Treceți la conținutul principal

„Așteptarea venirii unei zile astrale este o iluzie în plus” Dan Culcer în dialog cu Ștefan Manasia

1. Stimate domnule Dan Culcer, conspectându-vă bio(biblio)grafia, n-am putut să nu constat datele unei vieţi aşezate – cu orgoliu şi cu o anume tristeţe – sub zodia jurnalisticii. Co-fondator al revistei Vatra (1971) şi fondator, în exilul francez, al revistei on line Asymetria (2000), aţi avut fără îndoială şansa de a scana, cu maximă fidelitate, atît din interior cît şi din exterior, ţesutul social românesc. Cum vă apare acesta astăzi, după „tranziţii succesive” ?

După 1944 a fost distrusă o societate cât de cât structurată și polimorfă, constituită după 20 de ani de democrație aproximativă, combinată cu experiențe dictatoriale, condusă de oameni școliți, cultivați, chiar dacă nu toți cinstiți.
Ea a fost înlocuită de o societate dominată și condusă de semidocți de origine sănătoasă, de foste slugi aburcate în stăpâni, care au continuat exploatarea organizată de foștii stăpâni — aceștia aruncați la gunoi, în bărăgane, la Canal și în închisori —, manipulate și orientate ideologic de minorități coloniale exportate de metropola moscovită, încuscrite cu elemente ale burgheziei locale « compradore », pînă în jurul lui 1964.
Dar lupta dintre național-comuniști și cominterniști începuse demult, taberele se redefineau frecvent, imediat după 1944, cu discursul lui Pătrășcanu de la Cluj, apoi reluată după căderea și uciderea acestuia, tensiunile cu privirea la Ardeal se manifestaseră între Ungaria și România, țări comuniste, dar diferite, între Gheorghiu Dej și Matyas Rakosi, apoi prin eliminarea Anei Pauker și prin acțiunile de temperare ale stângismului, marcate de pildă, în 1955, printr-un raport de taină, al colaboraționistului Mihai Ralea, despre «atitudinea intelectualilor față de regim» și calitatea producției intelectuale, către cineva din conducerea PMR, probabil Gheorghiu-Dej, raport aflat în arhive accesibile azi.
Aceasta fiind situația, se pare că e foarte greu de înțeles, pentru căutătorii adevărurilor simple, că aceleași personaje publice pot avea un comportament ambiguu, contradictoriu, cu aspecte publice și secrete. E cazul tuturor celor mai sus pomeniți.
De aceea cred că trebuie depășită imaginea schematică a epocii, în alb-negru. Studiind stenogramele unor plenare ale Comitetului Central al PMR ale unor discuții din Biroul Politic, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, texte publicate, mi-am dat seama că nu am citit niciodată o analiză calmă, nepolemică a procedurilor conducerii de partid restrânse, în chestiuni economice și relații externe, politice și economice, de stat. Fiindcă, dincolo de orice resentimente, România a fost totuși condusă într-un fel, vreme de 50 de ani de aceste persoane iar modul de luare a deciziilor, natura «inteligenței» semidocților deveniți șefi de țară ar trebui să ne intereseze pentru a le înțelege mobilurile și acțiunile, nu atât de simple și nici atât de liniare cum am vrea să credem.
Perioada Dej, de cucerire violentă a puterii, de eliminare fizică a opoziției necomuniste, sub control sovietic, a fost urmată o lume pragmatică, condusă de ingineri, cu visuri de un snobism din ce în ce mai agresiv, o burghezie roșie ghidată nu doar de dorința de a construi o lume industrială, conformă dogmei comuniste, ci și de tensiunea imitației având ca model burghezia antebelică, într-o societate controlată de un partid-stat, prin agenții săi, activiștii și securiștii, de data asta recrutați majoritar dintre autohtoni.
După 1990 am ajuns să fim conduși de securiști români cu studii superioare, reciclați în oameni de afaceri capitaliști sau în avocați, deveniți parlamentari, și de descendenții minorităților coloniale, Ion Iliescu, Sergiu Celac, Petre Roman, cu semn schimbat, ajunși, ca unii dintre membrii GDS, experți sau consultanți în democrație (ziaristul scânteist Silviu Brucan, autoproclamat politolog și susținut de cercurile gedesiste), și-au impus «expertiza» ideologică, de un dogmatism reversibil, promovați de agenții neocolonizatori ai capitalul financiar mondializat (Soros, de care ar fi trebuit să ne ferim, după principiul Timeo Danaos et dona ferentes).
Trăim acum într-un stat în care interesele majorității populației, adică ale românilor, nu mai sunt apărate și reprezentate cuvenit de către instituțiile și administrațiile care constituite scheletul țării.

