Vasile Pârvan despre alexandrinismul vremii noastre

Recitesc, înainte de a mă despărți pentru totdeauna, prin donație, de exemplarul pe care l-am cumpărat de la văduva preotului Gheorghe Noveanu din Cluj, în septembrie 1967, eseurile lui Vasile Pârvan din Idei și forme istorice, cele patru lecții inaugurale tipărite la Cartea Românească la 1920 : Datoria vieții noastre, Despre valorile istorice, Despre ritmul istoric și Anaxandros. 

Rețin acum aceste gânduri despre alexandrinismul vremii noastre, de care sper că vom putea scăpa, că măcar mai tinerii se vor elibera :
« Priveşte pe creator la lucru : „fragmentul acesta de lume e frumos : şi anume aşa, şi aşa” : şi omul imită natura mereu şi mereu mai deplin,—-ca să arate că el vede tot, că nu-i scapă nimic, că el e ca însuşi Dumnezeu, căci el pătrunde toate câte le-a pus Dumnezeu în ce a creat. Şi ca Dumnezeu crează şi el viaţă din lutul inform. Şi bucuria pe care omul o are de a înţelege toate, îi dă mişcarea ritmică a sufletului, care îl face să cânte : în cadenţe, în versuri, în linii, în culori, în forme, în numere.

Marele lui chin, marea luptă, cu cât vede mai departe şi mai adânc lumea şi viaţa, e însă biruirea inerţiei materiei. Fiecare creaţie nouă îşi are ca început aceiaşi inspiraţie subconştientă, transcendentală, vulcanică, pe care a avut-o şi primul om, înspăimântat de văpaia gândului nou ce i se aprinsese în suflet. Dar creatorul zilelor noastre luptă implacabil cu forma spre a o sili să cuprindă cât mai întreagă ideia de foc iniţiala. Şi de multa preocupare de formă, rătăciţii In lumea gândurilor, cei ce n'au iubit nici odată ideea, cred că doar forma e totul. Şi lumea contemporană întreagă trăeşte o vreme a formelor, a idolilor morţi luaţi drept zeii înşişi şi toată ştiinţa şi filosofia şi arta nu mai e decât pură morfologie metodică. Cum după o formulă dată chimistul reconstrueşte un corp, tot astfel cu membra disiecta artistul, cugetătorul, istoricul, după metoda cu care a fost dresat în şcoli, compune cu uşurinţă, repeziciune şi perfectă li-nişte de suflet nenumărate opere moarte. Ce pot toţi oamenii aceştia şti de chinul creării sub imperiul demonului lăuntric? De marea suferinţă a exteriorizării ideei, care-şi cere inexorabil trupul, în care să se coboare în lume? Dar şi de nebuna jubilare a găsirei armoniei între gândul nou si materia inertă biruită, în veci nu vor şti banausii , a căror muncă e silnică, al căror spirit e mort.

Şi AlexandrinismuI acesta contemporan, care nu mai vede în lume decât probleme de forme și metode, nu e în esenţa lui diferit de cel antic. Problemele de formă se nasc întotdeauna atunci când ideile sunt puţine şi slabe, când omul se simte epigon al altor vremuri superioare, când atitudinea lui în faţa lumii şi vieţii e luată din cărţi si tradiţii, iar nu din propriul suflet luptător. El ar trebui să știe că în timpurile sublime orice formă e numai un efect al ideei, orice metodă numai un plan personal şi pur subiectiv de stabilire a drumului spre transsubstanţializarea ideei. Dar sufletul anchilozat al contemporanului, turtit de nihilismul materialist-mecanicist, nu mai îndrăsneşte să sboare : i se pare chiar ridicol să încerce a sbura. Cercetarea realităţilor vieţii se indentifică pentru dânsul cu cercetarea realului material. Realul spiritual, care, de fapt, e adevăratul real în lumea omenească, singură conştientă de sine şi de Cosmos, căci omul e singurul animal cosmic, pe care până acum l-a creat Raţiunea supremă, realul spiritual e pentru cei de azi o simplă ipoteză discutabilă. întreaga viaţa a sufletului nu mai are—pentru contemporan decât un sens descriptiv.»