1. Stimate domnule Dan Culcer, conspectându-vă bio(biblio)grafia, n-am putut să nu constat datele unei vieţi aşezate – cu orgoliu şi cu o anume tristeţe – sub zodia jurnalisticii. Co-fondator al revistei Vatra (1971) şi fondator, în exilul francez, al revistei on line Asymetria (2000), aţi avut fără îndoială şansa de a scana, cu maximă fidelitate, atît din interior cît şi din exterior, ţesutul social românesc. Cum vă apare acesta astăzi, după „tranziţii succesive” ?
După 1944 a fost distrusă o societate
cât de cât structurată și polimorfă, constituită după 20 de
ani de democrație aproximativă, combinată cu experiențe
dictatoriale, condusă de oameni școliți, cultivați, chiar dacă
nu toți cinstiți.
Ea a fost înlocuită de o societate
dominată și condusă de semidocți de origine sănătoasă, de
foste slugi aburcate în stăpâni, care au continuat exploatarea
organizată de foștii stăpâni — aceștia aruncați la gunoi, în
bărăgane, la Canal și în închisori —, manipulate și orientate
ideologic de minorități coloniale exportate de metropola moscovită,
încuscrite cu elemente ale burgheziei locale « compradore »,
pînă în jurul lui 1964.
Dar lupta dintre național-comuniști
și cominterniști începuse demult, taberele se redefineau frecvent,
imediat după 1944, cu discursul lui Pătrășcanu de la Cluj, apoi
reluată după căderea și uciderea acestuia, tensiunile cu privirea
la Ardeal se manifestaseră între Ungaria și România, țări
comuniste, dar diferite, între Gheorghiu Dej și Matyas Rakosi, apoi
prin eliminarea Anei Pauker și prin acțiunile de temperare ale
stângismului, marcate de pildă, în 1955, printr-un raport de
taină, al colaboraționistului Mihai Ralea, despre «atitudinea
intelectualilor față de regim» și calitatea producției
intelectuale, către cineva din conducerea PMR, probabil
Gheorghiu-Dej, raport aflat în arhive accesibile azi.
Aceasta fiind situația, se pare că e
foarte greu de înțeles, pentru căutătorii adevărurilor simple,
că aceleași personaje publice pot avea un comportament ambiguu,
contradictoriu, cu aspecte publice și secrete. E cazul tuturor celor
mai sus pomeniți.
De aceea cred că trebuie depășită
imaginea schematică a epocii, în alb-negru. Studiind stenogramele
unor plenare ale Comitetului Central al PMR ale unor discuții din
Biroul Politic, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, texte publicate, mi-am
dat seama că nu am citit niciodată o analiză calmă, nepolemică a
procedurilor conducerii de partid restrânse, în chestiuni economice
și relații externe, politice și economice, de stat. Fiindcă,
dincolo de orice resentimente, România a fost totuși condusă
într-un fel, vreme de 50 de ani de aceste persoane iar modul de
luare a deciziilor, natura «inteligenței» semidocților deveniți
șefi de țară ar trebui să ne intereseze pentru a le înțelege
mobilurile și acțiunile, nu atât de simple și nici atât de
liniare cum am vrea să credem.
Perioada Dej, de cucerire violentă a
puterii, de eliminare fizică a opoziției necomuniste, sub control
sovietic, a fost urmată o lume pragmatică, condusă de ingineri, cu
visuri de un snobism din ce în ce mai agresiv, o burghezie roșie
ghidată nu doar de dorința de a construi o lume industrială,
conformă dogmei comuniste, ci și de tensiunea imitației având ca
model burghezia antebelică, într-o societate controlată de un
partid-stat, prin agenții săi, activiștii și securiștii, de data
asta recrutați majoritar dintre autohtoni.
După 1990 am ajuns să fim conduși de
securiști români cu studii superioare, reciclați în oameni de
afaceri capitaliști sau în avocați, deveniți parlamentari, și de
descendenții minorităților coloniale, Ion Iliescu, Sergiu Celac,
Petre Roman, cu semn schimbat, ajunși, ca unii dintre membrii GDS,
experți sau consultanți în democrație (ziaristul scânteist
Silviu Brucan, autoproclamat politolog și susținut de cercurile
gedesiste), și-au impus «expertiza» ideologică, de un dogmatism
reversibil, promovați de agenții neocolonizatori ai capitalul
financiar mondializat (Soros, de care ar fi trebuit să ne ferim,
după principiul Timeo Danaos et dona ferentes).
Trăim acum într-un stat în care
interesele majorității populației, adică ale românilor, nu mai
sunt apărate și reprezentate cuvenit de către instituțiile și
administrațiile care constituite scheletul țării.
Dacă doar, sau mai ales, « tristețe »
se vede dinspre viața mea, înseamnă că am învățat să mă
stâpânesc pentru a nu se vedea mereu exasperarea, furia și refuzul
tenace al unei astfel de înstăpâniri.
Veți observa că, după 1987,
literatura, în sensul în care mă preocupa pe când trăiam în
țară, a devenit pentru mine o activitate secundă, după un soi de
saturație care dăduse semne de instalare încă înainte de 1987,
data desțărării mele. De altfel, saturația îmi vine și din
convingerea că printre sursele dezastrului, slăbiciunea rezistenței
culturale la presiunea modelatoare și deformatoare, estropiantă, a
comunismului cominternist ca și a celui dinastic, se află tocmai
dominanta literară a formării și autorecrutării intelectualității
active și a scriitorimii române de dinainte de Zaveră.
Două lucruri se pot nota despre
rezistența propriu-zisă la comunism, rezistența activă, armată
sau politică, ambele ilegale. Intelectualii au fost subreprezentați
în aceste acțiuni. Ca și minoritarii.
În orice caz, nu se văd anticomuniști
unguri în munți, se văd doar acțiuni politice sau armate
antiromânești ale unor unguri ardeleni sau ale unora din migranții
proveniți în 1940 din Ungaria mică.
Evreii au fost victime în calitatea
lor de sioniști, adică de naționaliști evrei și nu în calitate
de anticomuniști militanți. În cîteva cazuri au căzut victime
ale acțiuni de naționalizare a comunismului local, activiști evrei
comuniști, într-o bătălie internă de partid, pentru putere. Belu
Zilber, Ana Pauker, Mihail Roller, de pildă. Restul au fost puși pe
linie politică moartă dar fără pierderi substanțiale de
influență în alte zone, universitare, ideologice. Câțiva — ca
Leonte Răutu, Ion Ardeleanu, Ștefan Voicu — au rezistat pînă la
capăt, fără îndoială pentru că efectul combinat al
oportunismului lor și al umbrelei cominterniste de care beneficiau,
era cu adevărat eficient. Sau printr-o reciclare posibilă, bazată
pe calități intelectuale, profesionale reale, în cazul unor Paul
Cornea, Ion Ianoși, Ov.S. Crohmălniceanu. Sigur, e vorba de nivele
sociale și de putere, diferite dar care au rămas în relații de
colaborare ambigue, de atracție-respingere, bazate pe solidarități
ideologice și etnice.