Dacă doar, sau mai ales, « tristețe » se vede dinspre viața mea, înseamnă că am învățat să mă stâpânesc pentru a nu se vedea mereu exasperarea, furia și refuzul tenace al unei astfel de înstăpâniri.
Veți observa că, după 1987, literatura, în sensul în care mă preocupa pe când trăiam în țară, a devenit pentru mine o activitate secundă, după un soi de saturație care dăduse semne de instalare încă înainte de 1987, data desțărării mele. De altfel, saturația îmi vine și din convingerea că printre sursele dezastrului, slăbiciunea rezistenței culturale la presiunea modelatoare și deformatoare, estropiantă, a comunismului cominternist ca și a celui dinastic, se află tocmai dominanta literară a formării și autorecrutării intelectualității active și a scriitorimii române de dinainte de Zaveră.
Două lucruri se pot nota despre rezistența propriu-zisă la comunism, rezistența activă, armată sau politică, ambele ilegale. Intelectualii au fost subreprezentați în aceste acțiuni. Ca și minoritarii.
În orice caz, nu se văd anticomuniști unguri în munți, se văd doar acțiuni politice sau armate antiromânești ale unor unguri ardeleni sau ale unora din migranții proveniți în 1940 din Ungaria mică.
Evreii au fost victime în calitatea lor de sioniști, adică de naționaliști evrei și nu în calitate de anticomuniști militanți. În cîteva cazuri au căzut victime ale acțiuni de naționalizare a comunismului local, activiști evrei comuniști, într-o bătălie internă de partid, pentru putere. Belu Zilber, Ana Pauker, Mihail Roller, de pildă. Restul au fost puși pe linie politică moartă dar fără pierderi substanțiale de influență în alte zone, universitare, ideologice. Câțiva — ca Leonte Răutu, Ion Ardeleanu, Ștefan Voicu — au rezistat pînă la capăt, fără îndoială pentru că efectul combinat al oportunismului lor și al umbrelei cominterniste de care beneficiau, era cu adevărat eficient. Sau printr-o reciclare posibilă, bazată pe calități intelectuale, profesionale reale, în cazul unor Paul Cornea, Ion Ianoși, Ov.S. Crohmălniceanu. Sigur, e vorba de nivele sociale și de putere, diferite dar care au rămas în relații de colaborare ambigue, de atracție-respingere, bazate pe solidarități ideologice și etnice.
Colaboraționiștii timpurii, români sau de alte origini, de genul Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu, Petre Constantinescu-Iași, Ștefan Voitec, Gala Galaction, N. D. Cocea, Sașa Pană, Geo Bogza, Geo Dumitrescu. Al. I. Ștefănescu, Nina Cassian, erau și au rămas mediocrități. Chiar dacă vreme de o jumătate de secol s-a încercat să li se creeze tuturor o aură de mari scriitori, apoi, unora, de mari opozanți.
Intelectualii români care au căzut victime ale represiunii politice au fost, în majoritatea lor, mai ales intelectuali potențiali, studenți legionari sau nu, care erau deci militanți nu în calitate de intelectuali ci în calitate de legionari sau anticomuniști. Iar alți, intelectualii, cu operă manifestată, cum ar fi fost Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga, Vladimir Streinu, au fost tratați ca dușmani potențiali, de izolat sau distrus pentru eventuala lor putere de modelare ideologică anti-comunistă, nu neapărat pentru actele lor de opoziție activă, reală.
Trebui spus clar, cultura română nu a avut intelectuali de stânga importanți. Poate că după ce ne vom debarasa de prejudecățile induse de sistemul «nazional-comunist», cultura română va avea tăria să creeze o linie socială de stânga, combinată cu creștinismul social.
În acestr cadru social, cei mai interesanți, socialmente vorbind, scriitori din interior, chiar dacă nu toți destul de împliniți estetic, valoric, sunt prozatorii de după 1964 până la 1989, cei care vin din afara acestui câmp al literaților. Alexandru Monciu-Sudinski, de pildă. Sau I. D. Sîrbu, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Paul Goma, Ion Lăncrănjan, Romulus Zaharia, Valentin Șerbu, Norman Manea, Șt. M. Găbrian, Ștefan Agopian, Ion Iovan, Bujor Nedelcovici, Ion Lazu. Ingineri, mediciniști, juriști, tehnicieni, militari pensionați anticipat, foști deținuți politici. Completează peisajul cu diversități animate, câteva excepții — literați «literari» cu talent dar și cu o mai marcată orientare și distanțare deviantă față de canonul ideologic, precum M. H. Simionescu, Radu Petrescu, Mircea Ciobanu, Mihai Sin, Luca Pițu, Dan Petrescu. În proză se manifestă rudimentele unei gândiri sociale critice, melioristă, în majoritatea cazurilor, solicitând corectarea exceselor, uneori, mai rar, satirică, ironică, radicală.
Citesc acum mai ales istorie, sociologie, fac cercetări de arhivă, activitate complicată dar fascinantă. Aflu din mers cât de puține știam despre istoria neamului căruia îi aparțin sau despre comportamentul real al membrilor categoriei socioprofesionale în care m-am încadrat prin scris.
Mă simt oarecum rușinat, cu atât mai mult cu cât aveam, printre alte responsabilități, la Vatra, aceea de redactor al paginilor suplimentului de istorie Documentele continuității. Contribuția mea la redactarea acestor pagini a fost scoaterea lor din zona amatorismului, în care fuseseră împinse de lipsa de calificare a unor colaboratori insistenți, oportuniști în sens partinic, pentru a lărgi paleta prin atragerea unor mai tineri istoriografi, care mi se păreau liberi de prejudecăți și prea juni ca să fi fost marcați de rollerism sau național-comunism, pe atunci.

In Documentele continuității de la Vatra am militat, firește, și pentru valorificarea arhivelor unor naționaliști români ardeleni, de genul Vasile Netea sau Onisifor Ghibu, cel ulterior luat în brațe, din motive oportuniste, de regim, în întortocheatele manevre ale acestuia, un adevărat « valse hesitation » al atitudinii oficioase în chestiunea Basarabiei.

Scanarea țesutului social românesc, cum ziceți, adică privirea atentă, analiza critică și depistarea de sens, acolo unde poate nu se mai află ușor, mă motivează. Poate, totuși, există pentru mine o finalitate culturală și politică plauzibilă : cercetarea epurării și cenzurii în comunismul real.
Scotocirea prin arhive o fac pe cont propriu. M-am angajat la realizarea unei teze de doctorat, a doua oară în viața mea, de data asta fără nici o necesitate practică, doar pe temeiul proverbului comunistogen :«Orice picior în cur este un pas înainte.» Piciorul mi-l dau singur. Nu mai există Partidul în care intrasem în momentul orbirii maxime, 1964, cu «declarația de independență». Prin conducerea voluntaristă a României, el își asumase rolul mașinii de dat picioare în fund. PCR nu a dispărut, cum se lamentau unii pe marginea gropii dechise, în care nu era nici un trup, a fost absorbit de Restaurație, după ce trecuse prin faza descrisă de o ghicitoare, al cărui haz este greu de apreciat acum, după ce industria României «socialiste» a fost dizolvată : «Ce este înaltă cât Carpații, lungă cât Dunărea, tricoloră și nu dă picioare în fund? Răspuns : O mașină românească de dat picioare în fund.»

Nu am pretenții de originalitate stilistică în jurnalistica pe care o practic — sunt prea mulți stiliștii și originalii în presa română — ci doar dorința de a fi clar, de a crea, pe această cale, o comunicare eficientă, prin rețele de solidaritate, acolo unde știu că există posibilități ignorate sau negate, pentru oameni liberi, egali, activi, singurateci în căutare de prieteni și de acțiune socială, pentru crearea unor curente în marele ocean al lumii noastre din Europa de Est, care să poarte spre țărmuri corăbiile noastre rătăcitoare, depunându-ne, vechi locuitori, reveniți după rătăciri, cu sau fără rost, pe terenurile de obârșie, părăsite și aproape uitate, pentru redescoperire, pentru reîntemeieri.
Am descris primul meu contact cu România după Zaveră, într-un reportaj publicat inițial în franceză, într-o revistă anarhistă, Iztok, sub titlul «1990. Périple à la redécouverte de mon pays- la Roumanie», republicat la adresa http://jurnalul-unui-vulcanolog.blogspot.com/1990/12/1990-priple-la-redcouverte-de-mon-pays.html) Unele observații s-au confirmat.

Nu sunt, din fericire, singurul scriitor care gândește așa. Zile trecute, în Cultura, Augustin Buzura punea, sau repunea, cam același diagnostic.
Situația i se pare a fi «pedeapsa pentru naivitate a celor ce au uitat că libertatea nu ne este dată pentru totdeauna, ca ea trebuie apărată mereu.» Buzura este «convins că boala este mult mai gravă si ca originile ei trebuie căutate mult mai profund. Și în 1968, și la Revoluție, am crezut că va veni și o zi a noastră, că avem si noi dreptul măcar la o „ora astrală“, ca să-l citez pe Zweig. Aveam, neepuizat, un imens stoc de iluzii. În călătoriile prin țară, am văzut cu ochii mei oameni de mare valoare, iubitori de adevăr și de performanță; știu de asemenea că sunt mulți, dar nu înțeleg de ce nu se întâlnesc, de ce marile noastre elanuri patriotice nu durează nici trei zile. Nu îmi dau seama pe unde se ascund în restul timpului și de ce tac.»
Cred că oamenii la care se referă Buzura nu tac, doar că sistemul actual, dincolo de aparentă libertate a opiniei, de diversitatea suporturilor, fie suferă de autism, fie controlează excesiv — prin metode care de fapt sunt tot cenzură, accesul la tribuna din înălțimea căreia pot fi auziți doar cei care și-au plătit locurile, care astfel par să fie definitiv ocupate mai ales de palavragii și de oportuniști, îmbogățiți pe căi lăturalnice.

