Treceți la conținutul principal
Extrag din România literară 2010 > Numarul 41 >recenzia la volumul meu de poeme, Utopia. 

Semn De Carte: „Intoarcerea” unui poet de Gheorghe Grigurcu

«Critic cunoscut, personalitate de primplan a revistei Vatra (cam aşa cum e în prezent Al. Cistelecan), Dan Culcer s-a alăturat diasporei în 1987. I-am auzit cu bucurie glasul la Europa Liberă*, l-am mai citit, în răstimpuri, după răsturnarea dictatorului, în periodicele noastre literare, împrejurări ce m-au făcut să-mi dau seama că d-sa nu şi-a părăsit nici scrisul şi nici baricada militantismului democratic. Aceeaşi ţinută gravă, aceeaşi atitudine severă, aceleaşi gesturi decise care taie văzduhul ambiguu al perioadei pe care-o străbatem, cu care ne-am obişnuit în paginile d-sale analitice, le regăsim şi-n elegantul volum de versuri o apărut recent la Tg-Mureş, autorul reîntorcîndu-se astfel la vechea-i vatră. E o poezie-poezie. Nu aşa cum ar putea presupune anticipat cei ce îmbrăţişează o anume prejudecată didacticistă, o „emanaţie” neapărat de rang secundar a criticului. Să recunoaştem că Dan Culcer posedă şi un condei liric perfect valid. Biografia d-sale e transpusă pe portativul poeticesc ce reflectă, aşa cum ne mărturiseşte, „o violenţă suferită şi o revoltă stîrcită, dincolo de pretexte şi subtexte”, dînd glas totodată unei terifiante îndoieli: „Este o coborîre în abis… Rămîne de ştiut dacă acolo, în abisul meu, se află ceva, şi dacă după coborîre se mai poate urca”. Aşadar ne aflăm la antipodul oricărei idealizări. „Abisul” în care a descins bardul nu e unul cu destinaţie exclusiv personală, ci suficient de încăpător pentru a intra într-însul o colectivitate, cea a concetăţenilor supuşi unei terori epocale: „asediată cetatea şi pălmile crăpate bătucesc / victoria, a cîta? / Cerne pre noi cenuşiu şi pustiu asudat” ( c a e ec). Autorul nu e decît un martor, un cronicar liric al unor grozăvii generalizate. Intervine uneori o impersonalizare ce se manifestă în tablourile care obiectivează dezechilibrul, degringolada, anomalia, aşa cum e bunăoară un peisaj cu iz simbolic ( u e ). Pretutindeni se percepe „o aşteptare îndelungată”, o tensiune cînd tăcută („Era tăcerea nefirească peste toate”), cînd clamoroasă („Strigăte mari în apărarea lumii prea calmă”), cînd sinistru diversă, „o eczemă disperat scărpinată”. Poetul iese din sine, se întrupează în această ambianţă infernală ca într-o antitranscendenţă. Lira pe care o mînuieşte nu are glasul curent al introvertirii, ci unul al spaimei şi deplîngerii în grup, făpturile îngrozite strîngîndu-se instinctiv unele în altele dintr-un reflex al defensivei. Dezastrele împing istoria înapoi, în preistorie ( u o ). Un autoportret pe care ni-l oferă autorul e compus din liniile rebarbative ale unei extravertiri caracteristice: „Uram deriva continentelor, tăcut,/ Întunecat şi sumbru, trist pirat al mării, / Peste vîrtejuri verzi ce-am străbătut / Stăpîn eram dar ochii mei prindeau culoarea sării” ( c su eo e ). Unica gingăşie permisă e cea, paradoxală, a descoperirii unui cadavru. Modelul baudelairian apare adaptat unui moment autohton. E vorba de un soldat român, răpus de „tifus”, zăcînd, „cu degetele răşchirate”, la marginea unui tîrg de vite ( o î o c ). O viziune neagră îl îndrumă pe Dan Culcer la ştergerea convenţiilor despărţitoare, la abandonarea iluziilor inutile. De ce să ne lăsăm amăgiţi, după ca şi înainte de decembrie, de retorica demagogică ce încearcă a disimula neajunsurile actuale sub vălul unor promisiuni în contul unui viitor ce nu va veni? Al unui viitor care va fi tot atît de tarat ca şi prezentul? ( e e pe e ). Suferinţa obştească pe care o încercăm nu e decît o continuitate ale cărei segmente temporale nu are rost să le separăm. La fel, cînd e vorba de exil. Acesta e, în sens biblic, o pedeapsă, căci masa emigranţilor e jalnică aidoma convoaielor de deportaţi la Auschwitz ( e ru e). E neapărat mai bine pentru toţi dincolo decît aici? Nu avem a face cumva cu o lume uniform viciată, chiar dacă în alte tipare sociale, sub alte bariere doctrinare? Soljeniţîn, Bukovski, dar, într-o anume măsură, şi Eugen Ionescu au remarcat deficienţele Vestului pe care, aflaţi în bezna totalitară, îl copleşeam cu lumina unor speranţe excesive: „Cu ochii arşi mă întorc. Ici şi acolo amintire să işti. / Trăiesc acolo/ aici căutători de comori, / jalnici negustori, bărbaţi curajoşi, / ziditori ocnaşi, caralii, caramani, tăinuitori, bărboşi, / tupilaţi surugii, crupieri, mecenaţi cusurgii” ( o ). Cu sufletul împovărat de o deziluzie ce are alura definitivului, Dan Culcer îşi asumă o misiune: „Cu ochii arşi mă întorc,/ Ca să spun” (ibidem). »
„Intoarcerea” unui poet