Colaboraționiștii timpurii, români
sau de alte origini, de genul Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu, Petre
Constantinescu-Iași, Ștefan Voitec, Gala Galaction, N. D. Cocea,
Sașa Pană, Geo Bogza, Geo Dumitrescu. Al. I. Ștefănescu, Nina
Cassian, erau și au rămas mediocrități. Chiar dacă vreme de o
jumătate de secol s-a încercat să li se creeze tuturor o aură de
mari scriitori, apoi, unora, de mari opozanți.
Intelectualii români care au căzut
victime ale represiunii politice au fost, în majoritatea lor, mai
ales intelectuali potențiali, studenți legionari sau nu, care erau
deci militanți nu în calitate de intelectuali ci în calitate de
legionari sau anticomuniști. Iar alți, intelectualii, cu operă
manifestată, cum ar fi fost Constantin Noica, Mircea Vulcănescu,
Lucian Blaga, Vladimir Streinu, au fost tratați ca dușmani
potențiali, de izolat sau distrus pentru eventuala lor putere de
modelare ideologică anti-comunistă, nu neapărat pentru actele lor
de opoziție activă, reală.
Trebui spus clar, cultura română nu a
avut intelectuali de stânga importanți. Poate că după ce ne vom
debarasa de prejudecățile induse de sistemul «nazional-comunist»,
cultura română va avea tăria să creeze o linie socială de
stânga, combinată cu creștinismul social.
În acestr cadru social, cei mai
interesanți, socialmente vorbind, scriitori din interior, chiar dacă
nu toți destul de împliniți estetic, valoric, sunt prozatorii de
după 1964 până la 1989, cei care vin din afara acestui câmp al
literaților. Alexandru Monciu-Sudinski, de pildă. Sau I. D. Sîrbu,
Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Paul Goma, Ion
Lăncrănjan, Romulus Zaharia, Valentin Șerbu, Norman Manea, Șt.
M. Găbrian, Ștefan Agopian, Ion Iovan, Bujor Nedelcovici, Ion
Lazu. Ingineri, mediciniști, juriști, tehnicieni, militari
pensionați anticipat, foști deținuți politici. Completează
peisajul cu diversități animate, câteva excepții — literați
«literari» cu talent dar și cu o mai marcată orientare și
distanțare deviantă față de canonul ideologic, precum M. H.
Simionescu, Radu Petrescu, Mircea Ciobanu, Mihai Sin, Luca Pițu, Dan
Petrescu. În proză se manifestă rudimentele unei gândiri sociale
critice, melioristă, în majoritatea cazurilor, solicitând
corectarea exceselor, uneori, mai rar, satirică, ironică, radicală.
Citesc acum mai ales istorie,
sociologie, fac cercetări de arhivă, activitate complicată dar
fascinantă. Aflu din mers cât de puține știam despre istoria
neamului căruia îi aparțin sau despre comportamentul real al
membrilor categoriei socioprofesionale în care m-am încadrat prin
scris.
Mă simt oarecum rușinat, cu atât mai
mult cu cât aveam, printre alte responsabilități, la Vatra, aceea
de redactor al paginilor suplimentului de istorie Documentele
continuității. Contribuția mea la redactarea acestor pagini a fost
scoaterea lor din zona amatorismului, în care fuseseră împinse de
lipsa de calificare a unor colaboratori insistenți, oportuniști în
sens partinic, pentru a lărgi paleta prin atragerea unor mai tineri
istoriografi, care mi se păreau liberi de prejudecăți și prea
juni ca să fi fost marcați de rollerism sau național-comunism, pe
atunci.
In Documentele continuității de la
Vatra am militat, firește, și pentru valorificarea arhivelor unor
naționaliști români ardeleni, de genul Vasile Netea sau Onisifor
Ghibu, cel ulterior luat în brațe, din motive oportuniste, de
regim, în întortocheatele manevre ale acestuia, un adevărat
« valse hesitation » al atitudinii oficioase în
chestiunea Basarabiei.
Scanarea țesutului social românesc,
cum ziceți, adică privirea atentă, analiza critică și depistarea
de sens, acolo unde poate nu se mai află ușor, mă motivează.
Poate, totuși, există pentru mine o finalitate culturală și
politică plauzibilă : cercetarea epurării și cenzurii în
comunismul real.
Scotocirea prin arhive o fac pe cont
propriu. M-am angajat la realizarea unei teze de doctorat, a doua
oară în viața mea, de data asta fără nici o necesitate practică,
doar pe temeiul proverbului comunistogen :«Orice picior în cur este
un pas înainte.» Piciorul mi-l dau singur. Nu mai există Partidul
în care intrasem în momentul orbirii maxime, 1964, cu «declarația
de independență». Prin conducerea voluntaristă a României, el
își asumase rolul mașinii de dat picioare în fund. PCR nu a
dispărut, cum se lamentau unii pe marginea gropii dechise, în care
nu era nici un trup, a fost absorbit de Restaurație, după ce
trecuse prin faza descrisă de o ghicitoare, al cărui haz este greu
de apreciat acum, după ce industria României «socialiste» a fost
dizolvată : «Ce este înaltă cât Carpații, lungă cât Dunărea,
tricoloră și nu dă picioare în fund? Răspuns : O mașină
românească de dat picioare în fund.»
Nu am pretenții de originalitate
stilistică în jurnalistica pe care o practic — sunt prea mulți
stiliștii și originalii în presa română — ci doar dorința de
a fi clar, de a crea, pe această cale, o comunicare eficientă, prin
rețele de solidaritate, acolo unde știu că există posibilități
ignorate sau negate, pentru oameni liberi, egali, activi, singurateci
în căutare de prieteni și de acțiune socială, pentru crearea
unor curente în marele ocean al lumii noastre din Europa de Est,
care să poarte spre țărmuri corăbiile noastre rătăcitoare,
depunându-ne, vechi locuitori, reveniți după rătăciri, cu sau
fără rost, pe terenurile de obârșie, părăsite și aproape
uitate, pentru redescoperire, pentru reîntemeieri.
Am descris primul meu contact cu
România după Zaveră, într-un reportaj publicat inițial în
franceză, într-o revistă anarhistă, Iztok, sub titlul «1990.
Périple à la redécouverte de mon pays- la Roumanie», republicat
la adresa
http://jurnalul-unui-vulcanolog.blogspot.com/1990/12/1990-priple-la-redcouverte-de-mon-pays.html)
Unele observații s-au confirmat.
Nu sunt, din fericire, singurul
scriitor care gândește așa. Zile trecute, în Cultura, Augustin
Buzura punea, sau repunea, cam același diagnostic.
Situația i se pare a fi «pedeapsa
pentru naivitate a celor ce au uitat că libertatea nu ne este dată
pentru totdeauna, ca ea trebuie apărată mereu.» Buzura este
«convins că boala este mult mai gravă si ca originile ei trebuie
căutate mult mai profund. Și în 1968, și la Revoluție, am crezut
că va veni și o zi a noastră, că avem si noi dreptul măcar la o
„ora astrală“, ca să-l citez pe Zweig. Aveam, neepuizat, un
imens stoc de iluzii. În călătoriile prin țară, am văzut cu
ochii mei oameni de mare valoare, iubitori de adevăr și de
performanță; știu de asemenea că sunt mulți, dar nu înțeleg de
ce nu se întâlnesc, de ce marile noastre elanuri patriotice nu
durează nici trei zile. Nu îmi dau seama pe unde se ascund în
restul timpului și de ce tac.»