Dar, repet, nu mai avem medici pentru aceste maladii sociale. Iar așteptarea venirii unei zile astrale este o iluzie în plus. Dacă putem crede că, prin scrisul său, romancierul Augustin Buzura a contribuit cândva, înainte de 1989, la construirea unei stări de revoltă potențială, ceea ce explică succesul cărților sale atunci, rolul acesta de trezire, de ațâțare la revolta lucidă, nu-l mai poate juca nici el, nici alții ca el, fiindcă pur și simplu e vorba de bătrâni pe care nu-i mai ascultă nimeni.
Scriitorii români actuali de succes, unii umflați peste poate de o critica mercenară, eventual subvenționată de editori, nu mai vreau, nu mai pot juca astfel de roluri. Nu le-o cer nici critica, nici editurile, nici partidul, nici o majoritate din cititorii deveniți mâncători de cartofi prăjiți la MacDo și spectatori la tembelizor. Li s-a explicat că e rușinos și neproductiv să fii poeta vates, că e demodat. Câțiva tineri din jurul revistei Cultura, a blogului CriticAtac, sunt ceva mai activi pe terenul teoriei sociale, levogire. Alții, printre care se află oameni foarte inteligenți și curați, reconstruiesc o ideologie național-creștină. Orientările mi se pare interesante. Prima, «ruptă de mase», încă, cum se zicea, ne-ar permite să ieșim din discursul univoc, al anticomunismului de paradă și al capitalismului ca unică soluție glorioasă, sub protecția globalizării, logicii economice supreme și a inteligenței speculative. Pentru moment, tinerii care se manifestă în jurul revistei Cultura sau a CriticAtac, sunt mai ales ideologi, prea depărtați de realitățile sociale românești, cititori-imitatori ai unor gânditori străini. Principiul eminescian al evoluției organice pare să fie foarte greu de integrat în mințile acestora, fiindcă nu văd că ar exista o colaborarea cu economiști, fără de care nici o analiză socială nu e posibilă. La noi, economiștii tineri sunt totalmente supuși decalogului ideologiei globaliste, violent liberaliste. Cealaltă orientare construiește pe târâm moral și repune pilonii credinței, dar e într-o relație bizară cu credincioșii, fiindcă, am impresia că între gânditori, prin intermediari, clerici, călugări, este o distanță greu de străbătut, ca și între sindicaliști și noua-stânga.
Există interemediari, propagandiști ai moralei și credinței, inteligenți și abili, de genul Dan Puric, conferențiari ai «societății spectacolului».
Alte personaje, cu o gândire socială foarte vie și critică, se manifestă în afara câmpului ideologic intern, dar în contact cu el, ca de pildă Ovidiu Hurduzeu, cu avantajul de a vedea cele două versante ale colosului global. Faptul că H. R. Patapievici îl atacă, deși i-a publicat texte în Idei în dialog, mă încredințează că Ov. Hurduzeu iese din schema șoroșistă și deranjează, ceea ce este excelent.
Rolul noilor rețele paralele și libere, pe cale de constituire sau reconstituire, ar trebui să fie încurajarea, susținerea acțiunii de asanare morală, de reformă socială, care ar face posibilă ieșirea din verbiajul impotent al analiștilor care nu au văzut un țăran decât la televiziune, în filme istorice, și un minier în reportajele post-festum despre ciomăgarii de la mineriade.

Altă reformă socială decât cea pe care, sub pretextul « revoluției », a Restaurației, au acaparat-o, instrumentalizat-o în folos propriu, toți cei care s-au aflat la cârma României de atunci și până azi, fără excepție. Scriu : fără excepție. Mi se pot propune nume de oameni cinstiți, dar cinstea lor nu este suficientă, fiind excepțională.
Ioan Roșca, un mai tânăr prieten, după ce a descris în pagini revoltate, cu accente tăioase, aceste fapte și consecințele lor recente, a formulat o întrebare care poate avea un răspuns, îndemn pentru cei care mai au dramul necesar de luciditate și de speranță :

 «In acesti 15 ani s-au consumat, mai mult sau mai putin observate, multe energii — dedicate Eliberării României, de către diverse persoane sau asociații. S-au irosit atâtea idei valoroase, s-au ratat atâtea ocazii, s-au stins atâtea inițiative, s-au uitat atâtea acte lăudabile… s-au blazat atâtea conștiinte dezamăgite. Puse cap la cap, coagulate, coordonate, activitățile noastre ar fi dus undeva, ar fi construit progresiv o baza pentru continuarea căutarii. Ele s-au irosit însă , ca o pierdere termică (mișcare socială browniana). Experiența Rețelei și inexperiența noastră ne-au impiedicat să ne polarizăm agitația.»

    « Era firesc să se întâmple așa — consideră Ioan Roșca. E aproape paradoxal să formezi o mișcare structurată (coerentă) de jos în sus, lăsând fiecăruia libertatea de a acționa conform conștiinței lui, fără înregimentări, fără obligații, fără motivații materiale. Să împaci nevoia de profunzime cu cea de promptitudine. Să organizezi fagurele, pe măsură ce se albinele active toarnă mierea pe unde pot.
Partea adversă, condusă din centri bine organizați, folosind aparatul statului și manipularea Media, bazată pe înrolarea membrilor mafiei și folosirea mercenarilor — are cu totul alte șanse. Cu ce putem contrabalansa acest handicap? Entuziasmul nu s-a dovedit suficent. Nu poate fi menținut — mult timp și la mulți — la temperatura necesară. Mai devreme sau mai târziu, în fața greutăților, ingratitudinilor, pierderilor materiale, zădărniciei — cedează și ultimii încăpățânați. Și atunci? Cum scăpăm din înfundătură? Căutând sprijinitori externi care ne vor aservi și confisca — compromițându-ne din sâmbure ipoteticele victorii ? Se pare deci că, după oamenii de acțiune, pierdem în acest punct și pe cei capabili de analiză, siliți să se plece în fața evidenței: mașinăria Puterii nu poate fi înfruntată de jos în sus. »
    
Concluzie sceptică și pripită — declară mai departe Ioan Roșca— provocarea devine interesantă pentru gânditorii capabili de meta-analiză: «Care e soluția structurală a unei astfel de probleme? De-abia acum omul de acțiune e pus în fața unei provocari incitante: Cum să acționezi, străpungând acest blocaj ? »
Acum ne aflăm, aici, în fața acestui CUM?

