Citesc în revista Cultura, cîteva considerații privitoare la o expoziție dedicată avangardei plastice evreiești din România.
«Printre exegetii fenomenului avangardist, suedezul Tom Sandqvist a încercat sa explice faptul ca Tristan Tzara, Marcel Iancu, Arthur Segal, Victor Brauner, Ilarie Voronca, M. H. Maxy, Ion Calugaru, Sasa Pana, Jules Perahim, Paul Paun si multi altii împartașeau câteva lucruri în comun, între care, viziunile artistice apropiate, etnia evreiasca si România drept tara a nasterii (trebuie avut în vedere ca, în pofida conditiilor puse de Congresul de la Berlin, din 1878, multi dintre evreii nascuti în România, înainte de 1923 – anul promulgarii noii Constitutii – nu primeau, de la nastere, cetatenia româna, cu toate ca erau nascuti pe teritoriul tarii, din cauza faptului ca parintii lor erau evrei proveniti, în mare parte, din marele val imigrationist din secolul XIX). Daca tara materna si etnia evreiasca erau niste daturi, ceea ce trebuia explicat era viziunea artistică. Cu alte cuvinte, întrebarea pe care si-au pus-o realizatorii expozitiei franco-americane si multi dintre comentatori, la momentul respectiv, era de ce acesti evrei din România au ales tocmai Avangarda drept mijloc de exprimare artistica. Răspunsul lor a fost unul judecat, pe buna dreptate, de catre Radu Stern, drept simplist. Astfel, singura explicatie pentru care avangarda europeana a avut drept promotori atât de multi creatori care erau evrei din România ar fi fost aceea ca evreii din România aveau ceva deosebit, care nu putea sa fie decât specific exact acelor comunitati evreiesti, existente, mai ales, în nordul Moldovei. Or, ceea ce era specific evreilor „galitieni” de acolo era hasidismul… Întreaga explicatie mi se pare demna de butada potrivit careia silogismul este rationamentul deductiv pe baza caruia, din doua premise corecte se ajunge la o concluzie gresita. În cazul de fata, prima premisa este ca foarte multi dintre artistii evrei din România erau, în acel moment istoric, avangardisti, a doua premisa ca hasidismul era specific multor evrei din România, concluzia fiind ca motivul pentru care artistii evrei din România îmbratisasera Avangarda era hasidismul… Probabil ca artistilor mentionati mai sus nu le erau straine conceptiile rabinului Israel ben Eliezer, dar de aici si pâna la a ajunge la concluzia ca dadaismul se sprijinea tocmai pe iubirea si teama fata de Dumnezeu e un drum mai lung decât de la Zürich la Dorohoi. Pe de alta parte, este evident ca majoritatea avangardistilor din România era formata din evrei. Si este la fel de bine stiut ca mediul intelectual românesc, de la începutul secolului trecut, astepta de la toti locuitorii tarii, inclusiv, de la cei de etnie evreiasca, afirmarea aderarii lor la ceea ce se numea, în epoca respectiva, cultura nationala, si care se întemeia pe ceea ce era considerat a fi Traditie româneasca, prin aceasta subîntelegându-se complexul conceptual format din limba româna, religia crestin – ortodoxa si arta „nationala”. Nu este de mirare, asadar, ca multi dintre intelectualii evrei, neîndeplinind „conditile” de mai sus, s-au refugiat în cultura Avangardei, cosmopolita si panteista (ca sa nu spun, uneori, atee). Nu este cazul sa reiau, aici, o discutie care s-a mai purtat în mediile intelectuale românesti, cu mult spor, dar cu putine concluzii valabile, în ultimul secol.»
Căutarea surselor hasidice ale acestui fenomen artistic elitar și de extrem de pompată întindere și valoare, care nu avea decât vagi legături cu terenul pe care se manifesta, mi se pare, ca și autorului acestui text, o prețioasă gogomănie. Curios, în acest articol cuvintele : comunism, revoluție, protest, stânga nu există. Ele erau totuși frecvente în programele publicațiilor efemere ale unor burghezi care voia să-și epateze părinții burghezi cu puțoisme din care nu s-ar fi ales mai nimic pe tărîm artistic și ar fi rămas în dosarele prăfuite ale unor copilandri de mahala sau de ghettou evreiesc moldovean, dacă nu s-ar fi iscat ceva negustori printre ei. Care i-au folosit pe cei mai talentați dintre ei ca să-și daurească gloriolele de sponsori și arhivari ai avangardei.
Doi scriitori a avut avangarda evreiască din România, Ilarie Voronca și B. Fundoianu. Tzara nu intră la socoteală, poezia sa este fără nici un interes, producția unui burghez fără talent care a epatat fiindcă a găsit fraieri, un escroc cu tupeu.