Cred că oamenii la care se referă
Buzura nu tac, doar că sistemul actual, dincolo de aparentă
libertate a opiniei, de diversitatea suporturilor, fie suferă de
autism, fie controlează excesiv — prin metode care de fapt sunt
tot cenzură, accesul la tribuna din înălțimea căreia pot fi
auziți doar cei care și-au plătit locurile, care astfel par să
fie definitiv ocupate mai ales de palavragii și de oportuniști,
îmbogățiți pe căi lăturalnice.
Dar, repet, nu mai avem medici pentru
aceste maladii sociale. Iar așteptarea venirii unei zile astrale
este o iluzie în plus. Dacă putem crede că, prin scrisul său,
romancierul Augustin Buzura a contribuit cândva, înainte de 1989,
la construirea unei stări de revoltă potențială, ceea ce explică
succesul cărților sale atunci, rolul acesta de trezire, de ațâțare
la revolta lucidă, nu-l mai poate juca nici el, nici alții ca el,
fiindcă pur și simplu e vorba de bătrâni pe care nu-i mai ascultă
nimeni.
Scriitorii români actuali de succes,
unii umflați peste poate de o critica mercenară, eventual
subvenționată de editori, nu mai vreau, nu mai pot juca astfel de
roluri. Nu le-o cer nici critica, nici editurile, nici partidul, nici
o majoritate din cititorii deveniți mâncători de cartofi prăjiți
la MacDo și spectatori la tembelizor. Li s-a explicat că e rușinos
și neproductiv să fii poeta vates, că e demodat. Câțiva tineri
din jurul revistei Cultura, a blogului CriticAtac, sunt ceva mai
activi pe terenul teoriei sociale, levogire. Alții, printre care se
află oameni foarte inteligenți și curați, reconstruiesc o
ideologie național-creștină. Orientările mi se pare interesante.
Prima, «ruptă de mase», încă, cum se zicea, ne-ar permite să
ieșim din discursul univoc, al anticomunismului de paradă și al
capitalismului ca unică soluție glorioasă, sub protecția
globalizării, logicii economice supreme și a inteligenței
speculative. Pentru moment, tinerii care se manifestă în jurul
revistei Cultura sau a CriticAtac, sunt mai ales ideologi, prea
depărtați de realitățile sociale românești, cititori-imitatori
ai unor gânditori străini. Principiul eminescian al evoluției
organice pare să fie foarte greu de integrat în mințile acestora,
fiindcă nu văd că ar exista o colaborarea cu economiști, fără
de care nici o analiză socială nu e posibilă. La noi, economiștii
tineri sunt totalmente supuși decalogului ideologiei globaliste,
violent liberaliste. Cealaltă orientare construiește pe târâm
moral și repune pilonii credinței, dar e într-o relație bizară
cu credincioșii, fiindcă, am impresia că între gânditori, prin
intermediari, clerici, călugări, este o distanță greu de
străbătut, ca și între sindicaliști și noua-stânga.
Există interemediari, propagandiști
ai moralei și credinței, inteligenți și abili, de genul Dan
Puric, conferențiari ai «societății spectacolului».
Alte personaje, cu o gândire socială
foarte vie și critică, se manifestă în afara câmpului ideologic
intern, dar în contact cu el, ca de pildă Ovidiu Hurduzeu, cu
avantajul de a vedea cele două versante ale colosului global. Faptul
că H. R. Patapievici îl atacă, deși i-a publicat texte în Idei
în dialog, mă încredințează că Ov. Hurduzeu iese din schema
șoroșistă și deranjează, ceea ce este excelent.
Rolul noilor rețele paralele și
libere, pe cale de constituire sau reconstituire, ar trebui să fie
încurajarea, susținerea acțiunii de asanare morală, de reformă
socială, care ar face posibilă ieșirea din verbiajul impotent al
analiștilor care nu au văzut un țăran decât la televiziune, în
filme istorice, și un minier în reportajele post-festum despre
ciomăgarii de la mineriade.
Altă reformă socială decât cea pe
care, sub pretextul « revoluției », a Restaurației, au
acaparat-o, instrumentalizat-o în folos propriu, toți cei care s-au
aflat la cârma României de atunci și până azi, fără excepție.
Scriu : fără excepție. Mi se pot propune nume de oameni
cinstiți, dar cinstea lor nu este suficientă, fiind excepțională.
Ioan Roșca, un mai tânăr prieten,
după ce a descris în pagini revoltate, cu accente tăioase, aceste
fapte și consecințele lor recente, a formulat o întrebare care
poate avea un răspuns, îndemn pentru cei care mai au dramul necesar
de luciditate și de speranță :
«In acesti 15 ani s-au consumat,
mai mult sau mai putin observate, multe energii — dedicate
Eliberării României, de către diverse persoane sau asociații.
S-au irosit atâtea idei valoroase, s-au ratat atâtea ocazii, s-au
stins atâtea inițiative, s-au uitat atâtea acte lăudabile… s-au
blazat atâtea conștiinte dezamăgite. Puse cap la cap, coagulate,
coordonate, activitățile noastre ar fi dus undeva, ar fi construit
progresiv o baza pentru continuarea căutarii. Ele s-au irosit însă
, ca o pierdere termică (mișcare socială browniana). Experiența
Rețelei și inexperiența noastră ne-au impiedicat să ne polarizăm
agitația.»
« Era firesc
să se întâmple așa — consideră Ioan Roșca. E aproape
paradoxal să formezi o mișcare structurată (coerentă) de jos în
sus, lăsând fiecăruia libertatea de a acționa conform conștiinței
lui, fără înregimentări, fără obligații, fără motivații
materiale. Să împaci nevoia de profunzime cu cea de promptitudine.
Să organizezi fagurele, pe măsură ce se albinele active toarnă
mierea pe unde pot.
Partea adversă, condusă din centri
bine organizați, folosind aparatul statului și manipularea Media,
bazată pe înrolarea membrilor mafiei și folosirea mercenarilor —
are cu totul alte șanse. Cu ce putem contrabalansa acest handicap?
Entuziasmul nu s-a dovedit suficent. Nu poate fi menținut — mult
timp și la mulți — la temperatura necesară. Mai devreme sau mai
târziu, în fața greutăților, ingratitudinilor, pierderilor
materiale, zădărniciei — cedează și ultimii încăpățânați.
Și atunci? Cum scăpăm din înfundătură? Căutând sprijinitori
externi care ne vor aservi și confisca — compromițându-ne din
sâmbure ipoteticele victorii ? Se pare deci că, după oamenii de
acțiune, pierdem în acest punct și pe cei capabili de analiză,
siliți să se plece în fața evidenței: mașinăria Puterii nu
poate fi înfruntată de jos în sus. »
Concluzie sceptică și pripită —
declară mai departe Ioan Roșca— provocarea devine interesantă
pentru gânditorii capabili de meta-analiză: «Care e soluția
structurală a unei astfel de probleme? De-abia acum omul de acțiune
e pus în fața unei provocari incitante: Cum să acționezi,
străpungând acest blocaj ? »
Acum ne aflăm, aici, în fața acestui
CUM?