Țesutul social al României este alterat, zdrențuit, peticit, găurit, ars, destrămat. În numele restaurației valorilor « democratice » s-a făcut totul pentru a distruge, dezlâna, haotiza, devaloriza. Nicolae Manolescu, un fost critic literar, ins care avea pretenția să devină președintele cel bun al României, declara acum câțiva ani, în Imposibila lustrație, un editorial din România literară :
« După aproape un deceniu şi jumătate, nu mai am nici o îndoială că securitatea ne-a salvat de comunism, şi a preluat apoi puterea politică şi pe cea economică. Rezistenţa la divulgarea de către CNSAS a numelor ofiţerilor este un argument teribil. Şi perfect explicabilă. De informatori, nu i-a păsat nimănui. Dar cum să divulgi numele unor oameni care sînt în partide, parlament, guvern, administraţie locală, armată, poliţie, SRI, SIE, în mai toate firmele (cu capital românesc sau străin !) de oarecare însemnătate economică, în consilii de administraţie sau în posturi de conducere mai mari sau mai mici din învăţămînt, justiţie, ministerul public şi din alte domenii ? Blocada e totală. Mai degrabă va fi desfiinţat CNSAS-ul decât să se afle aceste nume. »
Ar fi putut să facă președintele « Altceva », N. Manolescu, decât a făcut sosia E. Constantinescu, cel care se declarase, după cădere, înfrânt de Securitate ? Nu cred. Fiindcă diagnosticul lui Manolescu era exact, fără îndoială.
Diagnosticieni avem destui, ne lipsesc medicii.

Iată una din soluțiile posibile, propusă de Ioan Roșca pe Platforma Internet, Piața Universității Distribuite.
Formularea întrebărilor majore, a problemelor pe care se poate concentra curentul «Acțiunea pentru eliberarea României» a început acum câțiva ani. Acest curent se află în relații cu alte asemenea. Coagularea e pe cale să se realizeze și va fi cu atât mai rapidă cu cât situația României va fi descrisă în termeni reali, fără corective și filtre politice bazate pe minciuni.
O parte, vizibilă și superficială, a intelectualității române pare oarbă și paralizată. Nombrilismul ei a fost și este notoriu. Demofilia tradițională, care ne caracterizase intelectualitatea vreme de cîteva secole, pare epuizată în rândurile acestor grupuri sociale elitare.
Dar, din fericire, nu toată intelectualitatea se comportă astfel. Ca să nu mai vorbim de majoritatea tăcută, pe care nimeni nu o mai îndeamnă să se exprime. Deși situația este tot atât de tensionată ca înainte de decembrie 1989.
Pentru atacarea colectivă a acestui proces de formulare este necesară o infrastructură de comunicație și coordonare.
«Dorim soluții? - scrie Ioan Roșca — «Să punem întâi la punct ochii care să scruteze realitatea, creierul care să gândeasca, nervii care să comunice influxurile. Să asigurăm intii circulația informației între celulele civice — până acum izolate. Vom vedea apoi de ce judecăți și de ce intervenții va fi capabil acest sistem multipolar.»
Ioan Roșca a pornit acest proiect după «studiul atent al unor miscări socio-politice, coordonate cu succes prin Internet — un mediu care a deschis posibilități noi pentru interconectarea inițiativelor. Ioan Roșca a realizat «Piața Universității Distribuite» ca un instrument de coagulare, un «portal». Nu mai este unicul: alte sinapse care leagă neuronii contestației românești, au apărut binevenite.
Clădirea unui «centru» al gândirii contestatare constructive, ar fi fost fragilizantă. Doar canale si protocoale de cooperare pot și trebuie să fie definite. Aceste spații au rolul unor focare de interconexiune.

Dar, scrie Ioan Roșca, «metafora sistemului nervos nu e suficentă pentru a sugera tot ce avem în vedere. Să o combinăm cu cea a modului de acțiune a virușilor. Organisme mici și simple... care pot doborî creaturi enorme și bine organizate. Sună interesant... pentru postura noastra față de monstru, nu? O data rezolvată problema propagării informației eliberatoare de conștiinte (organizatoare de rezistențe), Tovarașii vor începe să aibă dificultăți cu noi. Îi vom hărțui din toate părțile. Le vom devaloriza atuurile — prin modul nostru de organizare — difuz, distribuit și dinamic.»
Aș adăuga metafora «grăuntelui de nisip» care poate gripa un mecanism complicat. Un exemplu recent este acțiunea lui Teodor Mărieș pentru obținerea accesului la dosarele privind ancheta asupra revoluției și mineriadei.

Un alt aspect (explicat deja de Ioan Roșca) poate fi menționat : trebuie evitată capcana căutării marilor consensuri multilaterale, paralizia în nesfârșite discuții, elaborarea de organizări complexe pentru a urmări obiective vagi. E preferabilă semnalarea, interconectare sau găzduire unor proiecte organizate în jurul unor obiective concrete, palpabile — punând pragmatismul (concretețea) în slujba moralității (principiilor).
Cred si eu că «e perfect posibil și legitim ca doi participanti la rețea, cooperând bine într-un anume proiect, să fie în dezacord pe alte teme. Nu se vor certa însă în spațiul Pieții Universității Distribuite, dedicat sinergiei în definirea strategiilor, obținerea "livrabilelor", combinarea rezultatelor separate. Fiecare persoana (grup) va contribui conform posibilităților și intereselor sale, implicându-se doar în proiectele care-i convin (ca obiectiv , ca metodă, ca echipă), minimizând efectul incompatibilităților. »
Creșterea «bulgărelui de zăpadă» se va face cu pierderi minime, cumulând activități variate (autonome sau corelate, organizate aici- sau doar semnalate) în jurul unui numitor comun conceptua — care va fi redefinit continuu.
Aceasta integrare «semantică» a acțiunilor va produce caracterul unitar de care vor putea profita toate proiectele conectate, toți cei ce vor să acționeze autonom, dar solidar, în cadrul unui curent coerent. » — încheie Ioan Roșca descrierea introductivă a portalului realizat în decursul câțiva ani de efort epuizant, actualmente funcțional. Unefort similar, în fază de finalizare, s-a făcut pentru construirea portalului «Univers românesc».

Dacă aș fi mai tânăr aș încerca să dau un examen de admitere la medicină și sociologie, să fac studiile de « medicină socială », meseria pe care aș fi dorit să o practic.
Nu știu dacă politica ar putea fi o formă a medicinei sociale. În orice caz, așa cum se practică politica la noi, oamenii politicii sunt mai degrabă răspânditori de molimă, de ciumă, de holeră, de tifus exantematic, decât tămăduitori. Pe vremuri de molimă cei suspectați de astfel de acte, un soi de țapi ispășitori, erau lapidați de mulțime, în speranța alungării magice a bolii.
Creștini cum ne ținem, lapidarea nu mai este o metodă unanim acceptată. Probabil că, la 25 decembrie 1989, lapidarea a fost ultima dată practicată în România. Deși nu se știe niciodată. O criză morală și socială majoră așa cum este cea pe care o traversăm de două decenii, nu rămâne fără urme în psihismul colectiv, nu se poate rezolva doar prin metode raționale. Iar astfel de crize vor mai apare în această lume instabilă, cu amenințări impropriu definite. Criza alimentară viitoare s-ar putea să fie o consecință a demografiei galopante și a crizei energetice manifeste.
Cuplul Elena și Nicolae Ceaușescu au fost victime expiatorii, într-o situație dramatizată dar care nu era cu necesitate dramatică. Uciderea lor, înscenată în proces, a permis instalarea bandiților la cârma țării. Am numit demult acest procedeu «tehnica grenadei cu magneziu», cea folosită de serviciile secrete ale unei țări, pe aeroportul african de la Entebe pentru derutarea, pentru orbirea unor pirați ai aerului. Dar când orbirea se practică împotriva unei țări, asta se numește lovitură de stat, cu voie de la poliție, ca în «Balconul», piesa genială a lui Jean Genet.

