Extrag din România literară 2010 > Numarul 41 >recenzia la volumul meu de poeme, Utopia.
Semn De Carte: „Intoarcerea” unui poet de Gheorghe Grigurcu
«Critic cunoscut, personalitate de primplan a revistei Vatra (cam aşa cum e în prezent Al. Cistelecan), Dan Culcer s-a alăturat diasporei în 1987. I-am auzit cu bucurie glasul la Europa Liberă*, l-am mai citit, în răstimpuri, după răsturnarea dictatorului, în periodicele noastre literare, împrejurări ce m-au făcut să-mi dau seama că d-sa nu şi-a părăsit nici scrisul şi nici baricada militantismului democratic. Aceeaşi ţinută gravă, aceeaşi atitudine severă, aceleaşi gesturi decise care taie văzduhul ambiguu al perioadei pe care-o străbatem, cu care ne-am obişnuit în paginile d-sale analitice, le regăsim şi-n elegantul volum de versuri o apărut recent la Tg-Mureş, autorul reîntorcîndu-se astfel la vechea-i vatră. E o poezie-poezie. Nu aşa cum ar putea presupune anticipat cei ce îmbrăţişează o anume prejudecată didacticistă, o „emanaţie” neapărat de rang secundar a criticului. Să recunoaştem că Dan Culcer posedă şi un condei liric perfect valid. Biografia d-sale e transpusă pe portativul poeticesc ce reflectă, aşa cum ne mărturiseşte, „o violenţă suferită şi o revoltă stîrcită, dincolo de pretexte şi subtexte”, dînd glas totodată unei terifiante îndoieli: „Este o coborîre în abis… Rămîne de ştiut dacă acolo, în abisul meu, se află ceva, şi dacă după coborîre se mai poate urca”. Aşadar ne aflăm la antipodul oricărei idealizări. „Abisul” în care a descins bardul nu e unul cu destinaţie exclusiv personală, ci suficient de încăpător pentru a intra într-însul o colectivitate, cea a concetăţenilor supuşi unei terori epocale: „asediată cetatea şi pălmile crăpate bătucesc / victoria, a cîta? / Cerne pre noi cenuşiu şi pustiu asudat” ( c a e ec). Autorul nu e decît un martor, un cronicar liric al unor grozăvii generalizate. Intervine uneori o impersonalizare ce se manifestă în tablourile care obiectivează dezechilibrul, degringolada, anomalia, aşa cum e bunăoară un peisaj cu iz simbolic ( u e ). Pretutindeni se percepe „o aşteptare îndelungată”, o tensiune cînd tăcută („Era tăcerea nefirească peste toate”), cînd clamoroasă („Strigăte mari în apărarea lumii prea calmă”), cînd sinistru diversă, „o eczemă disperat scărpinată”. Poetul iese din sine, se întrupează în această ambianţă infernală ca într-o antitranscendenţă. Lira pe care o mînuieşte nu are glasul curent al introvertirii, ci unul al spaimei şi deplîngerii în grup, făpturile îngrozite strîngîndu-se instinctiv unele în altele dintr-un reflex al defensivei. Dezastrele împing istoria înapoi, în preistorie ( u o ). Un autoportret pe care ni-l oferă autorul e compus din liniile rebarbative ale unei extravertiri caracteristice: „Uram deriva continentelor, tăcut,/ Întunecat şi sumbru, trist pirat al mării, / Peste vîrtejuri verzi ce-am străbătut / Stăpîn eram dar ochii mei prindeau culoarea sării” ( c su eo e ). Unica gingăşie permisă e cea, paradoxală, a descoperirii unui cadavru. Modelul baudelairian apare adaptat unui moment autohton. E vorba de un soldat român, răpus de „tifus”, zăcînd, „cu degetele răşchirate”, la marginea unui tîrg de vite ( o î o c ). O viziune neagră îl îndrumă pe Dan Culcer la ştergerea convenţiilor despărţitoare, la abandonarea iluziilor inutile. De ce să ne lăsăm amăgiţi, după ca şi înainte