Culcer către Gogu Rădulescu, Protest contra interzicerii exportului bibliotecii mele

Fragment din scrisoarea reprodusă aici

Am regăsit în arhiva mea, în curs de clasare, această veche scrisoare, petiție, protest, să-i spunem cum vreți adresată lui Gogu Rădulescu, despre care mi se spuse că este un protector al scriitorilor, deși vechi activist de partid. Pe unii i-a și protejat, aceștia (cunoscuți acum de toată lumea) au adresat o petiție în favoarea fostului lor protector, atunci când aceste își pierduse privilegiile și sănătatea. Eu nu am de ce să-i mulțumesc. M-am adresat lui fiindcă nu aveam altă cale de a spera că aș putea fi ascultat în fața zidului opac al instituțiilor de partid și de stat din 1987.

[Către Gogu Rădulescu]

(contactat pe filiera Mircea Iorgulescu, Z. Ornea)


Mă aflu foarte aproape de încheierea demersurilor legate de plecarea mea şi a copiilor în Franţa. Soţia și ceilalţi doi copii ne aşteaptă. Sper ca până la 2o august, conform promisiunii oficialităţilor judeţene, să primesc înştiinţarea de paşaport.

Mai rămâne să încerc rezolvarea exportului unui număr de 125o de cărţi și manuscrise, o infimă parte din biblioteca mea de scriitor şi critic literar profesionist. Azi, 14 august 1987, am apelat la toate foru­rile de stat la care credeam că trebuie să mă adresez pentru a obţine o derogare de la draconicele normative vamale privitoare la drepturile cetăţenilor români ce urmează să-şi stabilească domiciliul In străinătate. Nu cele referitoare la bunurile materiale (mobilă, îmbrăcăminte etc.) mă lezează ci acelea referitoare la bunurile spirituale, cărţile care au fost şi vor fi partenerii mei de dialog, uneltele mele de muncă. Consiliul Culturii, prin funcţionarii de la Oficiul de Patrimoniu, Direcţia Generală a Vămilor şi Ministerul Finanţelor mi-au confirmat încă o dată rigiditatea acestor prevederi anticulturale. Se pare că acelora care au stabilit baremurile vamale, exportul de carte românească, în scopuri necomerciale, li se pare mai degrabă o acţiune ce trebuie reprimată și nu sprijinită. Am simţit cum aceste organisme de stat doresc să mă priveze nu doar de bunurile personale pe care le-am obţinut prin muncă ci şi de aceste bunuri spirituale pe care le-am adunat cu imense sacrificii pentru a mă putea dezvolta cu ajutorul lor din punct de vedere profesional, punându-mi competenţa in serviciul valorii, doresc să mă priveze de dreptul de a-mi constitui o rezervaţie spirituală pentru mine şi familia mea, o rezervaţie spirituală care să micşoreze șocul produs de contactul cu noul mediu.

Contest dreptul oricărui organism de stat de acţiona in acest fel asupra unui cetăţean român care nu este privat de drepturile sale fundamentale doar prin faptul că, din motive personale şi familiale, doreşte să-și stabilească domiciliul în străinătate. Aceste prevederi sînt indirect factori favorizanţi ai înstrăinării rapide a atâtor emigranţi sau exilaţi români cărora nu li se oferă, în compensaţie, după ce sînt privaţi sau se privează de mediul formativ cultural din care provin, mai nimic, prin grija acelora care ar trebui să acţioneze în acest domeniu : organismele de export de carte. În raport cu necesităţile ca și în raport cu acţiunea altor state europene (ungurii, polonezii) diasporei româneşti i se ia mult și i se oferă foarte puţin din partea statului matcă. Mărturisesc că nu atât rezolvarea doleanţelor mele mă îndeamnă să vă scriu, cât dorinţa de a atrage atenţia asupra caracterului profund anticultural și antiromânesc al acestor draconice măsuri prohibitive care, coroborate cu creșterea taxelor poştale aplicate exportului de carte și cu restricţiile numerice aplicate de la 1 mai 1967 (cinci titluri pe pachet) instituie premisele unei cenzuri a difuzării produselor de carte ro­mânească în străinătate, cenzură pe care nu știu dacă să o socotesc strict economică sau să o consider mai degrabă un act, indirect, de sabotaj al propagandei românești peste hotare.

A exporta cartea, oricine ar fi beneficiarul ei imediat, înseamnă un act de expansiune spirituală benefică. A bloca acest export, atâta vreme cât el nu este atingător al prevederilor Legii Patrimoniului cultural, este un act de rigiditate și o dovadă a lipsei de perspectivă politică și culturală a celor care au decis în acest sens.

Această scrisoare personală, pe care o puteţi considera și o scrisoare deschisă, este anexa unui memoriu adresat Comitetului Central al P.C.R., în lipsa acelui organ de stat competent care să poată rezolva o chestiune care mă privește nu doar pe mine, scriitor român,i ci și întreaga diasporă românească, precum și raporturile acesteia cu ţara de origina acum și în viitor.

Cu stimă, .ss descifrabil Dan Culcer

Bucureşti, 14 august 1987


Nota editorului. Scrisoare de mai sus, o «petiție: predată direct destinatarului, nu a primit nici un răspuns. Memoriul la care mă refer a fost adresat Comitetului Central al PCR.și nu, asa cum fusesem sfătuit, direct lui Nicolae Ceauşescu. Credeam că în felul acesta evit să cerșesc un hatâr și solicit recunoșaterea rapidă a unui drept. Mă amăgeam cu o petiție adresată unei instituții politice. Ar fi fost normal să mă adresez Consiliului de Stat, chiar dacă știam că domnea confuzia între Partid și Stat. Am aflat apoi că Gogu Rădulescu, marele prieten al scriitorilor, ar fi relatat aspecte din „audiența” neoficială pe care mi-o acordase, ironizându-mi naivitate în fața celor care îl vizitau. Relatarea mi-a parvenit prin Dana Dumitriu, care asistase la scenă. În 1987 am vizitat-o de două pe Dana Dumitriu, prima dată în mai, împreună cu ziarista Veronique Soulé de la Libération; venită să relateze ziaristic vizita la București a lui Mihail Gorbaciov, a doua oară la scurtă vreme după această audiență obținută prin intermedierea scriitorului Mihai Giugaru, care lucra undeva în aceiași clădire cu Gogu Rădulescu.

[ortografia cu â apare aici modificată după practicile de după 1990]