Țesutul social al României este
alterat, zdrențuit, peticit, găurit, ars, destrămat. În numele
restaurației valorilor « democratice » s-a făcut totul
pentru a distruge, dezlâna, haotiza, devaloriza. Nicolae Manolescu,
un fost critic literar, ins care avea pretenția să devină
președintele cel bun al României, declara acum câțiva ani, în
Imposibila lustrație, un editorial din România literară :
« După aproape un deceniu şi
jumătate, nu mai am nici o îndoială că securitatea ne-a salvat de
comunism, şi a preluat apoi puterea politică şi pe cea economică.
Rezistenţa la divulgarea de către CNSAS a numelor ofiţerilor este
un argument teribil. Şi perfect explicabilă. De informatori, nu i-a
păsat nimănui. Dar cum să divulgi numele unor oameni care sînt în
partide, parlament, guvern, administraţie locală, armată, poliţie,
SRI, SIE, în mai toate firmele (cu capital românesc sau străin !)
de oarecare însemnătate economică, în consilii de administraţie
sau în posturi de conducere mai mari sau mai mici din învăţămînt,
justiţie, ministerul public şi din alte domenii ? Blocada e
totală. Mai degrabă va fi desfiinţat CNSAS-ul decât să se afle
aceste nume. »
Ar fi putut să facă președintele
« Altceva », N. Manolescu, decât a făcut sosia E.
Constantinescu, cel care se declarase, după cădere, înfrânt de
Securitate ? Nu cred. Fiindcă diagnosticul lui Manolescu era
exact, fără îndoială.
Diagnosticieni avem destui, ne lipsesc
medicii.
Iată una din soluțiile posibile,
propusă de Ioan Roșca pe Platforma Internet, Piața Universității
Distribuite.
Formularea întrebărilor majore, a
problemelor pe care se poate concentra curentul «Acțiunea pentru
eliberarea României» a început acum câțiva ani. Acest curent se
află în relații cu alte asemenea. Coagularea e pe cale să se
realizeze și va fi cu atât mai rapidă cu cât situația României
va fi descrisă în termeni reali, fără corective și filtre
politice bazate pe minciuni.
O parte, vizibilă și superficială, a
intelectualității române pare oarbă și paralizată. Nombrilismul
ei a fost și este notoriu. Demofilia tradițională, care ne
caracterizase intelectualitatea vreme de cîteva secole, pare
epuizată în rândurile acestor grupuri sociale elitare.
Dar, din fericire, nu toată
intelectualitatea se comportă astfel. Ca să nu mai vorbim de
majoritatea tăcută, pe care nimeni nu o mai îndeamnă să se
exprime. Deși situația este tot atât de tensionată ca înainte de
decembrie 1989.
Pentru atacarea colectivă a acestui
proces de formulare este necesară o infrastructură de comunicație
și coordonare.
«Dorim soluții? - scrie Ioan Roșca —
«Să punem întâi la punct ochii care să scruteze realitatea,
creierul care să gândeasca, nervii care să comunice influxurile.
Să asigurăm intii circulația informației între celulele civice —
până acum izolate. Vom vedea apoi de ce judecăți și de ce
intervenții va fi capabil acest sistem multipolar.»
Ioan Roșca a pornit acest proiect după
«studiul atent al unor miscări socio-politice, coordonate cu succes
prin Internet — un mediu care a deschis posibilități noi pentru
interconectarea inițiativelor. Ioan Roșca a realizat «Piața
Universității Distribuite» ca un instrument de coagulare, un
«portal». Nu mai este unicul: alte sinapse care leagă neuronii
contestației românești, au apărut binevenite.
Clădirea unui «centru» al gândirii
contestatare constructive, ar fi fost fragilizantă. Doar canale si
protocoale de cooperare pot și trebuie să fie definite. Aceste
spații au rolul unor focare de interconexiune.
Dar, scrie Ioan Roșca, «metafora
sistemului nervos nu e suficentă pentru a sugera tot ce avem în
vedere. Să o combinăm cu cea a modului de acțiune a virușilor.
Organisme mici și simple... care pot doborî creaturi enorme și
bine organizate. Sună interesant... pentru postura noastra față de
monstru, nu? O data rezolvată problema propagării informației
eliberatoare de conștiinte (organizatoare de rezistențe), Tovarașii
vor începe să aibă dificultăți cu noi. Îi vom hărțui din
toate părțile. Le vom devaloriza atuurile — prin modul nostru de
organizare — difuz, distribuit și dinamic.»
Aș adăuga metafora «grăuntelui de
nisip» care poate gripa un mecanism complicat. Un exemplu recent
este acțiunea lui Teodor Mărieș pentru obținerea accesului la
dosarele privind ancheta asupra revoluției și mineriadei.
Un alt aspect (explicat deja de Ioan
Roșca) poate fi menționat : trebuie evitată capcana căutării
marilor consensuri multilaterale, paralizia în nesfârșite
discuții, elaborarea de organizări complexe pentru a urmări
obiective vagi. E preferabilă semnalarea, interconectare sau
găzduire unor proiecte organizate în jurul unor obiective concrete,
palpabile — punând pragmatismul (concretețea) în slujba
moralității (principiilor).
Cred si eu că «e perfect posibil și
legitim ca doi participanti la rețea, cooperând bine într-un anume
proiect, să fie în dezacord pe alte teme. Nu se vor certa însă în
spațiul Pieții Universității Distribuite, dedicat sinergiei în
definirea strategiilor, obținerea "livrabilelor",
combinarea rezultatelor separate. Fiecare persoana (grup) va
contribui conform posibilităților și intereselor sale,
implicându-se doar în proiectele care-i convin (ca obiectiv , ca
metodă, ca echipă), minimizând efectul incompatibilităților. »
Creșterea «bulgărelui de zăpadă»
se va face cu pierderi minime, cumulând activități variate
(autonome sau corelate, organizate aici- sau doar semnalate) în
jurul unui numitor comun conceptua — care va fi redefinit continuu.
Aceasta integrare «semantică» a
acțiunilor va produce caracterul unitar de care vor putea profita
toate proiectele conectate, toți cei ce vor să acționeze autonom,
dar solidar, în cadrul unui curent coerent. » — încheie Ioan
Roșca descrierea introductivă a portalului realizat în decursul
câțiva ani de efort epuizant, actualmente funcțional. Unefort
similar, în fază de finalizare, s-a făcut pentru construirea
portalului «Univers românesc».
Dacă aș fi mai tânăr aș încerca
să dau un examen de admitere la medicină și sociologie, să fac
studiile de « medicină socială », meseria pe care aș
fi dorit să o practic.