*  [Dl Grigurcu exagerează. glasul meu nu s-a auzit decât o singură dată la Europa liberă, într-un interviu acordat Monicăi Lovinescu, cam la un an de la sosirea mea în Franța, și atât. Nu-mi plăcea ideea să dau lecții de la Paris concetățenilor mei, nici să răspund la întrebarea clasică : De ce ați ales libertatea?. Am colaborat de vreo cinci ori la BBC, de vreo patru ori la Radio France Internationale, înainte și după 1989. D. C.]

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Alegeri la scriitori. Mica publicitate sau Mica duplicitate

Nu am pentru moment decât titlul. Sunt convins că voi găsi subiectul și sper, de-asemenea, că voi găsi tonul necesar. Probabil după alegerile care se arată la orizontul patriei noastre de hârtie.
Până atunci, iată textul unei scrisori trimise președintelui Uniunii Scriitorilor din România, în întâmpinarea apropiatelor alegeri pentru postul pe care îl ocupă, încă. Cred că nu e greu de pronosticat : Nicolae Manolescu va fi reales. Printre altele, pentru că o seamă de electori sunt eliminați, privați de dreptul de vot, printr-o prevedere «statutară».

Stimați colegi,
Prin expresiile prezente în textul de mai jos, extras din convocatorul emis de Uniunea Scriitorilor din România la data de 16 Feb 2018, constat că sunt împiedicat să votez, mi se interzice să votez la aceste alegeri.
Lipsa prevederii normale, a votului prin împuternicire, ne interzice realmente de a ne exercita dreptul la vot, tuturor celor care, din motive diverse, nu se pot deplasa sau nu vor a se deplasa în localitatea u…

Despre lege, prietenie, încredere și proprietate. In căutarea unei tablouri de familie

Textul de mai jos a fost publicat pe Internet în paginile acestui blog al meu, Jurnalul unui vulcanolog, difuzat și unor ziare din Târgu Mureș, după cîte știu, rămas nepublicat.


Il trimit [poștal, semnat, imprimat și recomandat] spre luare la cunoștință unei familii de potlogari, formată din Carol și Rodica Puia. Ca să știe dânșii că necinstea lor nu va rămâne nepedepsită moral, fiind făcută publică.
Am luat hotărârea să procedez astfel pentru trei motive :
Fiindcă justiția română a fost incapabilă să analizeze situația cu obiectivitate și echilibru, să apere proprietatea mea, așa cum o cere constituția în numele căreia acționează, preferînd să refuze judecata în fond și ascultarea martorilor, cercetarea probelor documentare, în numele unui formalism juridic inacceptabil. Poliția, prin reprezentanții ei locali, a tergiversat ancheta ani de zile.
Arhivele Comisiei de patrimoniu a județului Mureș în care se aflau documentele privind istoricul acestei situații au fost pierdut…

Un mujic obosit la Paris în 1985

În vizită la noi, Matei Cazacu, istoriograful, și Angelika, a sa soție. Prieteni buni. Pe coridor apartamentului care servește de galerie cu portrete familiale, Matei vede caricatura mea, realizată în vara lui 1985, de un meșter anonim, la Paris, în Piața din fața Muzeului de la Beaubourg. Deci pe vremea când eram încă turist în Franța.
Matei Cazacu își amintește, privind caricatura, că Ilie Constantin, poetul tansferat și el la Paris, cu câtiva buni mai înainte de mine, în căutarea unei himere, îi spusese în 1987, probabil, când ne reîntâlneam amândoi la Paris, că Dan Culcer «are o figură de mujic obosit» Caricatura din 1985, pe care o reproduc, este o perfectă ilustrare a acestei observații poetice.