Rezultatul : s-au ignorat interesele majorității, s-a impus dominația altor minorități imperiale sau ale resturilor celor vechi, inclusiv ale celor antebelice, clanurile nobiliare și economice, constituite în secole de spoliere, s-au întors, în numele dreptului negativ, bazat pe privilegii dar sacrosanct, de protejare a proprietății, s-a distrus baza economică a României, la construirea căreia participase populația țării « fără deosebire de naționalitate » — chiar așa a fost ! obligând țara să recadă spre un statut de semicolonie, așa cum fusese în anii de la finele secolului al XIX-lea, reorientând toată producția spre dependența de import, degradând toate economiile imense din deceniul dinaintea căderii, dureros și dificil suportate de ansamblul populației, de care după 1990 ar fi trebuit să beneficieze toți, distrusă în numele unei așa-zise inadecvări la contextul european occidental și al integrării în această Europă în criză.
Cred că România ar fi trebuit să treacă printr-o perioadă de economie dirijată spre autarhie, adică spre economii normale, nu brutale, într-o țară fără datorii externe. Ne-au fost impuse modele distructive, prin executanții promovați de genul Petre Roman, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Mugur Isărescu, Adrian Năstase, fiecare pe sectorul planificat; s-au pus în mișcare mecanisme de distrugere, de invalidare a oricărui câștig economic și politic anterior. În loc să se păstreze ceea ce era bun din sistemul anterior, s-a distrus, dărâmat totul.
În sensul acesta a fost vorba de o «revoluție», după revoluție, după Zaveră. S-a practicat tabula rasa, s-a ignorat orice specificitate, s-au « implementat » cu entuziasm dogmatic, așa cum se făcuse în anii de după 1944, vreme de cel puțin un deceniu, modele anorganice, sovietice, altădată așa zis marxiste, acum capitaliste, globalizante, grosolan și agresiv, inuman și irațional liberaliste, în numele pieții care se auto-regulează, care de fapt e reglată de mecanisme suprastatale (G8, Grupul Bilderberg, Comisia Trilaterală), ale capitalismuluiu finaciar, cămătăresc, refuzându-se orice analiză a necesității locale, reale, ignorându-se orice propunere deviantă față de acest model revoluționar distructiv.
Amintesc celor care mai au rămășițe de memorie că analizele și propunerile economistului Dr Constantin Cojocaru, fondatorul Partidului Poporului, locuitor al orașului București, deci accesibil,
(http://www.variantacojocaru.ro/carti/iesirea_din_prapastie.pdf ), privitoare la privatizarea abuzivă încurajată și practicată de autorități, la consecințele catastrofale ale acestor acțiuni, fuseseră depuse la instanțele competente, spre cercetare și aplicare, imediat după 1990. Doar că aceste instanțe fuseseră deja infiltrate de grupuri mafiote, indiferente la interesele naționale, preocupate doar de circulația rapidă a capitalurilor, care « au impus aplicarea unor aşa-zise »reforme de tranziţie«, ale căror obiective fundamentale constau în acapararea capitalurilor acumulate de aceste ţări de-a lungul istoriei, diminuarea potenţialului lor productiv şi competitiv, transformarea acestor ţări în debuşee pentru subprodusele străinătăţii, orientarea economiilor lor în direcţia capitalismului oligarhic, controlat de mafia financiară internaţională ». Pentru curioși, pentru văzători, adică pentru cei care nu au rămas orbiți de flacăra de magneziu despre care scriam, menționez că toate documentele sunt disponibile pe blogul Varianta Cojocaru. Dar nu există mai orbi decât cei care nu vor să vadă.
S-a fluturat din 1990 încoace, în toate variantele, fraza omului politic francez François Pierre Guillaume Guizot, vidată de sens dar dătătoare de iluzii : «Enrichissez-vous!»: franțuzul era însă adeptul unei politici economice protecționiste.
Îmbogăți-ți-vă! li s-a spus cetățenilor României, fără să li spună că nu micile buticuri de la parterul blocurilor vor produce capitaluri de dezvoltare. Acumulările bazate pe furt, pe deprecierea provocată ilegal a valorii întreprinderilor din România socialistă au stat la baza capitalurilor interne existente. Celelalte resurse veneau din exterior. Dar nici în primul, nici în al doilea caz, aceste capitaluri nu erau interesate să se investească pe termen lung. Fiindcă scopul lor era profitul imediat. În aceste condiții nici o acțiunea de dezvoltare internă, în domenii cheie pentru asigurarea autonomiei și independenței, nu era posibilă.

În loc să privatizeze ceea ce nu poseda, adică « proprietatea colectivă a celor ce muncesc », formulă care, deși ne părea goală de sens înainte de 1989, era definiția ce mai exactă a naturii « proprietății socialiste », administrația statală, care a acționat în calitate de proprietară fără să aibă nici un temei legal, ar fi trebuit să-și limiteze acțiunea la intervenții de comunicare și relaționare centralizată, pentru a planifica producția în continuare, în scopul evitării crizelor locale și globale de supraproducție agricolă sau industrială, corectând orice orientare nemotivată prin studiile de piață, marketing, argumentând, de pildă, în favoare reorganizării cooperației agricole în spirit coordonat și în folos colectiv, în loc să încurajeze, să tolereze stupid desființarea haotică și banditească a cooperativelor agricole, devalizarea și devalorizarea interesată a întreprinderilor performante.
Se pot scrie multe despre radicalitatea stupidă a reformei economice.
Dau un exemplu, printre miile de exemple posibile. La Sulina, unde m-am născut, exista, înainte de 1989, o fabrică de conserve de pește. Aceasta avea materia primă la îndemână, oferea de lucru femeilor și tinerilor din Sulina, oraș prea izolat, fără cale de comunicare terestră spre restul județului, de unde forța de muncă, neocupată pe șantierele de reparații navale, în pescuitul individual sau industrial, nu putea să se orienteze spre alte piețe. După 1990 această industrie a fost abandonată. Ea producea bine, după norme acceptate și legale, asigura un consum regional, chiar dacă eventual neexportabil. Dar dădea de mâncare și de lucru sulinenilor.
Acum, după 20 de ani, a rămas o clădire industrială ruginită. Pustia. Tinerii nu mai au unde lucra și pleacă, definitiv, ca să nu moară de foame. Cele trei străzi ale Sulinei îmbătrânesc. Trident ruginit.
2. Sufocare, neputinţă, inutilitate, revoltă, ură, scârbă şi altele din aceeaşi familie sufletească sînt sentimentele pe care, pun pariu, le trăieşte azi orice jurnalist român nearondat “clanului” : se poate şi mai rău ?
Sunt un optimist. E chiar definiția optimistului acest « se poate și mai rău ». Înțelepciune epocii în care am respirat încet, aproape de sufocare, este adesea concentrată în câte un banc. Vi-l reamintesc sau vi-l spun, dacă, mai tânăr fiind, nu l-ați auzit : Care e diferența între un pesimist și un optimist. Pesimistul zice : « Mai rău nu se poate », optimistul răspunde : « Ba se poate, ba se poate ! »
Am norocul de a nu fi obligat să scriu, acum, pentru a trăi. Am lucrat însă în Franța, din 1992 și până la pensionare, în redacția unei reviste sindicale, editată de un sindicat numit Confédération française démocratique du travail. Nimic mai puțin democratic și mai puțin muncitoresc în mentalitatea celor care se aburcaseră până la funcțiile de conducere, cei cu care aveam eu de-a face. Mici tartori, ajunși aici prin cooptare, adică prin lingușirea celor care erau deja sus, ca să fie acceptați în preajma lor și să-i poată înlocui când li se va termina acestora mandatul. Menirea de luptă și organizare sindicală rămânea secundară. Sindicate active în negocieri de complicitate cu patronatul și guvernul, simulând zgomotos și teatral lupta cu uriașii, ca în basme.
Deci, nearondat fiind, siturile (nu și blogurile, care nu-mi ocupă decât timp) pe care le fac cerîndu-mi doar plata gazdelor, 200 de euro pe doi ani, scriu în funcție de convingeri, invit la colaborare oamenii care mi se par interesanți și mai ales difuzez texte pasionante care probează existența unor curente de gândire și de opinie, divergente și libere.
Problema remanentă este lipsa analizei impactului lor și deci a consecinței acestui impact, actul social eventual. Nu gândesc mecanicist. Știu că drumul de la gînd la faptă e lung, adesea. La nivelul difuzării, cei 11 ani de cînd scot Asymetria mi-au adus satisfacții rezonabile: pot recurge la cifrele de accesare, eventual, pentru a proba interesul unor internauți pentru paginile revistei. Asymetria are peste 200 de abonați înscriși, stabili. Dar ce efect are lectura asupra lor? Nu știu. Am încercat să aflu dar, numeric, ecourile unor chestionare au fost prea inegale ca să pot trage concluzii valabile. Voi fi deci modest. Și răbdător.