Nu știu dacă politica ar putea fi o
formă a medicinei sociale. În orice caz, așa cum se practică
politica la noi, oamenii politicii sunt mai degrabă răspânditori
de molimă, de ciumă, de holeră, de tifus exantematic, decât
tămăduitori. Pe vremuri de molimă cei suspectați de astfel de
acte, un soi de țapi ispășitori, erau lapidați de mulțime, în
speranța alungării magice a bolii.
Creștini cum ne ținem, lapidarea nu
mai este o metodă unanim acceptată. Probabil că, la 25 decembrie
1989, lapidarea a fost ultima dată practicată în România. Deși
nu se știe niciodată. O criză morală și socială majoră așa
cum este cea pe care o traversăm de două decenii, nu rămâne fără
urme în psihismul colectiv, nu se poate rezolva doar prin metode
raționale. Iar astfel de crize vor mai apare în această lume
instabilă, cu amenințări impropriu definite. Criza alimentară
viitoare s-ar putea să fie o consecință a demografiei galopante și
a crizei energetice manifeste.
Cuplul Elena și Nicolae Ceaușescu au
fost victime expiatorii, într-o situație dramatizată dar care nu
era cu necesitate dramatică. Uciderea lor, înscenată în proces, a
permis instalarea bandiților la cârma țării. Am numit demult
acest procedeu «tehnica grenadei cu magneziu», cea folosită de
serviciile secrete ale unei țări, pe aeroportul african de la
Entebe pentru derutarea, pentru orbirea unor pirați ai aerului. Dar
când orbirea se practică împotriva unei țări, asta se numește
lovitură de stat, cu voie de la poliție, ca în «Balconul», piesa
genială a lui Jean Genet.
Rezultatul : s-au ignorat interesele
majorității, s-a impus dominația altor minorități imperiale sau
ale resturilor celor vechi, inclusiv ale celor antebelice, clanurile
nobiliare și economice, constituite în secole de spoliere, s-au
întors, în numele dreptului negativ, bazat pe privilegii dar
sacrosanct, de protejare a proprietății, s-a distrus baza economică
a României, la construirea căreia participase populația țării
« fără deosebire de naționalitate » — chiar așa a
fost ! obligând țara să recadă spre un statut de semicolonie,
așa cum fusese în anii de la finele secolului al XIX-lea,
reorientând toată producția spre dependența de import, degradând
toate economiile imense din deceniul dinaintea căderii, dureros și
dificil suportate de ansamblul populației, de care după 1990 ar fi
trebuit să beneficieze toți, distrusă în numele unei așa-zise
inadecvări la contextul european occidental și al integrării în
această Europă în criză.
Cred că România ar fi trebuit să
treacă printr-o perioadă de economie dirijată spre autarhie, adică
spre economii normale, nu brutale, într-o țară fără datorii
externe. Ne-au fost impuse modele distructive, prin executanții
promovați de genul Petre Roman, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Mugur
Isărescu, Adrian Năstase, fiecare pe sectorul planificat; s-au pus
în mișcare mecanisme de distrugere, de invalidare a oricărui
câștig economic și politic anterior. În loc să se păstreze ceea
ce era bun din sistemul anterior, s-a distrus, dărâmat totul.
În sensul acesta a fost vorba de o
«revoluție», după revoluție, după Zaveră. S-a practicat tabula
rasa, s-a ignorat orice specificitate, s-au « implementat »
cu entuziasm dogmatic, așa cum se făcuse în anii de după 1944,
vreme de cel puțin un deceniu, modele anorganice, sovietice,
altădată așa zis marxiste, acum capitaliste, globalizante,
grosolan și agresiv, inuman și irațional liberaliste, în numele
pieții care se auto-regulează, care de fapt e reglată de mecanisme
suprastatale (G8, Grupul Bilderberg, Comisia Trilaterală), ale
capitalismuluiu finaciar, cămătăresc, refuzându-se orice analiză
a necesității locale, reale, ignorându-se orice propunere deviantă
față de acest model revoluționar distructiv.
Amintesc celor care mai au rămășițe
de memorie că analizele și propunerile economistului Dr Constantin
Cojocaru, fondatorul Partidului Poporului, locuitor al orașului
București, deci accesibil,
(http://www.variantacojocaru.ro/carti/iesirea_din_prapastie.pdf
), privitoare la privatizarea abuzivă încurajată și practicată
de autorități, la consecințele catastrofale ale acestor acțiuni,
fuseseră depuse la instanțele competente, spre cercetare și
aplicare, imediat după 1990. Doar că aceste instanțe fuseseră
deja infiltrate de grupuri mafiote, indiferente la interesele
naționale, preocupate doar de circulația rapidă a capitalurilor,
care « au impus aplicarea unor aşa-zise »reforme de tranziţie«,
ale căror obiective fundamentale constau în acapararea
capitalurilor acumulate de aceste ţări de-a lungul istoriei,
diminuarea potenţialului lor productiv şi competitiv, transformarea
acestor ţări în debuşee pentru subprodusele străinătăţii,
orientarea economiilor lor în direcţia capitalismului oligarhic,
controlat de mafia financiară internaţională ». Pentru curioși,
pentru văzători, adică pentru cei care nu au rămas orbiți de
flacăra de magneziu despre care scriam, menționez că toate
documentele sunt disponibile pe blogul Varianta Cojocaru. Dar nu
există mai orbi decât cei care nu vor să vadă.
S-a fluturat din 1990 încoace, în
toate variantele, fraza omului politic francez François Pierre
Guillaume Guizot, vidată de sens dar dătătoare de iluzii :
«Enrichissez-vous!»: franțuzul era însă adeptul unei politici
economice protecționiste.
Îmbogăți-ți-vă! li s-a spus
cetățenilor României, fără să li spună că nu micile buticuri
de la parterul blocurilor vor produce capitaluri de dezvoltare.
Acumulările bazate pe furt, pe deprecierea provocată ilegal a
valorii întreprinderilor din România socialistă au stat la baza
capitalurilor interne existente. Celelalte resurse veneau din
exterior. Dar nici în primul, nici în al doilea caz, aceste
capitaluri nu erau interesate să se investească pe termen lung.
Fiindcă scopul lor era profitul imediat. În aceste condiții nici o
acțiunea de dezvoltare internă, în domenii cheie pentru asigurarea
autonomiei și independenței, nu era posibilă.
În loc să privatizeze ceea ce nu
poseda, adică « proprietatea colectivă a celor ce muncesc »,
formulă care, deși ne părea goală de sens înainte de 1989, era
definiția ce mai exactă a naturii « proprietății
socialiste », administrația statală, care a acționat în
calitate de proprietară fără să aibă nici un temei legal, ar fi
trebuit să-și limiteze acțiunea la intervenții de comunicare și
relaționare centralizată, pentru a planifica producția în
continuare, în scopul evitării crizelor locale și globale de
supraproducție agricolă sau industrială, corectând orice
orientare nemotivată prin studiile de piață, marketing,
argumentând, de pildă, în favoare reorganizării cooperației
agricole în spirit coordonat și în folos colectiv, în loc să
încurajeze, să tolereze stupid desființarea haotică și
banditească a cooperativelor agricole, devalizarea și devalorizarea
interesată a întreprinderilor performante.
Se pot scrie multe despre radicalitatea
stupidă a reformei economice.
