Treceți la conținutul principal

Suntem complici fericiți ai procesului de «implementare» a propriei noastre mizerii morale și materiale

Suntem complici fericiți ai procesului de «implementare» a propriei noastre mizerii morale și materiale.
Am găsit pe Internet, pe situl ziarului Adevărul, în comentariul semnat Zizi, această frază istorică, care se aplică nu doar cetățenilor României ci tuturor cetățenilor Pământului (de Univers neștiind destule, nu știu dacă mai există alte planete unde să se fi inventat tembelizorul!)

HAI PROSTIME, BELEȘTE OCHII LA HANTENE SI FI FERICITĂ!


O sinteză excepțională a imbecilizării prin hipnotizarea cetățeanului cu ajutorul oglinzii. Ecranul televiziunii este oglinda fidelă a preocupărilor vizibile ale majorității din care facem parte. Numitorul comun. Preocupările invizibile, adică dificultatea de a trăi, viețile propriuzise, nu ajung să se vadă la Tembelizorul, unde cenzura a ajuns la un rafinament niciodată atins sub alte regimuri politice, acelea dictatoriale, «nedemocratice».

Pe vremuri cârteam contra cenzurii, acum ea se face cu acordul nostru, devreme ce nu doar că plătim redevența, abonamentul, dar ne smulgem bucuroși și zăpăciți trei-patru ore din viață pentru a ne lăsa prostiți și manipulați, furați și îndobitociți de manele, de seriale americane tipizate, de plăvărăgeala fără frâu și sens a experților și analiștilor politici, care întorc pe față și pe dos frazele agramate ale unor șpăgari, vânzători de țară, nebuni de legat, țepari, maneliști politici.*

Dan Culcer

* Mă refer la toți oamenii politici care s-au perindat de la 25 decembrie 1989 la conducerea treburilor românești. Ca să fiu clar, încep seria cu Ion Iliescu, Petre Roman, Stănculescu, Constantinescu, și las loc liber pentru orice parlamentar, senator, ministru, secretar de stat, de atunci și pînă acum. Chiar cei mai puțin imbecili dintre ei au dovedit la un moment dat un blocaj intelectual sau moral care nu poate fi scuzat. Iar despre electorat, ce să mai zic! Menținerea răului este responsabilitate noastră comună. Suntem complici fericiți ai procesului de «implementare» a propriei noastre mizerii morale și materiale.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Informații publice disponibile privitoare la numele de familie CULCER, COLCERIU, COLCER, LENGHEL, MARICA

Caut i nformații publice disponibile privitoare la numele de familie CULCER, COLCERIU, COLCER, LENGHEL, MARICA, PETROVAN, MIHALCA, GEORGIU ? Pentru o cercetare privind răspîndirea acestor patronime în spațiul României, cu precădere în cel al Ardealului, incluzând Maramureșul, Bihorul, Silvania. Inclusiv în presa veche sau în arhivele naționale. Dan Culcer   Am adunat ce am găsit în surse publice despre numele de familie Culcer , Colceriu / Colcer , Lenghel , Marica , cât și legăturile între ele. Dacă vrei, pot încerca să găsesc și în registre mai specializate (arhive, steme, heraldiscă), dar iată ce apare până acum: Numele „Culcer” Istoric, genealogie Există o monografie a familiei Culcer din Dobrița , scrisă de Gabriel Culcer, fiul lui Max Culcer. ( Familia Culcer Family ) Familia Culcer are rădăcini importante în Gorj, România. Un membru notabil: medicul Dimitrie Culcer . ( Vertical | Jurnalul ce străbate timpul ) Dumitru „Tache” Culcer, fiu al lui Dimitrie, a avut rol ...

Nu există Salvator

Nicușor, un diminutiv pentru un președinte, este semn rău.  Pe deasupra, Nicușor este un om rău. Oamenii cu buza subțiri ca o lamă sunt de temut. Asta e experiența mea de fiziognomist. Încă un cincinal de lingușeală, furturi și wokism, topire în haznaua comună.  Evident, nu sunt naivul care ar fi crezut că salvatorul se numește George Simion.  Nu există Salvator, doar dacă aplicăm regula :  Ajută-te singur și Dumnezeu te va ajuta!

Anatoli Basarab. Manual de supraviețuire fără baterie.

 Noi, cei de 40+: Ultimii oameni adevărați sau Specia 40+. Manual de supraviețuire fără baterie. Oamenii de peste 40 nu sunt bătrâni. Sunt versiunea de test a omenirii. Am fost generația Beta a vieții moderne — fără update-uri, fără garanție, dar indestructibili. Noi mergeam singuri la școală. Fără GPS, fără escortă, fără „te rog să mă iei de la poartă”. Dacă ne rătăceam, întrebam un adult. Adică un om viu, nu o aplicație. Și, culmea, ajungeam acasă întregi. Ne jucam în stradă, printre mașini, câini și gropi, și veneam doar când se striga din balcon: „Hai la masă!”. Dacă nu veneam, primeam o „ședință de reeducare” cu papucul zburător. Educație fizică, aplicată pe viu. Țineam frână cu piciorul pe cauciuc, mergeam pe biciclete de adulți, de-abia ajungeam la pedale. Fără cască, fără cotiere, fără genunchiere. Aveam doar reflexe și îngerul păzitor care lucra peste program. Cine cădea, se ridica. Cine plângea, auzea: „Nu s-a rupt, deci nu doare.” Beam apă din furtun, mâncam pâine cu zah...