de decembrie, de retorica demagogică ce încearcă a disimula neajunsurile actuale sub vălul unor promisiuni în contul unui viitor ce nu va veni? Al unui viitor care va fi tot atît de tarat ca şi prezentul? ( e e pe e ). Suferinţa obştească pe care o încercăm nu e decît o continuitate ale cărei segmente temporale nu are rost să le separăm. La fel, cînd e vorba de exil. Acesta e, în sens biblic, o pedeapsă, căci masa emigranţilor e jalnică aidoma convoaielor de deportaţi la Auschwitz ( e ru e). E neapărat mai bine pentru toţi dincolo decît aici? Nu avem a face cumva cu o lume uniform viciată, chiar dacă în alte tipare sociale, sub alte bariere doctrinare? Soljeniţîn, Bukovski, dar, într-o anume măsură, şi Eugen Ionescu au remarcat deficienţele Vestului pe care, aflaţi în bezna totalitară, îl copleşeam cu lumina unor speranţe excesive: „Cu ochii arşi mă întorc. Ici şi acolo amintire să işti. / Trăiesc acolo/ aici căutători de comori, / jalnici negustori, bărbaţi curajoşi, / ziditori ocnaşi, caralii, caramani, tăinuitori, bărboşi, / tupilaţi surugii, crupieri, mecenaţi cusurgii” ( o ). Cu sufletul împovărat de o deziluzie ce are alura definitivului, Dan Culcer îşi asumă o misiune: „Cu ochii arşi mă întorc,/ Ca să spun” (ibidem). »
„Intoarcerea” unui poet
* [Dl Grigurcu exagerează. glasul meu nu s-a auzit decât o singură dată la Europa liberă, într-un interviu acordat Monicăi Lovinescu, cam la un an de la sosirea mea în Franța, și atât. Nu-mi plăcea ideea să dau lecții de la Paris concetățenilor mei, nici să răspund la întrebarea clasică : De ce ați ales libertatea?. Am colaborat de vreo cinci ori la BBC, de vreo patru ori la Radio France Internationale, înainte și după 1989. D. C.]
Semn De Carte: „Intoarcerea” unui poet de Gheorghe Grigurcu
«Critic cunoscut, personalitate de primplan a revistei Vatra (cam aşa cum e în prezent Al. Cistelecan), Dan Culcer s-a alăturat diasporei în 1987. I-am auzit cu bucurie glasul la Europa Liberă*, l-am mai citit, în răstimpuri, după răsturnarea dictatorului, în periodicele noastre literare, împrejurări ce m-au făcut să-mi dau seama că d-sa nu şi-a părăsit nici scrisul şi nici baricada militantismului democratic. Aceeaşi ţinută gravă, aceeaşi atitudine severă, aceleaşi gesturi decise care taie văzduhul ambiguu al perioadei pe care-o străbatem, cu care ne-am obişnuit în paginile d-sale analitice, le regăsim şi-n elegantul volum de versuri o apărut recent la Tg-Mureş, autorul reîntorcîndu-se astfel la vechea-i vatră. E o poezie-poezie. Nu aşa cum ar putea presupune anticipat cei ce îmbrăţişează o anume prejudecată didacticistă, o „emanaţie” neapărat de rang secundar a criticului. Să recunoaştem că Dan Culcer posedă şi un condei liric perfect valid. Biografia d-sale e transpusă pe portativul poeticesc ce reflectă, aşa cum ne mărturiseşte, „o violenţă suferită şi o revoltă stîrcită, dincolo de pretexte şi subtexte”, dînd glas totodată unei terifiante îndoieli: „Este o coborîre în abis… Rămîne de ştiut dacă acolo, în abisul meu, se află ceva, şi dacă după coborîre se mai poate urca”. Aşadar ne aflăm la antipodul oricărei idealizări. „Abisul” în care a descins bardul nu e unul cu destinaţie exclusiv personală, ci suficient de încăpător pentru a intra într-însul o colectivitate, cea a concetăţenilor supuşi unei terori epocale: „asediată cetatea şi pălmile crăpate bătucesc / victoria, a cîta? / Cerne pre noi cenuşiu şi pustiu asudat” ( c a e ec). Autorul nu e decît un martor, un cronicar liric al unor grozăvii generalizate. Intervine uneori o impersonalizare ce se manifestă în tablourile care obiectivează dezechilibrul, degringolada, anomalia, aşa cum e bunăoară un peisaj cu iz simbolic ( u e ). Pretutindeni se percepe „o aşteptare îndelungată”, o tensiune cînd tăcută („Era tăcerea nefirească peste toate”), cînd clamoroasă („Strigăte mari în apărarea lumii prea calmă”), cînd sinistru diversă, „o eczemă disperat scărpinată”. Poetul iese din sine, se întrupează în această ambianţă infernală ca într-o antitranscendenţă. Lira pe care o mînuieşte nu are glasul curent al introvertirii, ci unul al spaimei şi deplîngerii în grup, făpturile îngrozite strîngîndu-se instinctiv unele în altele dintr-un reflex al defensivei. Dezastrele împing istoria înapoi, în preistorie ( u o ). Un autoportret pe care ni-l oferă autorul e compus din liniile rebarbative ale unei extravertiri caracteristice: „Uram deriva continentelor, tăcut,/ Întunecat şi sumbru, trist pirat al mării, / Peste vîrtejuri verzi ce-am străbătut / Stăpîn eram dar ochii mei prindeau culoarea sării” ( c su eo e ). Unica gingăşie permisă e cea, paradoxală, a descoperirii unui cadavru. Modelul baudelairian apare adaptat unui moment autohton. E vorba de un soldat român, răpus de „tifus”, zăcînd, „cu degetele răşchirate”, la marginea unui tîrg de vite ( o î o c ). O viziune neagră îl îndrumă pe Dan Culcer la ştergerea convenţiilor despărţitoare, la abandonarea iluziilor inutile. De ce să ne lăsăm amăgiţi, după ca şi înainte de decembrie, de retorica demagogică ce încearcă a disimula neajunsurile actuale sub vălul unor promisiuni în contul unui viitor ce nu va veni? Al unui viitor care va fi tot atît de tarat ca şi prezentul? ( e e pe e ). Suferinţa obştească pe care o încercăm nu e decît o continuitate ale cărei segmente temporale nu are rost să le separăm. La fel, cînd e vorba de exil. Acesta e, în sens biblic, o pedeapsă, căci masa emigranţilor e jalnică aidoma convoaielor de deportaţi la Auschwitz ( e ru e). E neapărat mai bine pentru toţi dincolo decît aici? Nu avem a face cumva cu o lume uniform viciată, chiar dacă în alte tipare sociale, sub alte bariere doctrinare? Soljeniţîn, Bukovski, dar, într-o anume măsură, şi Eugen Ionescu au remarcat deficienţele Vestului pe care, aflaţi în bezna totalitară, îl copleşeam cu lumina unor speranţe excesive: „Cu ochii arşi mă întorc. Ici şi acolo amintire să işti. / Trăiesc acolo/ aici căutători de comori, / jalnici negustori, bărbaţi curajoşi, / ziditori ocnaşi, caralii, caramani, tăinuitori, bărboşi, / tupilaţi surugii, crupieri, mecenaţi cusurgii” ( o ). Cu sufletul împovărat de o deziluzie ce are alura definitivului, Dan Culcer îşi asumă o misiune: „Cu ochii arşi mă întorc,/ Ca să spun” (ibidem). »
„Intoarcerea” unui poet
* [Dl Grigurcu exagerează. glasul meu nu s-a auzit decât o singură dată la Europa liberă, într-un interviu acordat Monicăi Lovinescu, cam la un an de la sosirea mea în Franța, și atât. Nu-mi plăcea ideea să dau lecții de la Paris concetățenilor mei, nici să răspund la întrebarea clasică : De ce ați ales libertatea?. Am colaborat de vreo cinci ori la BBC, de vreo patru ori la Radio France Internationale, înainte și după 1989. D. C.]
Comentarii
Trimiteți un comentariu