Dau un exemplu, printre miile de
exemple posibile. La Sulina, unde m-am născut, exista, înainte de
1989, o fabrică de conserve de pește. Aceasta avea materia primă
la îndemână, oferea de lucru femeilor și tinerilor din Sulina,
oraș prea izolat, fără cale de comunicare terestră spre restul
județului, de unde forța de muncă, neocupată pe șantierele de
reparații navale, în pescuitul individual sau industrial, nu putea
să se orienteze spre alte piețe. După 1990 această industrie a
fost abandonată. Ea producea bine, după norme acceptate și legale,
asigura un consum regional, chiar dacă eventual neexportabil. Dar
dădea de mâncare și de lucru sulinenilor.
Acum, după 20 de ani, a rămas o
clădire industrială ruginită. Pustia. Tinerii nu mai au unde lucra
și pleacă, definitiv, ca să nu moară de foame. Cele trei străzi
ale Sulinei îmbătrânesc. Trident ruginit.
2. Sufocare, neputinţă, inutilitate, revoltă, ură, scârbă şi altele din aceeaşi familie sufletească sînt sentimentele pe care, pun pariu, le trăieşte azi orice jurnalist român nearondat “clanului” : se poate şi mai rău ?
Sunt un optimist. E chiar definiția
optimistului acest « se poate și mai rău ».
Înțelepciune epocii în care am respirat încet, aproape de
sufocare, este adesea concentrată în câte un banc. Vi-l reamintesc
sau vi-l spun, dacă, mai tânăr fiind, nu l-ați auzit : Care e
diferența între un pesimist și un optimist. Pesimistul zice :
« Mai rău nu se poate », optimistul răspunde : « Ba
se poate, ba se poate ! »
Am norocul de a nu fi obligat să
scriu, acum, pentru a trăi. Am lucrat însă în Franța, din 1992
și până la pensionare, în redacția unei reviste sindicale,
editată de un sindicat numit Confédération française démocratique
du travail. Nimic mai puțin democratic și mai puțin muncitoresc în
mentalitatea celor care se aburcaseră până la funcțiile de
conducere, cei cu care aveam eu de-a face. Mici tartori, ajunși aici
prin cooptare, adică prin lingușirea celor care erau deja sus, ca
să fie acceptați în preajma lor și să-i poată înlocui când li
se va termina acestora mandatul. Menirea de luptă și organizare
sindicală rămânea secundară. Sindicate active în negocieri de
complicitate cu patronatul și guvernul, simulând zgomotos și
teatral lupta cu uriașii, ca în basme.
Deci, nearondat fiind, siturile (nu și
blogurile, care nu-mi ocupă decât timp) pe care le fac cerîndu-mi
doar plata gazdelor, 200 de euro pe doi ani, scriu în funcție de
convingeri, invit la colaborare oamenii care mi se par interesanți
și mai ales difuzez texte pasionante care probează existența unor
curente de gândire și de opinie, divergente și libere.
Problema remanentă este lipsa analizei
impactului lor și deci a consecinței acestui impact, actul social
eventual. Nu gândesc mecanicist. Știu că drumul de la gînd la
faptă e lung, adesea. La nivelul difuzării, cei 11 ani de cînd
scot Asymetria mi-au adus satisfacții rezonabile: pot recurge la
cifrele de accesare, eventual, pentru a proba interesul unor
internauți pentru paginile revistei. Asymetria are peste 200 de
abonați înscriși, stabili. Dar ce efect are lectura asupra lor? Nu
știu. Am încercat să aflu dar, numeric, ecourile unor chestionare
au fost prea inegale ca să pot trage concluzii valabile. Voi fi deci
modest. Și răbdător.
3.«Vrem să unim într-o lucrare liber-consimţită oameni care, fără Internet, nu s-ar fi întîlnit niciodată şi să împărtăşim astfel o reflecţie transversală, aşa cum am fi dorit să o putem face şi la revista Vatra între 1971 şi 1987, publicaţie la temelia căreia, împreună cu alţi cîţiva literaţi, ne-am depus tinereţea, ca un jet de spermă la picioarele furcilor spiritului, o sămânţă care ar fi putut genera mandragore cu siluete umane, cu efecte benefice şi vrăji puternice, dar din care s-au născut prea mulţi monştri, uneori incurabile laşităţi şi slinoase adaptări. » Este acesta un citat puternic, seducător, populat cu subtile ameninţări, din articolul inaugural al Asymetriei (an I, nr. 1, mai 2000), pe care-l asumaţi : Ce n-a funcţionat în vehicolul vetrist ? Şi ce anume face, din nou, posibilă speranţa în epoca efemeridelor internaute ?
Ce n-a funcţionat în vehicolul
vetrist ? Principalele slăbiciuni, cu efecte colective, au fost
compunerea improvizată a redacției (decizia nu aparține
inițiatorilor ci Partidului, Guga și cu mine am fost luați ca din
oală, după o lungă așteptare înr-un mediu insonorizat, ni s-a
cerut redactarea unor numere de probă, într-un timp prea scurt),
diferența excesivă de nivele intelectuale, dispersia efortului,
arivismul și poltroneria șefului, manifestate la scurtă vreme după
promovare. Se putea face și altfel, dacă redactorul șef nu ar fi
fost imediat pus în situația de a fi atins nivelul superior de
incompetență, conform corolarului principiului lui Peter.
«Incompetența» lui Romulus Guga nu apărea ca rezultat al faptului
că poziția sa ierahică înaltă ar fi fost «mai grea», ci pur și
simplu pentru că acea poziție era «diferită» de cea în care
scriitorul excelase anterior, cea de secretar literar, la Târgu
Mureș, sau de organizator de club, la Cluj. Ca redactor șef i s-ar
fi cerut deprinderi și priceperi diferite, pe care nu le avea, nu
condusese niciodată o echipă, și nu le putea dobândi. A aplicat
uneori cele mai primitive moduri de conducere, sistemul divide et
impera, în care subordonații nu erau valorizați, nu se puteau
împlini liber. Nu ignor, desigur, existența cenzurii, o
constrângere permanentă pentru noi toți. Dar exista mereu un
spațiu de libertate pe care alte reviste l-au valorizat mai bine
decât noi. Mă gândesc la Steaua, Familia, Secolul 20. Vatra, din
cauze obscure, sărea adesea de la o extremă la alta, de la
liberalismul estetic sau chiar social la grețoase gesticulații de
prosternare, semnate chiar de Guga. Era poate un fel de a-i apăra,
a-i scuti pe ceilalți de maculare, un soi de sacrificiu de
kamikadze. Nu-i exclus să fi existat în conștiința destul de
stratificată a prozatorului și astfel de motivații.