3.«Vrem să unim într-o lucrare liber-consimţită oameni care, fără Internet, nu s-ar fi întîlnit niciodată şi să împărtăşim astfel o reflecţie transversală, aşa cum am fi dorit să o putem face şi la revista Vatra între 1971 şi 1987, publicaţie la temelia căreia, împreună cu alţi cîţiva literaţi, ne-am depus tinereţea, ca un jet de spermă la picioarele furcilor spiritului, o sămânţă care ar fi putut genera mandragore cu siluete umane, cu efecte benefice şi vrăji puternice, dar din care s-au născut prea mulţi monştri, uneori incurabile laşităţi şi slinoase adaptări. » Este acesta un citat puternic, seducător, populat cu subtile ameninţări, din articolul inaugural al Asymetriei (an I, nr. 1, mai 2000), pe care-l asumaţi : Ce n-a funcţionat în vehicolul vetrist ? Şi ce anume face, din nou, posibilă speranţa în epoca efemeridelor internaute ?
Ce n-a funcţionat în vehicolul vetrist ? Principalele slăbiciuni, cu efecte colective, au fost compunerea improvizată a redacției (decizia nu aparține inițiatorilor ci Partidului, Guga și cu mine am fost luați ca din oală, după o lungă așteptare înr-un mediu insonorizat, ni s-a cerut redactarea unor numere de probă, într-un timp prea scurt), diferența excesivă de nivele intelectuale, dispersia efortului, arivismul și poltroneria șefului, manifestate la scurtă vreme după promovare. Se putea face și altfel, dacă redactorul șef nu ar fi fost imediat pus în situația de a fi atins nivelul superior de incompetență, conform corolarului principiului lui Peter. «Incompetența» lui Romulus Guga nu apărea ca rezultat al faptului că poziția sa ierahică înaltă ar fi fost «mai grea», ci pur și simplu pentru că acea poziție era «diferită» de cea în care scriitorul excelase anterior, cea de secretar literar, la Târgu Mureș, sau de organizator de club, la Cluj. Ca redactor șef i s-ar fi cerut deprinderi și priceperi diferite, pe care nu le avea, nu condusese niciodată o echipă, și nu le putea dobândi. A aplicat uneori cele mai primitive moduri de conducere, sistemul divide et impera, în care subordonații nu erau valorizați, nu se puteau împlini liber. Nu ignor, desigur, existența cenzurii, o constrângere permanentă pentru noi toți. Dar exista mereu un spațiu de libertate pe care alte reviste l-au valorizat mai bine decât noi. Mă gândesc la Steaua, Familia, Secolul 20. Vatra, din cauze obscure, sărea adesea de la o extremă la alta, de la liberalismul estetic sau chiar social la grețoase gesticulații de prosternare, semnate chiar de Guga. Era poate un fel de a-i apăra, a-i scuti pe ceilalți de maculare, un soi de sacrificiu de kamikadze. Nu-i exclus să fi existat în conștiința destul de stratificată a prozatorului și astfel de motivații.
Am avut, cu Mihai Sin, poziții privilegiate în redacție, mi s-au cerut rareori gesturi publice maculante, deci în cazul meu, exersarea rezervelor critice față de modul de conducere practicat de Guga, nu cred că a fost sau este determinată de vreo insatisfacție personală. Sper că nu mă amăgesc. Era vorba de principii. De dorința de a ne menține curați, de a nu fi slugarnici când puteam să evităm asta. Epoca o permitea. Nu tânjeam a deveni șef. Am mai scris asta, chiar dacă e greu de crezut, pentru mine orice șefie în România ceaușistă însemna intrarea într-un joc periculos, de unde nu se putea ieși decât mânjit. De aceea am avut un soi de înțelegere duioasă față de Guga, pe care îl știam sacrificat. Ar fi putut să-și gestioneze sacrificiul și privilegiile astfel obținute, într-un mod mai elegant? Cred că da. Nu știu dacă avea însă suplețea, inteligența pragmatică pentru asta. Un tip de dipsomanie nevrotică îl făcea vulnerabil și asta era probabil motivul că a fost menținut în funcție de Partid, cu acordul Securității, în ciuda unor scandaluri penibile devenite publice (în DUI-ul său, închis repede, există urmele unor situații care ar fi fost pricini de mazilire pentru alții). Un caz asemănător a fost cel al poetului Alexandru Andrițoiu, redactor șef zburător la Oradea, al revistei Familia, alcoolic notoriu, menținut pentru calități obscure în funcție, la conducerea unei reviste care adunase o mulțime de foști deținuți politici între colaboratori, foștii membrii ai Cercului Literar din Sibiu. Unii s-au dovedit și informatori, poate «scuzabili» acum, fiindcă trecuseră prin închisori. Andrițoiu îi proteja sau îi controla? Și una, și alta, probabil.
Precizez imediat : Nu toți cei care au avut funcții în redacția revistei Vatra erau atrași, pasionați de facerea ei. Veneau la redacție ca funcționarii. Din construcție, birocratică și ierarhică, la operațiile de concepție unora nu li s-a privilegiul tuturora să participe, nici nu l-au solicita. O victimă a situației a fost Gavril Ședran, redactorul paginii de artă și știință, om de inteligență excepțională, poet singular aproape uitat (Strigi, Lapidare), care nu a fost lăsat să-și facă treaba liber, blocat de cenzură și de intruziunile gusturilor altor redactori sau șefuți. Unii dintre cei care aveau dreptul prin funcție să facă revista, deși sufletiști și binevoitori, erau semidocți și chiar agramați uneori (Atanasie Popa). Alții au abandonat lupta cu cenzura presei pentru a se concentra asupra scrisului propriu și au crezut că sunt nedreptățiți fiincă nu li s-au acordat decorații (Mihai Sin). Nu-i judec pe nici unii. Opțiunile lor egotiste, lașitățile până la urmă minore, în contextul dat, îi protejau, li se păreau îndreptățite, doar eu îmi depusesem energia aproape integral în această lucrare, din încăpățânare și prin vocație, și mă zbuciumam pentru fiecare rînd cenzurat, ca și cum ar fi fost o chestiune de viață sau de moarte. Devenisem ridicol pentru unii colegi, eram considerat până la urmă un fraier. Dar de când aflasem, cred că dintr-un eseu de Nicolae Steinhardt, că fraier nu poate fi peoirativ, devreme ce înseamnă la origine «om liber», opiniile condescendenților adaptați nu mă mai atingeau.
« Vatra » este o revistă cu și de viață lungă, ca și vinul pritocit din dragoste. După numirea lui Cornel Moraru, la moartea lui Guga, a început o altă fază, împlinită după 1990, prin reorientarea delicată a revistei, unde el și-a pus amprenta. Am mai spus-o, Cornel Moraru a fost un cârmaci de talent, între cenzură, conflicte interne rezolvate cu tact, dificultăți financiare tot mai grave, cu fermitate blândă și inaparentă, dar eficientă în timp.
Istoria unei astfel de publicații se poate scrie, pentru mine, doar dacă se delimitează și analizează etapele prin care a trecut. Și dacă nu se neglijează aspectele economice, relaționale, alături de cele ideologice și estetice. Nici acțiunea revistei, nici organizarea materiei acesteia, de-a-lungul deceniilor trecute de la fondarea seriei noi (mai 1971, Târgu Mureș), nu pot fi definite sau descrise global. Dificultatea — în cadrul culturii române — a cercetării acțiunii, efectului unei reviste asupra publicului ei real, nu ideal, vine din lipsa, la noi, a unui minim efort conceptual pentru stabilirea metodei de cercetarea și prin consecință, a oricărei cercetări (serioase sau măcar incipiente !) în acest domeniu. Cunosc e excepție recentă, o teză despre Gazeta literară, un doctorat condus de Nicolae Manolescu, dar nu am citit-o și nu pot analiza adecvarea metodei de analiză.
Sociologii culturii sau istoricii literaturii, români, nu au ajuns încă să fie interesați de astfel de studii, limitare derivată, probabil, din lipsa lor de inventivitate și de adecvare. Se tot fac referințe la temele propuse de străini — luați drept model, în loc de a se vedea care ar fi temele specifice și nevoile reale ale culturii române.
În mod subiectiv, fără nici o cercetare metodică, se pot extrage dominante, descrieri ale unei publicații, din care s-ar putea deduce specificități.
Din paragraful dedicat revistei în 1981 de către autorul unui Dicționar al presei literare românești, I. Hangiu nu se poate deduce nimic privitor la profilul real al revistei. O astfel de cercetare, ca să nu fie superficială, datorită depășirii capacității de analiză a unui singur cercetător pentru ansamblul presei literare, ar trebui să fi fost redactată de un grup, cu metode analitice adecvate (nu doar prezențele ci mai ales absențele sunt definitorii pentru revuistica epocii), chiar statistice la nevoie (raportul între genurile practicate, ecourile în alte reviste). Dicționarele de presă românești se mulțumesc uneori să spicuiască extrase din articole de fond din primele numere, fără să urmărească evoluția publicației. Să alcătuiască liste subiective de nume presupus definitorii de colaboratori, deținători de rubrici. La Vatra, colaborarea lingvistului Alexandru Toșa e mai important decât cea a sociologul Andrei Roth, amândoi cu rubrici la Vatra. Argumentele se află simplu, la nivel de originalitate. Vor putea fi valorificate cîndva cele Zece propoziții despre prezent, strecurate, trecute dincolo de cenzură.
Experiența muncii de grup de până acum, în România, pentru realizarea unor astfel de instrumente de lucru, probează pentru o jumătate de secol, imensa dificultatea a organizării, subiectivismul șefilor de echipă, lipsa de continuitate în efort. Să fie astea păcate constitutive ale culturii din România?
O altă inadecvare derivă din modul în care un Nicolae Băciuț, scriitor și publicist prolific, fost redactor, a încercat să definească pro-domo profilul seriei din 1971 a revistei Vatra, extrapolând anumite linii constructive ale publicației, atribuindu-le exclusiv lui Romulus Guga, decedatul nostru redactor-șef, angajatorul lui Băciuț la Vatra, inițial în calitate de « băiat de interviuri » — cum mi-l numise Guga. Nu degeaba conta pe el, fiindcă, după Mihai Sin și Maria Mailat, ale căror dialoguri cu literații au dat certificate de orginalitate Vetrei, și noul angajat a făcut interviuri bune. Eu am avut un conflict deschis cu Băciuț, fiindcă am luat în serios rezervele lui Mircea Zaciu față de fostul său student, inclusiv suspiciunea că ar fi informator. În situația creată, unii colegi au fost nevoiți să ia poziții mai mult sau mai puțin explicite, în funcție și de raporturile cu mine, pentru sau contra. Eu am contestat, chiar înainte de moartea lui Romulus Guga, angajarea lui Băciuț, văzută ca pripită, ieșit din nimic. Fuseseră ignorați alți candidați plauzibili. Se produsese anterior retragerea bruscă a unui candidat recomandat de Zaciu (Emil Hurezeanu), care plecase în Austria sau Germania și obținuse azil politic. Acum lucrurile mi se par mai complicate, dată fiind suspiciunea care planează asupra lui Emil Hurezeanu, de a fi fost plasat în Germania pentru a anula efectele publicisticii anticeaușiste a lui Emil Georgescu, la Europa Liberă. E o istorie care are nevoie de finalizare, cu dosarele DUI și rețea ale lui E. Hurezeanu, ale Anei Blandiana, pe masă. Pentru moment nu le-am putut consulta.
Dar, după 2003, odată plecat din redacția Vatra, devenit personaj inconturnabil la Târgu Mureș, N. Băciuț, crede că poate trage ușa după el ca Dănilă Prepeleac, și arborează nestingherit flamura continuatorului îndrituit al așa-zisei linii Guga (veșnică personalizare excesivă a actului politic sau cultural la noi), devine creator al « Vetrei vechi », dorind să beneficieze de aura oarecum legendară a modelului. Apare o revistă care, parazitând titlul Vetrei, își permite să fure logoul seriei autentice. Primele numere din « Vatra veche » mențin această confuzie, până a nu i se atrage în scris atenția redactorului că este în culpă, fiind vorba de un logo-titlu depus și deci protejat de Uniunea scriitorilor, editor.

