Într-un paragraf confesiv din articolul RAPORTUL TISMĂNEANU:
NOTE DIN PUBLIC ŞI DIN CULISE, publicat în fosta revistă online a lui Laszlo Alexandru, intitulată E-Leonardo, universitarul clujean Michael Shafir declară :
Nu ne atacăm între noi. În alte cercuri mafiote sau oligarhice se aplică proverbul Corb la corb nu-și scoate ochii !
Sigur că există excepții. Una este chiar Michael Shafir, care, călcat pe bătătură pentru motive care ne scapă, a ajuns până la urmă să-și depășească gingașa solidaritate comunitară, pentru a-și exprima diferitele rezerve față de activitatea lui Vladimir Tismăneanu. Dar cât de târziu!
Formula «iudeo-comunism» respinsă logic pe vremuri pentru că fusese distribuită prea generos de mișcările de extremă dreapta antebelice, ca o etichetă care producea și inducea confuzia între comunism și ideologiile iudaice, de tipul sionismului, ar trebui recondiționată.
Termenul este perfect adecvat pentru a numi varianta iudaică a comunismului, așa cum a fost ea teoretizată și practicată de militanții primei faze a Revoluției, așa cum a fost reprezentată de politica de cadre aglutinantă, comunitaristă, nu comunistă, practicată în primele două decenii de după 1917 în Rusia sovietică ca și în primul deceniu după ocuparea și colonizarea României.
Puterea sovietică a listat din timp potențialul de cadre, adică uneltele burgheziei evreiești compradore din care s-au recrutat primii propagandiști, primii ofițeri superiori de Securitate, primii funcționari superiori în comerțul de export-import comunist, primii comandanți de lagăre de muncă forțată. Nu toți, firește. Impresia densității excesive de cadre evreiești în aceste prime etape în Rusia sau în România, ca și în toate celelalte țări de «democrație populară» nu era falsă.
Iuri Slezkin în Secolul evriesc, dă datele și interpretările necesare ale modului cum s-a constituit nu doar elita ci și birocrația iudeo-comunistă. Ion Ianoși reia subiectul, atacat printre primii de sociologul Andrei Roth în Altera (Tg.Mureș) dar îl analizează conspirativ în Prejudecți și judecăți (Ed. Hasefer, 2002), adică nu aduce datele necesare pentru a convinge.
I-au trebuit câteva decenii conducerii comuniste din toate aceste țări să se naționalizeze, ceea ce era condiția impunerii sistemului prin tehnica autohtonizării. Este evident că sistemul nu ar fi putut dura cât a durat, dacă nu s-ar fi procedat la naturalizarea lui, o dată cu retragerea, eliminarea sau exportul de cadre revoluționare evreiești spre Israel sau spre Statele Unite, unde ele au servit adesea din interior la «gauchizarea» intelectualității locale, dacă nu s-au reciclat ca temeiuri militante ale naționalismului sionist.
Un exemplu interesant este autorul unor memorii recent traduse în franceză, dar redactate în ebraică, acum câteva decenii, Zygmunt Stein, evreu comunist din Polonia, exportat ca inter-brigadist în Spania, responsabil al unui serviciu de propagandă, reexportat după înfrângerea comunismului în Spania, spre meleagurile unde militantismul său generic i-a permis reciclarea în serviciul sionismului în Israel. Târziu venit și el la adevăr, Zygmunt Stein dezvăluie atmosfera de teroare și crimele politice care au caracterizat lungi perioade ale idealizatului război civil revoluționar din Spania. Sunt plânse victimele comuniste și anarhiste, strivite de conflictele interne și de imixtiunea oficinei sovietice, dar civilii și opozanții nu contează aproape deloc. Nu erau de-ai noștri, desigur.
