Treceți la conținutul principal

Preşedintele României a provocat o furtună de indignare în cadrul Ministerului rus de Externe

Fără îndoială, din punct de vederea diplomatic, declarațiile lui Traian Băsescu, cu privire la solidaritatea sa principială și morală cu deciziile militare și politice ale lui Ion Antonescu, conducătorul statului România la 1941, sunt de o inabilitate și de o lipsă de oportunism politic (sau poate, dimpotrivă?) excesive. Dar nu știm ce se află în spatele lor, prostie, abilitate, căutarea de capital electoral sau indicații americane?

Rămâne totuși limpede că România a intrat, atunci, în iunie 1941 nu într-un război de cucerire ci într-unul de eliberare națională. Era de datoria militarului Ion Antonescu să profite de posibilitatea inversării de scopuri a politicii germane. Să fi așteptat ce? Bunăvoința sovietelor?
Nu mai are rost să tot pritocim cu interpretări bazate pe criterii actuale deciziile și evenimentele istorice care au avut loc în contexte diferite. Ion Antonescu avea de luat decizii atunci.
Traian Băsescu a zis că dacă ar fi trăit atunci ar fi făcut la fel. Un condițional care nu se poate împlini. O ipoteză. O uchronie, deci. Declarație cam orgolioasă, fiindcă Traian Băsescu nu are și nu va avea statura istorică a Mareșalului.
Basarabia era și este teritoriu românesc, prin majoritatea populației sale, principiile wilsoniene care se aplicau atunci îndreptățeau alipirea Basarabiei la România la 1919, prin autodeterminarea națională, răpirea frauduloasă și violentă a Basarabiei a fost un șantaj reușit în condițiile amenințării cu un război.
Deci războiul României, pentru recucerirea Basarabiei, era unul cât se poate de legal, răspuns la agresiunea ultimatului sovietic, expresia unui pact secret a sovietelor cu Germania nazistă. Ministerul de externe rus induce confuzii când protestează, identificându-se cu politica agresivă a Rusiei staliniste. Dacă, după 1990, Rusia, din proprie inițiativă, ar fi denunțat Pactul Hitler-Stalin, lucrurile ar sta altfel. Ar avea dreptul la indignare. Comentatorii români ar trebui să nu mai amestece sub umbrela indignării diplomatice adevărul istoric și diplomația.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Informații publice disponibile privitoare la numele de familie CULCER, COLCERIU, COLCER, LENGHEL, MARICA

Caut i nformații publice disponibile privitoare la numele de familie CULCER, COLCERIU, COLCER, LENGHEL, MARICA, PETROVAN, MIHALCA, GEORGIU ? Pentru o cercetare privind răspîndirea acestor patronime în spațiul României, cu precădere în cel al Ardealului, incluzând Maramureșul, Bihorul, Silvania. Inclusiv în presa veche sau în arhivele naționale. Dan Culcer   Am adunat ce am găsit în surse publice despre numele de familie Culcer , Colceriu / Colcer , Lenghel , Marica , cât și legăturile între ele. Dacă vrei, pot încerca să găsesc și în registre mai specializate (arhive, steme, heraldiscă), dar iată ce apare până acum: Numele „Culcer” Istoric, genealogie Există o monografie a familiei Culcer din Dobrița , scrisă de Gabriel Culcer, fiul lui Max Culcer. ( Familia Culcer Family ) Familia Culcer are rădăcini importante în Gorj, România. Un membru notabil: medicul Dimitrie Culcer . ( Vertical | Jurnalul ce străbate timpul ) Dumitru „Tache” Culcer, fiu al lui Dimitrie, a avut rol ...

Nu există Salvator

Nicușor, un diminutiv pentru un președinte, este semn rău.  Pe deasupra, Nicușor este un om rău. Oamenii cu buza subțiri ca o lamă sunt de temut. Asta e experiența mea de fiziognomist. Încă un cincinal de lingușeală, furturi și wokism, topire în haznaua comună.  Evident, nu sunt naivul care ar fi crezut că salvatorul se numește George Simion.  Nu există Salvator, doar dacă aplicăm regula :  Ajută-te singur și Dumnezeu te va ajuta!

Anatoli Basarab. Manual de supraviețuire fără baterie.

 Noi, cei de 40+: Ultimii oameni adevărați sau Specia 40+. Manual de supraviețuire fără baterie. Oamenii de peste 40 nu sunt bătrâni. Sunt versiunea de test a omenirii. Am fost generația Beta a vieții moderne — fără update-uri, fără garanție, dar indestructibili. Noi mergeam singuri la școală. Fără GPS, fără escortă, fără „te rog să mă iei de la poartă”. Dacă ne rătăceam, întrebam un adult. Adică un om viu, nu o aplicație. Și, culmea, ajungeam acasă întregi. Ne jucam în stradă, printre mașini, câini și gropi, și veneam doar când se striga din balcon: „Hai la masă!”. Dacă nu veneam, primeam o „ședință de reeducare” cu papucul zburător. Educație fizică, aplicată pe viu. Țineam frână cu piciorul pe cauciuc, mergeam pe biciclete de adulți, de-abia ajungeam la pedale. Fără cască, fără cotiere, fără genunchiere. Aveam doar reflexe și îngerul păzitor care lucra peste program. Cine cădea, se ridica. Cine plângea, auzea: „Nu s-a rupt, deci nu doare.” Beam apă din furtun, mâncam pâine cu zah...