Am avut, cu Mihai Sin, poziții
privilegiate în redacție, mi s-au cerut rareori gesturi publice
maculante, deci în cazul meu, exersarea rezervelor critice față de
modul de conducere practicat de Guga, nu cred că a fost sau este
determinată de vreo insatisfacție personală. Sper că nu mă
amăgesc. Era vorba de principii. De dorința de a ne menține
curați, de a nu fi slugarnici când puteam să evităm asta. Epoca o
permitea. Nu tânjeam a deveni șef. Am mai scris asta, chiar dacă e
greu de crezut, pentru mine orice șefie în România ceaușistă
însemna intrarea într-un joc periculos, de unde nu se putea ieși
decât mânjit. De aceea am avut un soi de înțelegere duioasă față
de Guga, pe care îl știam sacrificat. Ar fi putut să-și
gestioneze sacrificiul și privilegiile astfel obținute, într-un
mod mai elegant? Cred că da. Nu știu dacă avea însă suplețea,
inteligența pragmatică pentru asta. Un tip de dipsomanie nevrotică
îl făcea vulnerabil și asta era probabil motivul că a fost
menținut în funcție de Partid, cu acordul Securității, în ciuda
unor scandaluri penibile devenite publice (în DUI-ul său, închis
repede, există urmele unor situații care ar fi fost pricini de
mazilire pentru alții). Un caz asemănător a fost cel al poetului
Alexandru Andrițoiu, redactor șef zburător la Oradea, al revistei
Familia, alcoolic notoriu, menținut pentru calități obscure în
funcție, la conducerea unei reviste care adunase o mulțime de foști
deținuți politici între colaboratori, foștii membrii ai Cercului
Literar din Sibiu. Unii s-au dovedit și informatori, poate
«scuzabili» acum, fiindcă trecuseră prin închisori. Andrițoiu
îi proteja sau îi controla? Și una, și alta, probabil.
Precizez imediat : Nu toți cei care au
avut funcții în redacția revistei Vatra erau atrași, pasionați
de facerea ei. Veneau la redacție ca funcționarii. Din construcție,
birocratică și ierarhică, la operațiile de concepție unora nu li
s-a privilegiul tuturora să participe, nici nu l-au solicita. O
victimă a situației a fost Gavril Ședran, redactorul paginii de
artă și știință, om de inteligență excepțională, poet
singular aproape uitat (Strigi, Lapidare), care nu a fost lăsat
să-și facă treaba liber, blocat de cenzură și de intruziunile
gusturilor altor redactori sau șefuți. Unii dintre cei care aveau
dreptul prin funcție să facă revista, deși sufletiști și
binevoitori, erau semidocți și chiar agramați uneori (Atanasie
Popa). Alții au abandonat lupta cu cenzura presei pentru a se
concentra asupra scrisului propriu și au crezut că sunt
nedreptățiți fiincă nu li s-au acordat decorații (Mihai Sin).
Nu-i judec pe nici unii. Opțiunile lor egotiste, lașitățile până
la urmă minore, în contextul dat, îi protejau, li se păreau
îndreptățite, doar eu îmi depusesem energia aproape integral în
această lucrare, din încăpățânare și prin vocație, și mă
zbuciumam pentru fiecare rînd cenzurat, ca și cum ar fi fost o
chestiune de viață sau de moarte. Devenisem ridicol pentru unii
colegi, eram considerat până la urmă un fraier. Dar de când
aflasem, cred că dintr-un eseu de Nicolae Steinhardt, că fraier nu
poate fi peoirativ, devreme ce înseamnă la origine «om liber»,
opiniile condescendenților adaptați nu mă mai atingeau.
« Vatra » este o revistă
cu și de viață lungă, ca și vinul pritocit din dragoste. După
numirea lui Cornel Moraru, la moartea lui Guga, a început o altă
fază, împlinită după 1990, prin reorientarea delicată a
revistei, unde el și-a pus amprenta. Am mai spus-o, Cornel Moraru a
fost un cârmaci de talent, între cenzură, conflicte interne
rezolvate cu tact, dificultăți financiare tot mai grave, cu
fermitate blândă și inaparentă, dar eficientă în timp.
Istoria unei astfel de publicații se
poate scrie, pentru mine, doar dacă se delimitează și analizează
etapele prin care a trecut. Și dacă nu se neglijează aspectele
economice, relaționale, alături de cele ideologice și estetice.
Nici acțiunea revistei, nici organizarea materiei acesteia,
de-a-lungul deceniilor trecute de la fondarea seriei noi (mai 1971,
Târgu Mureș), nu pot fi definite sau descrise global. Dificultatea
— în cadrul culturii române — a cercetării acțiunii,
efectului unei reviste asupra publicului ei real, nu ideal, vine din
lipsa, la noi, a unui minim efort conceptual pentru stabilirea
metodei de cercetarea și prin consecință, a oricărei cercetări
(serioase sau măcar incipiente !) în acest domeniu. Cunosc e
excepție recentă, o teză despre Gazeta literară, un doctorat
condus de Nicolae Manolescu, dar nu am citit-o și nu pot analiza
adecvarea metodei de analiză.
Sociologii culturii sau istoricii
literaturii, români, nu au ajuns încă să fie interesați de
astfel de studii, limitare derivată, probabil, din lipsa lor de
inventivitate și de adecvare. Se tot fac referințe la temele
propuse de străini — luați drept model, în loc de a se vedea
care ar fi temele specifice și nevoile reale ale culturii române.
În mod subiectiv, fără nici o
cercetare metodică, se pot extrage dominante, descrieri ale unei
publicații, din care s-ar putea deduce specificități.
Din paragraful dedicat revistei în
1981 de către autorul unui Dicționar al presei literare românești,
I. Hangiu nu se poate deduce nimic privitor la profilul real al
revistei. O astfel de cercetare, ca să nu fie superficială,
datorită depășirii capacității de analiză a unui singur
cercetător pentru ansamblul presei literare, ar trebui să fi fost
redactată de un grup, cu metode analitice adecvate (nu doar
prezențele ci mai ales absențele sunt definitorii pentru revuistica
epocii), chiar statistice la nevoie (raportul între genurile
practicate, ecourile în alte reviste). Dicționarele de presă
românești se mulțumesc uneori să spicuiască extrase din articole
de fond din primele numere, fără să urmărească evoluția
publicației. Să alcătuiască liste subiective de nume presupus
definitorii de colaboratori, deținători de rubrici. La Vatra,
colaborarea lingvistului Alexandru Toșa e mai important decât cea a
sociologul Andrei Roth, amândoi cu rubrici la Vatra. Argumentele se
află simplu, la nivel de originalitate. Vor putea fi valorificate
cîndva cele Zece propoziții despre prezent, strecurate, trecute
dincolo de cenzură.
Experiența muncii de grup de până
acum, în România, pentru realizarea unor astfel de instrumente de
lucru, probează pentru o jumătate de secol, imensa dificultatea a
organizării, subiectivismul șefilor de echipă, lipsa de
continuitate în efort. Să fie astea păcate constitutive ale
culturii din România?