Pe când eram și eu un puțoi abia ieșit din liceu, incitat de interdicția care părea să planeze asupra acestor reviste și acestor artiști, am căutat să mă apropiu de surse, așa cum a făcut mereu, pentru a-mi face o părere proprie. Curios să aflu ceva despre Voronca, ale cărui poeme bucolice ale debutului moldovean îmi plăcuseră, l-am vizitat la el acasă pe Sașa Pană, la București. Arhivarul medic și vagul poet care a fost Sașa Pană, ofițer al unui serviciu secret sovietic, după unii, se mîndrea în fața mea cu subversiunea culturnică a unei reproduceri, cu două fețe, pe care o manipula triumfător, un tablou de Salvador Dali, unde se vedeau, deasupra clapelor pianului sub tremurata pâlpâire a flăcăruilor revoluției, imaginile leniniste, chipul șefului loviturii de stat întitulată de apologeți Marea revoluție socialistă din Octombrie. Nu știu ce imaginea era pe fața vizibilă, ce ainvizibilă era arătată naivilor ca mine, probă a rezistenței prin cultură practicată de Sașa Pană pe vremea fașciștilor.
Nu am aflat mare lucru de la Sașa Pană, așa că am continuat să mă descurc singur, căutând informații despre avangardă în arhivele revistei de la Marseille, Cahiers du Sud, la care Ilarie Voronca colaborase încă din țară, începând să scrie în franceză. Pe vremea aceea Voronca nu mai era «avangardist» ci doar poet în curs de francizare. Am găsit scrisori pe care am vrut să le public pe când trăiam în România. Nu am reușit să finalizez proiectul, ca atâtea alte proiecte pe care a trebui să le abandonez, totuși, până la urmă scrisorile inedite au fost editate în România.
La întrebarea pe care și-au pus-o realizatorii expoziției franco-americane și multi dintre comentatori, la momentul respectiv : «de ce acesti evrei din România au ales tocmai Avangarda drept mijloc de exprimare artistica», se poate răspunde acum mai apăsat.Pentru că unii chiar credeau că fac astfel revoluție, alții erau plătiți ca să creadă sau ca să facă pe alții sp creadă că trebuie o Revoluție, că așa se face revoluția, alții, în fine, nu erau nici pe departe avangardiști și nici agenți de influență, doar poeți luați de un val de care s-au lăsat purtați o vreme până ce și-au găsit tonu unanimist, umanitarsit, mai degrabă pe linia ideologică a lui Eugen Relgis decît pe aceea a lui Lenin.
Mă întreb dacă faptul că limba maternă a unora dintre poeții «avangardei» din România nu era limba română ci idișul, iar limbile de comunicare cu părinții și mediul erau poloneza sau rusa, ar putea să fi avut o influență asupra atitudinii destructurante față de limba română a unor dintre ei, limbă care nu avea autoritate în mentalitatea lor.
Voi reveni. d.c.
«Printre exegetii fenomenului avangardist, suedezul Tom Sandqvist a încercat sa explice faptul ca Tristan Tzara, Marcel Iancu, Arthur Segal, Victor Brauner, Ilarie Voronca, M. H. Maxy, Ion Calugaru, Sasa Pana, Jules Perahim, Paul Paun si multi altii împartașeau câteva lucruri în comun, între care, viziunile artistice apropiate, etnia evreiasca si România drept tara a nasterii (trebuie avut în vedere ca, în pofida conditiilor puse de Congresul de la Berlin, din 1878, multi dintre evreii nascuti în România, înainte de 1923 – anul promulgarii noii Constitutii – nu primeau, de la nastere, cetatenia româna, cu toate ca erau nascuti pe teritoriul tarii, din cauza faptului ca parintii lor erau evrei proveniti, în mare parte, din marele val imigrationist din secolul XIX). Daca tara materna si etnia evreiasca erau niste daturi, ceea ce trebuia explicat era viziunea artistică. Cu alte cuvinte, întrebarea pe care si-au pus-o realizatorii expozitiei franco-americane si multi dintre comentatori, la momentul respectiv, era de ce acesti evrei din România au ales tocmai Avangarda drept mijloc de exprimare artistica. Răspunsul lor a fost unul judecat, pe buna dreptate, de catre Radu Stern, drept simplist. Astfel, singura explicatie pentru care avangarda europeana a avut drept promotori atât de multi creatori care erau evrei din România ar fi fost aceea ca evreii din România aveau ceva deosebit, care nu putea sa fie decât specific exact acelor comunitati evreiesti, existente, mai ales, în nordul Moldovei. Or, ceea ce era specific evreilor „galitieni” de acolo era hasidismul… Întreaga explicatie mi se pare demna de butada potrivit careia silogismul este rationamentul deductiv pe baza caruia, din doua premise corecte se ajunge la o concluzie gresita. În cazul de fata, prima premisa este ca foarte multi dintre artistii evrei din România erau, în acel moment istoric, avangardisti, a doua premisa ca hasidismul era specific multor evrei din România, concluzia fiind ca motivul pentru care artistii evrei din România îmbratisasera Avangarda era hasidismul… Probabil ca artistilor mentionati mai sus nu le erau straine conceptiile rabinului Israel ben Eliezer, dar de aici si pâna la a ajunge la concluzia ca dadaismul se sprijinea tocmai pe iubirea si teama fata de Dumnezeu e un drum mai lung decât de la Zürich la Dorohoi. Pe de alta parte, este evident ca majoritatea avangardistilor din România era formata din evrei. Si este la fel de bine stiut ca mediul intelectual românesc, de la începutul secolului trecut, astepta de la toti locuitorii tarii, inclusiv, de la cei de etnie evreiasca, afirmarea aderarii lor la ceea ce se numea, în epoca respectiva, cultura nationala, si care se întemeia pe ceea ce era considerat a fi Traditie româneasca, prin aceasta subîntelegându-se complexul conceptual format din limba româna, religia crestin – ortodoxa si arta „nationala”. Nu este de mirare, asadar, ca multi dintre intelectualii evrei, neîndeplinind „conditile” de mai sus, s-au refugiat în cultura Avangardei, cosmopolita si panteista (ca sa nu spun, uneori, atee). Nu este cazul sa reiau, aici, o discutie care s-a mai purtat în mediile intelectuale românesti, cu mult spor, dar cu putine concluzii valabile, în ultimul secol.»
