Identitate și alteritate în teoria etnocentrismului evreu

« Odată cu modernizarea, la nivelul mentalului colectiv românesc evreul a fost învestit cu puternice trăsături de alteritate. »  

Ciudată frază, axiomatică, complet falsă, fără temei științific. Ea marchează începutul unei serii de studii despre relațiile dintre localnici și evrei imigranți* puse sub semnul «holocaustului din România». 

În realitate, alteritatea evreilor în spațiul est-european și balcano-pontic nu este o o invenție sau o atribuire netemeinică de către xenofobi localnici ci, multă vreme, până la emigrarea sionistă, chiar esența prezenței evreilor, fie germanofoni (idișofoni), fie rusofoni sau hispanofoni (sefarazi), în teritorii locuite majoritar de localnici aparținând unor culturi și tradiții diferite. E vorba deci de evrei aparținând unor comunități neintegrate, care refuzau integrarea, erau neintegrabile datorită autoizolării culturale, ca purtătoare ale unor idealuri politice străine și contradictorii (sionism, comunism, socialism, internaționalism), voinței de ghettoizare (aglutinare, solidarizare, autoapărare), religiei, limbii comunitare utilizate, diferențierea fiind însăși programul lor existențial de supraviețuire comunitară, identitară. 

Grupurile de evrei ajunse pe aceste meleaguri erau deci străini, se considerau străini și au vrut să rămână străini, atâta vreme cât statutul de străin le era favorabil, statutul de protectorat al sudiților**, supuși străini. protejați de consulatele unor țări străine deschise în țările respective. Modernizarea începuse demult.

Dan Culcer  

* Caietele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” Nr. 2/2007 -Bucuresti-2007.

** SUDÍT, sudiți, s.m. Locuitor din țările românești aflat sub protecția unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o jurisdicție specială, la anumite privilegii fiscale etc., de care nu se bucurau pământenii. – Din it. suddito.