O altă inadecvare derivă din modul în
care un Nicolae Băciuț, scriitor și publicist prolific, fost
redactor, a încercat să definească pro-domo profilul seriei din
1971 a revistei Vatra, extrapolând anumite linii constructive ale
publicației, atribuindu-le exclusiv lui Romulus Guga, decedatul
nostru redactor-șef, angajatorul lui Băciuț la Vatra, inițial în
calitate de « băiat de interviuri » — cum mi-l numise
Guga. Nu degeaba conta pe el, fiindcă, după Mihai Sin și Maria
Mailat, ale căror dialoguri cu literații au dat certificate de
orginalitate Vetrei, și noul angajat a făcut interviuri bune. Eu am
avut un conflict deschis cu Băciuț, fiindcă am luat în serios
rezervele lui Mircea Zaciu față de fostul său student, inclusiv
suspiciunea că ar fi informator. În situația creată, unii colegi
au fost nevoiți să ia poziții mai mult sau mai puțin explicite,
în funcție și de raporturile cu mine, pentru sau contra. Eu am
contestat, chiar înainte de moartea lui Romulus Guga, angajarea lui
Băciuț, văzută ca pripită, ieșit din nimic. Fuseseră ignorați
alți candidați plauzibili. Se produsese anterior retragerea bruscă
a unui candidat recomandat de Zaciu (Emil Hurezeanu), care plecase în
Austria sau Germania și obținuse azil politic. Acum lucrurile mi se
par mai complicate, dată fiind suspiciunea care planează asupra lui
Emil Hurezeanu, de a fi fost plasat în Germania pentru a anula
efectele publicisticii anticeaușiste a lui Emil Georgescu, la Europa
Liberă. E o istorie care are nevoie de finalizare, cu dosarele DUI
și rețea ale lui E. Hurezeanu, ale Anei Blandiana, pe masă. Pentru
moment nu le-am putut consulta.
Dar, după 2003, odată plecat din
redacția Vatra, devenit personaj inconturnabil la Târgu Mureș, N.
Băciuț, crede că poate trage ușa după el ca Dănilă Prepeleac,
și arborează nestingherit flamura continuatorului îndrituit al
așa-zisei linii Guga (veșnică personalizare excesivă a actului
politic sau cultural la noi), devine creator al « Vetrei
vechi », dorind să beneficieze de aura oarecum legendară a
modelului. Apare o revistă care, parazitând titlul Vetrei, își
permite să fure logoul seriei autentice. Primele numere din « Vatra
veche » mențin această confuzie, până a nu i se atrage în
scris atenția redactorului că este în culpă, fiind vorba de un
logo-titlu depus și deci protejat de Uniunea scriitorilor, editor.
În Ardealul pe care unii vor să-l
îmbucătățim iarăși, program politic căruia îi opun altul mai
ambițios, naționalist dar prospectiv și constructiv, contrar
etnocentrismului orbitor, a face elogiul inițiativelor culturale
ungurești, vechi sau noi, poate să pară paradoxal,
contraproductiv, chiar șocant pentru naționaliștii încremeniți
în proiecte paralizante.
Amintesc că partea ungurească a
imperiul dualist editase la finele secolului al XIX-lea o
enciclopedie în maghiară, o serie de monografii pe județe, iar
românii nu au fost vrednici de a le edita vreodată pe ale lor, în
ciuda existenței echipelor lui Dimitri Gusti și a celebrei
Enciclopedii a României din 1938. Concentrarea efortului,
centralizarea, motivația geopolitică, dorința de grandoare,
susținerea finaciară și coerența programelor politice ambițioase,
toate împreună au dat operele acestea monumentale ungurești, din
care și națiunea română din Ardeal poate extrage nu doar
învățăminte modelatoare și integratoare, pe linia maghiarizării,
prin proba superiorității, cum ar fi dorit politicienii monarhiei
dualiste, ci și date sociologice și economice care ne privesc.
S-au scanat colecții complete de
reviste semnificative. Adatbank = (Banca de date) publică
imense cronologii politice recente, inclusiv pe zile, datele domniei
lui Funar la Cluj. Nu vor fi uitate și vor fi evocate la nevoie.
Biblioteci numerice complete sunt realizate și disponibile deja.
Listele de cărți ungurești interzise de pe vremea comunismului, în
Ungaria sau în România, sunt difuzate pe Internet și pot folosi,
chiar folosec pentru reînvierea unei propagande iredentiste și
revizioniste redutabile. Există posibilitatea de a le reedita la
cerere în format tipărit, contra cost.
La români, doar dispersie, câteva
proiecte realizate (de pildă o Istorie a Transilvaniei în 3 volume,
în format numeric, după cel tipărit, răspuns tardiv românesc la
opera tradusă a Academiei maghiare de la Budapesta, în două limbi
de circulație, engleză și franceză, încă înainte de «căderea
comunismului»), dar multe alte inițiative au fost abandonate sau
sunt prost valorizate de noi.
Imediat după 1990, prima inițiativă
de bibliotecă numerică a fost opera scriitorului Ion Iovan, cu a sa
Biblioteca românească. Nu cred că a fost susținută, la un moment
dat nu mai era accesibilă pe Internet. Se poate vorbi de lipsa unei
planificări culturale centrale, adică unde nu-i cap, vai de
picioare. Reducerea rolului statului, în general, și în acest
domeniu în mod special — a fost o idee stupidă, aplicată uniform
în toate domeniile, provocând haos și lipsă de eficiență, în
zone unde trebuia susținerea, continuitate, concentrarea
investițiilor și a energiei, lucruri pe care o instituție de stat
bine condusă, în etapa de tranziție, le putea asigura, în
principiu.
În timpul acesta, se cheltuiesc bani
grei pentru traducerea operelor lui H.R.Patapievici, Andrei Pleșu
sau Gabriel Liiceanu, în engleză și franceză, pe banii ICR, în
folosul, deci, a gestionarilor acestor fonduri publice. Nu zic că
opusurile despre îngeri, ură sau comentariile la operele dantești
nu ar fi interesante, sunt poate chiar geniale, dar au o foarte mai
mică valoare de reprezentare, așa cum nu are nici o valoare de
cunoaștere, exportul maniacal de țambalagii în numele cultului
minorităților, al căror pizicatto acoperă complet glasul
românilor: zic doar că țara arde și babele acestea se piaptănă.
Nu vreau doar ca țambalele să fie
mânuite de români, în locul celor mânuite de țigani sau
înlocuitori de țigani.
Vreau cu tot dinadinsul să aflu dacă
identitatea românească mai există și prin ce se manifestă acum,
dacă nu fost complet diluată în tranziția securi-capitalistă.
Această identitate nu este, nu poate fi, desigur, doar folclorică.
Loc este și pentru minoritari. De
pildă, aș fi interesat să aflu de ce niciodată de la 1990 până
azi, la Institul Cultural Român din Paris nu a fost prezentat un
scriitor maghiar sau un compozitor maghiar din România. Să ne mirăm
că intelectualii unguri ardeleni, uitați și marginalizați de
culturnicii bucureșteni actuali, s-au reorientat, după ce o vreme
gravitaseră clar spre București, prin cartea editată la Kriterion,
prin teatru sau muzică, iarăși spre Budapesta? Acest aspect de
proastă administrare culturală este o greșeală gravă a politicii
româneaști a culturii, practicată de necunoscători ai României,
limitați de viziunea lor capitalo-centristă, de amatori inculți.
Dan Culcer
A consemnat Ștefan Manasia
Publicat în revista Tribuna din Cluj, nr. 212 și 213/ 2011
Comentarii
Trimiteți un comentariu