NOTE DIN PUBLIC ŞI DIN CULISE, publicat în fosta revistă online a lui Laszlo Alexandru, intitulată E-Leonardo, universitarul clujean Michael Shafir declară :
« Ezitările pe care le-am avut în a mă pronunţa despre activitatea şi (mai ales) despre “produsul” Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România s-au datorat, în primul rând, temerii de a nu deveni în mod absurd părtaş la operaţiunea de demonizare a preşedintelui acestei comisii, care fusese lansată în momentul în care numele lui Vladimir Tismăneanu fusese anunţat. De la transformarea sa în agent acoperit al Securităţii, ba chiar al GRU, şi până la saturaţia cu care s-a insistat asupra materialului său genetic iudeocomunist (DNA!!!) care ar impune trimiterea sa imediată în faţa celeilalte procuraturi, de la dezgroparea (şi încă de către cine!) a unor articole publicate înainte de a emigra şi până la acuza absurdă de a fi fost autorul unor lucrări publicate în serviciul şi cu sprijinul comuniştilor americani, gama se constituia, în ce mă priveşte personal, într-un avertisment împotriva unor eventuale critici la adresa Raportului. »Ironia dezvoltată în această frază, cu rezerve morale și mentale, nu suplinește argumentația. Se mai înțelege care sunt limitele acțiunii critice și ale militantismului în slujba adevărului ale unor cadre intelectuale de origine evreiască : nu se atacă un corelegionar sau dacă e vorba de solidaritatea între atei, nu se crtică un membru al comunității, chiar dacă acțiunea lui este intelectual friabilă.
Nu ne atacăm între noi. În alte cercuri mafiote sau oligarhice se aplică proverbul Corb la corb nu-și scoate ochii !
Sigur că există excepții. Una este chiar Michael Shafir, care, călcat pe bătătură pentru motive care ne scapă, a ajuns până la urmă să-și depășească gingașa solidaritate comunitară, pentru a-și exprima diferitele rezerve față de activitatea lui Vladimir Tismăneanu. Dar cât de târziu!
Formula «iudeo-comunism» respinsă logic pe vremuri pentru că fusese distribuită prea generos de mișcările de extremă dreapta antebelice, ca o etichetă care producea și inducea confuzia între comunism și ideologiile iudaice, de tipul sionismului, ar trebui recondiționată.
Termenul este perfect adecvat pentru a numi varianta iudaică a comunismului, așa cum a fost ea teoretizată și practicată de militanții primei faze a Revoluției, așa cum a fost reprezentată de politica de cadre aglutinantă, comunitaristă, nu comunistă, practicată în primele două decenii de după 1917 în Rusia sovietică ca și în primul deceniu după ocuparea și colonizarea României.
Puterea sovietică a listat din timp potențialul de cadre, adică uneltele burgheziei evreiești compradore din care s-au recrutat primii propagandiști, primii ofițeri superiori de Securitate, primii funcționari superiori în comerțul de export-import comunist, primii comandanți de lagăre de muncă forțată. Nu toți, firește. Impresia densității excesive de cadre evreiești în aceste prime etape în Rusia sau în România, ca și în toate celelalte țări de «democrație populară» nu era falsă.
Iuri Slezkin în Secolul evriesc, dă datele și interpretările necesare ale modului cum s-a constituit nu doar elita ci și birocrația iudeo-comunistă. Ion Ianoși reia subiectul, atacat printre primii de sociologul Andrei Roth în Altera (Tg.Mureș) dar îl analizează conspirativ în Prejudecți și judecăți (Ed. Hasefer, 2002), adică nu aduce datele necesare pentru a convinge.
I-au trebuit câteva decenii conducerii comuniste din toate aceste țări să se naționalizeze, ceea ce era condiția impunerii sistemului prin tehnica autohtonizării. Este evident că sistemul nu ar fi putut dura cât a durat, dacă nu s-ar fi procedat la naturalizarea lui, o dată cu retragerea, eliminarea sau exportul de cadre revoluționare evreiești spre Israel sau spre Statele Unite, unde ele au servit adesea din interior la «gauchizarea» intelectualității locale, dacă nu s-au reciclat ca temeiuri militante ale naționalismului sionist.
Un exemplu interesant este autorul unor memorii recent traduse în franceză, dar redactate în ebraică, acum câteva decenii, Zygmunt Stein, evreu comunist din Polonia, exportat ca inter-brigadist în Spania, responsabil al unui serviciu de propagandă, reexportat după înfrângerea comunismului în Spania, spre meleagurile unde militantismul său generic i-a permis reciclarea în serviciul sionismului în Israel. Târziu venit și el la adevăr, Zygmunt Stein dezvăluie atmosfera de teroare și crimele politice care au caracterizat lungi perioade ale idealizatului război civil revoluționar din Spania. Sunt plânse victimele comuniste și anarhiste, strivite de conflictele interne și de imixtiunea oficinei sovietice, dar civilii și opozanții nu contează aproape deloc. Nu erau de-ai noștri, desigur.
Comentarii
Trimiteți un comentariu