În Ardealul pe care unii vor să-l îmbucătățim iarăși, program politic căruia îi opun altul mai ambițios, naționalist dar prospectiv și constructiv, contrar etnocentrismului orbitor, a face elogiul inițiativelor culturale ungurești, vechi sau noi, poate să pară paradoxal, contraproductiv, chiar șocant pentru naționaliștii încremeniți în proiecte paralizante.
Amintesc că partea ungurească a imperiul dualist editase la finele secolului al XIX-lea o enciclopedie în maghiară, o serie de monografii pe județe, iar românii nu au fost vrednici de a le edita vreodată pe ale lor, în ciuda existenței echipelor lui Dimitri Gusti și a celebrei Enciclopedii a României din 1938. Concentrarea efortului, centralizarea, motivația geopolitică, dorința de grandoare, susținerea finaciară și coerența programelor politice ambițioase, toate împreună au dat operele acestea monumentale ungurești, din care și națiunea română din Ardeal poate extrage nu doar învățăminte modelatoare și integratoare, pe linia maghiarizării, prin proba superiorității, cum ar fi dorit politicienii monarhiei dualiste, ci și date sociologice și economice care ne privesc.
S-au scanat colecții complete de reviste semnificative. Adatbank = (Banca de date) publică imense cronologii politice recente, inclusiv pe zile, datele domniei lui Funar la Cluj. Nu vor fi uitate și vor fi evocate la nevoie. Biblioteci numerice complete sunt realizate și disponibile deja. Listele de cărți ungurești interzise de pe vremea comunismului, în Ungaria sau în România, sunt difuzate pe Internet și pot folosi, chiar folosec pentru reînvierea unei propagande iredentiste și revizioniste redutabile. Există posibilitatea de a le reedita la cerere în format tipărit, contra cost.
La români, doar dispersie, câteva proiecte realizate (de pildă o Istorie a Transilvaniei în 3 volume, în format numeric, după cel tipărit, răspuns tardiv românesc la opera tradusă a Academiei maghiare de la Budapesta, în două limbi de circulație, engleză și franceză, încă înainte de «căderea comunismului»), dar multe alte inițiative au fost abandonate sau sunt prost valorizate de noi.
Imediat după 1990, prima inițiativă de bibliotecă numerică a fost opera scriitorului Ion Iovan, cu a sa Biblioteca românească. Nu cred că a fost susținută, la un moment dat nu mai era accesibilă pe Internet. Se poate vorbi de lipsa unei planificări culturale centrale, adică unde nu-i cap, vai de picioare. Reducerea rolului statului, în general, și în acest domeniu în mod special — a fost o idee stupidă, aplicată uniform în toate domeniile, provocând haos și lipsă de eficiență, în zone unde trebuia susținerea, continuitate, concentrarea investițiilor și a energiei, lucruri pe care o instituție de stat bine condusă, în etapa de tranziție, le putea asigura, în principiu.
În timpul acesta, se cheltuiesc bani grei pentru traducerea operelor lui H.R.Patapievici, Andrei Pleșu sau Gabriel Liiceanu, în engleză și franceză, pe banii ICR, în folosul, deci, a gestionarilor acestor fonduri publice. Nu zic că opusurile despre îngeri, ură sau comentariile la operele dantești nu ar fi interesante, sunt poate chiar geniale, dar au o foarte mai mică valoare de reprezentare, așa cum nu are nici o valoare de cunoaștere, exportul maniacal de țambalagii în numele cultului minorităților, al căror pizicatto acoperă complet glasul românilor: zic doar că țara arde și babele acestea se piaptănă.
Nu vreau doar ca țambalele să fie mânuite de români, în locul celor mânuite de țigani sau înlocuitori de țigani.
Vreau cu tot dinadinsul să aflu dacă identitatea românească mai există și prin ce se manifestă acum, dacă nu fost complet diluată în tranziția securi-capitalistă. Această identitate nu este, nu poate fi, desigur, doar folclorică.
Loc este și pentru minoritari. De pildă, aș fi interesat să aflu de ce niciodată de la 1990 până azi, la Institul Cultural Român din Paris nu a fost prezentat un scriitor maghiar sau un compozitor maghiar din România. Să ne mirăm că intelectualii unguri ardeleni, uitați și marginalizați de culturnicii bucureșteni actuali, s-au reorientat, după ce o vreme gravitaseră clar spre București, prin cartea editată la Kriterion, prin teatru sau muzică, iarăși spre Budapesta? Acest aspect de proastă administrare culturală este o greșeală gravă a politicii româneaști a culturii, practicată de necunoscători ai României, limitați de viziunea lor capitalo-centristă, de amatori inculți.

