Fără îndoială, din punct de vederea diplomatic, declarațiile lui Traian Băsescu, cu privire la solidaritatea sa principială și morală cu deciziile militare și politice ale lui Ion Antonescu, conducătorul statului România la 1941, sunt de o inabilitate și de o lipsă de oportunism politic (sau poate, dimpotrivă?) excesive. Dar nu știm ce se află în spatele lor, prostie, abilitate, căutarea de capital electoral sau indicații americane?
Rămâne totuși limpede că România a intrat, atunci, în iunie 1941 nu într-un război de cucerire ci într-unul de eliberare națională. Era de datoria militarului Ion Antonescu să profite de posibilitatea inversării de scopuri a politicii germane. Să fi așteptat ce? Bunăvoința sovietelor?
Nu mai are rost să tot pritocim cu interpretări bazate pe criterii actuale deciziile și evenimentele istorice care au avut loc în contexte diferite. Ion Antonescu avea de luat decizii atunci.
Traian Băsescu a zis că dacă ar fi trăit atunci ar fi făcut la fel. Un condițional care nu se poate împlini. O ipoteză. O uchronie, deci. Declarație cam orgolioasă, fiindcă Traian Băsescu nu are și nu va avea statura istorică a Mareșalului.
Basarabia era și este teritoriu românesc, prin majoritatea populației sale, principiile wilsoniene care se aplicau atunci îndreptățeau alipirea Basarabiei la România la 1919, prin autodeterminarea națională, răpirea frauduloasă și violentă a Basarabiei a fost un șantaj reușit în condițiile amenințării cu un război.
Deci războiul României, pentru recucerirea Basarabiei, era unul cât se poate de legal, răspuns la agresiunea ultimatului sovietic, expresia unui pact secret a sovietelor cu Germania nazistă. Ministerul de externe rus induce confuzii când protestează, identificându-se cu politica agresivă a Rusiei staliniste. Dacă, după 1990, Rusia, din proprie inițiativă, ar fi denunțat Pactul Hitler-Stalin, lucrurile ar sta altfel. Ar avea dreptul la indignare. Comentatorii români ar trebui să nu mai amestece sub umbrela indignării diplomatice adevărul istoric și diplomația.
Rămâne totuși limpede că România a intrat, atunci, în iunie 1941 nu într-un război de cucerire ci într-unul de eliberare națională. Era de datoria militarului Ion Antonescu să profite de posibilitatea inversării de scopuri a politicii germane. Să fi așteptat ce? Bunăvoința sovietelor?
Nu mai are rost să tot pritocim cu interpretări bazate pe criterii actuale deciziile și evenimentele istorice care au avut loc în contexte diferite. Ion Antonescu avea de luat decizii atunci.
Traian Băsescu a zis că dacă ar fi trăit atunci ar fi făcut la fel. Un condițional care nu se poate împlini. O ipoteză. O uchronie, deci. Declarație cam orgolioasă, fiindcă Traian Băsescu nu are și nu va avea statura istorică a Mareșalului.
Basarabia era și este teritoriu românesc, prin majoritatea populației sale, principiile wilsoniene care se aplicau atunci îndreptățeau alipirea Basarabiei la România la 1919, prin autodeterminarea națională, răpirea frauduloasă și violentă a Basarabiei a fost un șantaj reușit în condițiile amenințării cu un război.
Deci războiul României, pentru recucerirea Basarabiei, era unul cât se poate de legal, răspuns la agresiunea ultimatului sovietic, expresia unui pact secret a sovietelor cu Germania nazistă. Ministerul de externe rus induce confuzii când protestează, identificându-se cu politica agresivă a Rusiei staliniste. Dacă, după 1990, Rusia, din proprie inițiativă, ar fi denunțat Pactul Hitler-Stalin, lucrurile ar sta altfel. Ar avea dreptul la indignare. Comentatorii români ar trebui să nu mai amestece sub umbrela indignării diplomatice adevărul istoric și diplomația.
Comentarii
Trimiteți un comentariu