Căutarea surselor hasidice ale acestui fenomen artistic elitar și de extrem de pompată întindere și valoare, care nu avea decât vagi legături cu terenul pe care se manifesta, mi se pare, ca și autorului acestui text, o prețioasă gogomănie. Curios, în acest articol cuvintele : comunism, revoluție, protest, stânga nu există. Ele erau totuși frecvente în programele publicațiilor efemere ale unor burghezi care voia să-și epateze părinții burghezi cu puțoisme din care nu s-ar fi ales mai nimic pe tărîm artistic și ar fi rămas în dosarele prăfuite ale unor copilandri de mahala sau de ghettou evreiesc moldovean, dacă nu s-ar fi iscat ceva negustori printre ei. Care i-au folosit pe cei mai talentați dintre ei ca să-și daurească gloriolele de sponsori și arhivari ai avangardei.
Doi scriitori a avut avangarda evreiască din România, Ilarie Voronca și B. Fundoianu. Tzara nu intră la socoteală, poezia sa este fără nici un interes, producția unui burghez fără talent care a epatat fiindcă a găsit fraieri, un escroc cu tupeu.
Pe când eram și eu un puțoi abia ieșit din liceu, incitat de interdicția care părea să planeze asupra acestor reviste și acestor artiști, am căutat să mă apropiu de surse, așa cum a făcut mereu, pentru a-mi face o părere proprie. Curios să aflu ceva despre Voronca, ale cărui poeme bucolice ale debutului moldovean îmi plăcuseră, l-am vizitat la el acasă pe Sașa Pană, la București. Arhivarul medic și vagul poet care a fost Sașa Pană, ofițer al unui serviciu secret sovietic, după unii, se mîndrea în fața mea cu subversiunea culturnică a unei reproduceri, cu două fețe, pe care o manipula triumfător, un tablou de Salvador Dali, unde se vedeau, deasupra clapelor pianului sub tremurata pâlpâire a flăcăruilor revoluției, imaginile leniniste, chipul șefului loviturii de stat întitulată de apologeți Marea revoluție socialistă din Octombrie. Nu știu ce imaginea era pe fața vizibilă, ce ainvizibilă era arătată naivilor ca mine, probă a rezistenței prin cultură practicată de Sașa Pană pe vremea fașciștilor.
Nu am aflat mare lucru de la Sașa Pană, așa că am continuat să mă descurc singur, căutând informații despre avangardă în arhivele revistei de la Marseille, Cahiers du Sud, la care Ilarie Voronca colaborase încă din țară, începând să scrie în franceză. Pe vremea aceea Voronca nu mai era «avangardist» ci doar poet în curs de francizare. Am găsit scrisori pe care am vrut să le public pe când trăiam în România. Nu am reușit să finalizez proiectul, ca atâtea alte proiecte pe care a trebui să le abandonez, totuși, până la urmă scrisorile inedite au fost editate în România.
La întrebarea pe care și-au pus-o realizatorii expoziției franco-americane și multi dintre comentatori, la momentul respectiv : «de ce acesti evrei din România au ales tocmai Avangarda drept mijloc de exprimare artistica», se poate răspunde acum mai apăsat.Pentru că unii chiar credeau că fac astfel revoluție, alții erau plătiți ca să creadă sau ca să facă pe alții sp creadă că trebuie o Revoluție, că așa se face revoluția, alții, în fine, nu erau nici pe departe avangardiști și nici agenți de influență, doar poeți luați de un val de care s-au lăsat purtați o vreme până ce și-au găsit tonu unanimist, umanitarsit, mai degrabă pe linia ideologică a lui Eugen Relgis decît pe aceea a lui Lenin.
Mă întreb dacă faptul că limba maternă a unora dintre poeții «avangardei» din România nu era limba română ci idișul, iar limbile de comunicare cu părinții și mediul erau poloneza sau rusa, ar putea să fi avut o influență asupra atitudinii destructurante față de limba română a unor dintre ei, limbă care nu avea autoritate în mentalitatea lor.
Voi reveni. d.c.
Comentarii
Trimiteți un comentariu