Dan Culcer
A consemnat Ștefan Manasia
Publicat în revista Tribuna din Cluj, nr. 212 și 213/ 2011

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

O mizerabilă formă a confuziei criteriilor

« Cercetarea lui George Voicu seamănă cu gestul energic al omului care deschide larg fereastra, într-o încăpere neaerisită. Ne atrage atenţia, implicit, că nu e suficient să examinăm cvasi-dispariţia evreilor din cultura română de azi, sau uciderea lor, în timpul Holocaustului. E necesar să rememorăm premisele şi contextele care au putut face toate acestea cu putinţă. »- scrie Laszlo Alexandru în revista sa electronică , recenzând cartea lui George Voicu, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu , recent publicată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” de la Bucureşti. Voi citi negreșit cartea lui George Voicu. Tocmai fiindcă probabil rememorează nu doar premisele și contextele cvasi-dispariției ci și cele ale prezenței evreilor în cultura română. Fiindcă, tocmai acest aspect este adesea eludat de cercetarea românească. Ne-am putea întreba ce are acest subiect istoric, de altfel pasionant și plin de triste învățăminte de minte pentru

Denunț contra lui Dan Culcer. Contextul polemic. Manolescu, Cornea, Oișteanu, Tismăneanu etc

 Denunț contra lui Dan Culcer. Contextul polemic. Manolescu, Cornea, Oișteanu, Tismăneanu etc Texte și surse documentare. Stimați colegi scriitori, difuzez o serie de legături, sau linkuri cum se zice în romgleză , pentru informarea Dvs., pentru reconstituirea unor intervenții în presă, care, în rezumat, se reduc la un denunț, inițiat de Nicolae Manolescu, relansat de Andrei Cornea, Andrei Oișteanu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș. În spatele unei pretinse polemici grupul declară, în toate oficinele la care au acces, că aș prezenta un sindrom de antisemitism . Sunt acuzat de «antisemitism» pentru că am afirmat într-un studiu din revista Vatra , că succesul, cât este, real sau construit propagandistic, al operei lui Norman Manea pe piața cărții, are la bază un troc intracomunitar, scrierea unui pamflet comandat, intitulat Felix Culpa . Cronologia simplă și declarațiile lui Norman Manea pot servi drept probe, alături de diverse articolele mai vechi din România literară , publicate d

România. Secolul al XIX-lea. Cârciumarii evrei — strămoșii comercianților de droguri

 Invazia economică și demografică a României în a două jumătate a secolului al XIX-lea are un aspect care poate fi pus în legătură cu comerțul actual de droguri. E vorba de cucerirea până aproape de monopolizare a comerțului cu alcooluri de către evrei. Singura cârciumă din Copalnic-Mănăștur, localitate ardeleană în care au trăit strămoșii mei, era ținută de evreica Zeiger Roza, localul fiind așezat lângă pod. Vindea alcool extras din porumb care provoca uneori orbirea consumatorilor. Cârciumarii evrei — strămoșii comercianților de droguri.