Treceți la conținutul principal

Două plăceri mai «plăcute» decât una

«Un nume nou în spațiul veșnic înghesuit al poeziei românești se dovedește Ioan Mușlea. Debutează în 2009, cu un volum al cărui titlu sfidează logica curentă În către pierdere (Editura Eikon) pentru ca acum să recidiveze cu altă culegere de poeme numită Lumea de-al doilea (Editura Eikon, 2011). Dacă primul op beneficia de două acolade amicale semnate de Gavril Ședran și de criticul Dan Culcer – oare chiar nu se găsește o editură care să republice al său unic Un loc geometric, o carte de neocolit, unde găsim de toate? –, noul volum al lui Ioan Mușlea primește un sărut pe frunte de la venerabilul prof. univ. Dr. Ion Pop și o grațioasă reverență critică a Irinei Petraș. Dacă anamneza universitarului clujean Jean Pop este definitorie pentru poemele grele de sensuri, de neliniști și de interogații ale lui Mușlea, o propoziție precum „puținătatea luminii la îndemînă pentru a desluși mișcările și purtările Realului revine laitmotivic, cu o stranie seninătate: o asumare subsidiară a fragmentului, provizoriului, relativului, dublată de neobosita, bolborosita, dezlînata încercare de a inventaria întrebările grele“ a Irinei Petraș mă face brusc visătoare și dornică să aflu cît mai multe despre osîrdiile lirice ale poetului. Care, altminteri, rămîne o figură nu de neglijat a Clujului intelectual: traducător și realizator de emisiuni Tv, erudit istoric al jazzului cum puțini sînt, un real și entuziast animator cultural de care mereu avem nevoie. Producțiile poetice adunate tîrziu în volum denotă aceeași neliniște existențială emanată de solourilor de saxofon ale lui Charlie Parker, amintit într-un poem prin out of nowhere – ce poate fi mai trist decît să fii niciunde și nicăieri? Mușlea e aici, mergînd și surîzînd stîngaci unei lumi care tot aleargă. Nu se știe bine unde și pentru ce.»
Extrag un comentariu pe marginea poeziei lui Ioan Mușlea din Observator cultural. Plăcere dublă : poezia lui Pi Mușlea place și interesează. Cartea mea de debut nu a fost încă înghițită de uitare.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Informații publice disponibile privitoare la numele de familie CULCER, COLCERIU, COLCER, LENGHEL, MARICA

Caut i nformații publice disponibile privitoare la numele de familie CULCER, COLCERIU, COLCER, LENGHEL, MARICA, PETROVAN, MIHALCA, GEORGIU ? Pentru o cercetare privind răspîndirea acestor patronime în spațiul României, cu precădere în cel al Ardealului, incluzând Maramureșul, Bihorul, Silvania. Inclusiv în presa veche sau în arhivele naționale. Dan Culcer   Am adunat ce am găsit în surse publice despre numele de familie Culcer , Colceriu / Colcer , Lenghel , Marica , cât și legăturile între ele. Dacă vrei, pot încerca să găsesc și în registre mai specializate (arhive, steme, heraldiscă), dar iată ce apare până acum: Numele „Culcer” Istoric, genealogie Există o monografie a familiei Culcer din Dobrița , scrisă de Gabriel Culcer, fiul lui Max Culcer. ( Familia Culcer Family ) Familia Culcer are rădăcini importante în Gorj, România. Un membru notabil: medicul Dimitrie Culcer . ( Vertical | Jurnalul ce străbate timpul ) Dumitru „Tache” Culcer, fiu al lui Dimitrie, a avut rol ...

Nu există Salvator

Nicușor, un diminutiv pentru un președinte, este semn rău.  Pe deasupra, Nicușor este un om rău. Oamenii cu buza subțiri ca o lamă sunt de temut. Asta e experiența mea de fiziognomist. Încă un cincinal de lingușeală, furturi și wokism, topire în haznaua comună.  Evident, nu sunt naivul care ar fi crezut că salvatorul se numește George Simion.  Nu există Salvator, doar dacă aplicăm regula :  Ajută-te singur și Dumnezeu te va ajuta!

Anatoli Basarab. Manual de supraviețuire fără baterie.

 Noi, cei de 40+: Ultimii oameni adevărați sau Specia 40+. Manual de supraviețuire fără baterie. Oamenii de peste 40 nu sunt bătrâni. Sunt versiunea de test a omenirii. Am fost generația Beta a vieții moderne — fără update-uri, fără garanție, dar indestructibili. Noi mergeam singuri la școală. Fără GPS, fără escortă, fără „te rog să mă iei de la poartă”. Dacă ne rătăceam, întrebam un adult. Adică un om viu, nu o aplicație. Și, culmea, ajungeam acasă întregi. Ne jucam în stradă, printre mașini, câini și gropi, și veneam doar când se striga din balcon: „Hai la masă!”. Dacă nu veneam, primeam o „ședință de reeducare” cu papucul zburător. Educație fizică, aplicată pe viu. Țineam frână cu piciorul pe cauciuc, mergeam pe biciclete de adulți, de-abia ajungeam la pedale. Fără cască, fără cotiere, fără genunchiere. Aveam doar reflexe și îngerul păzitor care lucra peste program. Cine cădea, se ridica. Cine plângea, auzea: „Nu s-a rupt, deci nu doare.” Beam apă din furtun, mâncam pâine cu zah...