoi a
intrat vînzătoare la un magazin de « bijoux », strasuri
dar și aurării. Unde școala, atîta cîtă a făcut i-a fost
totuși de folos. Acum Bogdana e mămica Anisei, copil drăgălaș
născut acum doi ani din uniune ei cu un tînăr algerian dintr-o
familie de « banlieuzarzi » cu șapte copii, băiat
frumos și inteligent, care, pe cînd l-a cunoscut, circula într-o
mașină roșie decapotabilă. Fără calificare, tînărul cîștiga
foarte bine. Juna mea fiică, la început încîntată de escapadele
lor, nu și-a pus chestiunea surselor, care s-au dovedit a fi legate
de vînzarea hașișului. Au urmat doi ani de așteptare pentru ea,
pe cînd el era sub anchetă, într-o prelungită « garde-à-vue »,
păstrat la răcoare într-una din cunoscutele pușcării din
regiunea pariziană, Fresnes.
După
ce Mamar a ieșit, a găsit ceva de lucru, dar cu greu. Sper ca acum
să nu mai reintre în același circuit, dar, ori de cîte ori văd
că își cumpără în casă ceva mai de valoare, am o strîngere de
inimă.
Ioana-Larisa,
fata mea cea mare, a făcut studii de filologie la Sorbona. Nu are,
după cinci ani de școlire, nici o calificare valorizabilă direct
într-o slujbă în afara învățamîntului și, cum nu vrea să se
facă profesoară, face de toate, în ideea de a găsi ceva ca
redactoare la o editură enciclopedică.
Lucrez
din 1994 ca responsabil al unui servicu de editură în cadrul
sectoruluio de comunicare externă a unuia din marile sindicate
franceze, CFDT Sănătate, cu aproape 100 000 de membri.
Așa
cum am făcut cu Vatra, unde am inventat împreună cu confrații mei
ceva ce nu exista înainte, aici am inventat serviciul, care nu
exista înainte de venirea mea ca profesor al unui din viitorii mei
colegi.
Muncesc
însă cu trei sferturi de normă, să zicem, adică 24 de ore în
loc de 39, iar acum, de cînd s-a trecut la aplicare reducerii
timpului de muncă, am de făcut doar 21 de ore și jumătăte pe
săptămînă, adică toată munca e concentrată pe trei zile,
luni-marți-miercuri.
De
unde și înviorarea mea spirituală în direcția literaturii
românești, pe care nu am abandonat-o niciodată, dar care devenise
o lectură de tren pentru mine, în cele trei ore de traseu
dus-întors de la Guyancourt la Paris. Guyancourt este o localitate
nouă dezvoltată pe fundațiile unui sat, la zece minute distanță
de Versailles, pe autostradă.
țin
să-ți mulțumesc pentru încrederea acordată, pentru scrisoarea
lungă care, deși este tristă, reținut dramatică, mi-a făcut
plăcere, căci m-a permis să reiau contactul cu dumneata într-o
manieră mai puțin superficială, după atîția ani în care nu am
mai putut schimba nici vorbe, nici cărți.
Scrie-mi
cînd ai chef și forță, recomandă-mi-i, dacă îi știi, pe acei
prozatori care merită să fie citiți și, mai ales, dă-mi adresele
celor pe care îi cunoști, ca să le scriu eu însumi.
O
bună difuzare a cărții se poate face acum în lume prin
intermediul internetului, căci dacă scriitorii români și-au
pierdut cititorii sărăciți în țară se poate imagina că alți
cititori români vor apare prin lumea largă, cu condiția să li se
prezinte ceea ce se face bine la noi.
Visez
de mult să fac o revistă cum vreau eu, niciodată nu am putut să o
fac fie pentru ce nu eram lăsat de șefi, de cenzură, de lipsa de
mijloace. Față de toate soluțiile de pînă acum Internetul
permite redactarea fără limite reale de spațiu, punerea împreună
a unor resurse altfel extrem de dispersate.
Proeictul
meu se aseamănă cu o bibliotecă virtuală, una românească de
literatură clasică și contemporană există deja în formare,
realizată de scriitorul Ion Iovan.
Revista
mea va numi ASYMETRIA. Doresc să cuprind în paginile revistei pe
internet nu doar obiecte literare ci și contribuții de
istoriografie, de filosofie, de sociologie și etnografie, precum și
arte grafice (fotografie, grafică, sculptură). Orice contact
recomandat de dumneata e bine venit.
A
propos, ce s-a întîmplat cu obiectul produs și expus de Dumneata
la București, cu prilejul expoziție despre «scriiitură» ? Ai
cumva fotografii de obiecte, exponate ?
Dacă
printre textele tale ai deja unele care sunt culese pe ordinator, de
editurile care te-au publicat, și dorești să le oferi pentru
ASYMETRIA, indiferent dacă sunt edite sau nu, fă-mi plăcerea de a
accepta propunerea mea de colaborare.
Publicul
este diferit, mai ales tineri, studenți, cadre tehnice, pe tot
mapamondul. Dă-mi o autorizație scrisă cu specificările de
rigoare, ce texte sunt incluse, cine deține drepturile de autor
alături de tine și pe cît timp. Mi-ar de mare folos, pentru a
putea analiza aceste aspecte legale un exemplu de contract de editare
dintre acelea pe care le-ai semnat după 1990. O fotocopie, firește.
Această
nouă tehnică de difuzare nu impietează asupra drepturilor de autor
ale versiunii tipărite, oamenii continuă să iubească lucrul
tipărit, se cucerește însă o piață și un cititor nou pe care
mijloacele clasice nu-l atingeau.
Aștept
un semn și îți urez să ai forța și răbdarea pentru a-ți
realiza toate proiectele. Sunt unul dintre cititorii care te iubesc
și care se bucură că scrisul tău există și pentru mine.
Observ
că oscilez între tutuială și dumnetală, las așa căci asta e,
data viitoare voi fi mai consecvent.
Cu
prietenie, Dan Culcer
[Data creării documentului 11/03/2000, nu știu dacă corspunde cu data scrisorii]
[Data creării documentului 11/03/2000, nu știu dacă corspunde cu data scrisorii]
Comentarii
Trimiteți un comentariu