Despre «Școala de la Târgoviște» o Cetate celestă de Scaun a literaturii române

O argumentare a folosirii aceste etichete valorizante și definitorii nu a fost suficient dezvoltată de Dan Culcer la vremea ei. Ca atare persistența folosirii ei în publicistica literară este o ciudățenie. Eticheta a iritat pe unii sau pe toți cei etichetați astfel. Ei au încercată să-și dezlipească de pe frunte eticheta dar nu au reușit. Anticipasem, observ acum, scriind nota, această situație dezagreabilă, ba chiar enervantă, în Serii complete, o proza parabolică introdusă la finele volumului Serii și grupuri, din 1981. Dar, așa cum reiese mai ales din Jurnalul lui Radu Petrescu, toți scriitorii pomeniți de mine în acest cadru se cunoșteau între ei, se frecventau cu asiduitate, dialogau continuu, se citeau reciproc și își comunicau opiniile pozitive sau critice, cu sinceritate crudă sau edulcorate. Așa cum reiese din jurnalul lui Radu Petrescu, aceste relații nu erau nici de același nivel, nici de aceeaș intensitate. Ba, dimpotrivă, existau adesea tensiuni declarate sau nedeclarate, definite sau nedefinitei, dar reale, nu atât între ei (căci nu se cunosc încă jurnalele eventuale ale celor citați) cât între Radu Petrescu și ceilalți. Totuși, toți simțeau nevoia de a păstra un contact cu Radu Petrescu, un lider informal, stimat, a cărui opinie despre opera fiecăruia conta pentru cei în cauză, care îi citeau din scrierile lor, îi ofereau exemplare cu dedicație, deși este evident că nu se așteptau la vreo promovare literară directă, gestul lor fiind eliptic de interese sociale. Activitatea aceasta era adesea contrariantă pentru Radu Petrescu, îi răpea din timpul dedicat creației proprii, totuși o accepta și poate că o și dorea. Nu știu cum s-ar putea explica altfel fraza scrisă în 1974, tipărită la pagina 239, în Pentru buna întrebuințare a timpului. Jurnal 1971-1976 (Ed. Paralela 45, 2009) : „ Îmi telefonează de la Târgu-Mureș Mihai Sin ca să-mi spună că în [Vatra] nr, 12, care a și apărut, a intrat Tudor Țopa în locul lui Nicolae Breban — despre romanul căruia zilele trecute Paul Georgescu mi-a spus la telefon o interesantă poveste. Iată deci realizat (dar să văd cum!) vechiul meu proiect al publicării de grup.” Deci Radu Petrescu dorea să constuiască imaginea unui grup literar. Pentru mine, denumirea pe care am dat-o și care s-a impus în mod bizar, este cea eficientă. Nu mă refeream la o realitate geografică, la faptul că o Școală în sens didactic, filosofic sau cultural ar fi funcționat real la Târgoviște, că toți literații pomeniți ar fi trăit în acest oraș, ci la faptul că era vorba de o Cetate de Scaun, un sediu la puterii simbolice, al regalității simbolice a literaturii. Nu era și nu va fi vorba despre o Târgoviște terestră ci de cetatea celestă a Târgoviștei, unde toți scriitorii pomeniți se vor fi întâlnit deja sau se vor întâlni, peripatetizând, dialogând, pe străzile pavate cu norii lui Petru Creția, despre marile și eternele întâmplări ale literaturii, în Cetatea de Scaun a literaturii române.