Istoria literaturii de azi pe mâine? Marian Popa? N-am auzit.

«HERMENEUTICA MAGISTRA VITAE

Scris de LUCA PITU  

Ţinându-i hangu  lui Vasile Andru

VASILE ANDRU: În iunie 2010 s-a împlinit un an de la apariţia celei de-a doua ediţii a Istoriei lui Marian Popa, versiune revizuită şi augmentată («circa 20 000 modificări»!). În acest interval de un an şi mai bine, n-a apărut nici o cronică, nici un comentariu la această operă excepţională. Nici o dezbatere în presă sau la televiziune n-a avut loc. Cum vă explicaţi această tăcere anormală? Oare prin faptul că Autorul trăieşte în emigraţie? Sau prin monopolizarea canalelor de mediatizare de către o mediocraţie ostilă Autorului? Sau prin indiferentismul cultural, care acum se adaugă indiferentismului cultic, ca simptom al acestor vremi?
 EGOTIST:  Haidem, totuşi, să nu dramatizăm excesiv şi să contrafactualizăm niţel. Aşa:  Dacă Don Mariano Popa ar fi locuit printre noi, întărindu-şi reţelele de prieteni, admiratori de genul lui Marius Tupan, simpatizanţi oarecari cât subsemnatul sau inşi dornici să se regăsească, precum Gheorghe Neagu, nemuriţi în monumentala sa Istorie bivolumică, impactul marelui op, revizuit şi augmentat,  altul  ar fi fost. Lume multă ar fi venit să asiste la dezbaterile prilejuite de lansări,  în contextul târguirilor cărturăreşti, pe Bega, lângă faleza gălăţeană a Dunării, sub Tâmpa sau la… Casa de cultură «Mihai Ursachi» din Copou. Tembeliziunile, de stat ori mogulice, şi l-ar fi smuls cu osârdie una alteia. Pe de altă parte, deşi prima ediţie va fi fost ceva mai mediatizată, căci s-a bucurat chiar de răsfoire pe micul ecran şi alte mese rotunde, versiunea propulsată de Casa editorială Semne, mai bine gospodărită din punct de vedere tehnic, în tiraj  ridicat şi la preţ rezonabil, figurează în foarte multe biblioteci publice şi, mai cu seamă, personale, compulsată cu folos chiar şi de cei ce nu au întotdeauna curajul sau onestitatea să o pomenească, fie şi în treacăt. Nu văz enorm, nu simt monstruos, indiferentismul cultu(r)al nu-mi suscită insomnii, ci mereu caut a percepere partea plină a paharului + ce câştigăm  atunci când ceva sau cineva se duce pe copca rădvanului. De unde şi pariul meu pe opul magn în cestiune.»

Răspunzând unor întrebări ale scriitorului Vasile Andru, tot atât de scriitorul Luca Pițu pune câteva accente necesare. La care aș adăuga și eu unele aici. Din pricina unei mai vechi fraze ironice pe această temă, despre cei care scot limba, unii finalmente invidioși poate, la această carte, mi-am pierdut un prieten, care s-a simțit vizat, pe Dan C. Mihăilescu, critic și comentator serios dealtminteri, hârțofag admirabil, singurul literat care a reușit să poarte victorios literatura pe micul ecran, unde domnia proștilor și fandosiților părea înstăpânită definitiv.
Cronica fluviu dedicată de DCM măreței construcții istorice, conținea o ipoteză privind activitatea de informator a lui Marian Popa, bazată pe confruntarea unor fragmente din carte cu niște pagini din dosarul dedicat literaturii române de către ofițerii de Securitate, plin cu rapoarte și sinteze. Cred că argumentele lui DCM nu erau suficiente, utilizarea unor așa-zise mai vechi note informative în cartea lui Marian Popa nefiind nici cinism, nici uitare neglijentă și stupidă, ci proba eclatantă că opiniile exprimate acolo nu erau considerate de autor ca fiind neasumabile de semnatarul lor, secrete, delațiuni, adică.
Intre timp am reușit să-mi fac o opinie ceva mai temeinică, documentată privind modul în care se constituiau aceste dosare, rolul pe care și l-a asumat Marian Popa, să repun în context faptele.
Dar înainte de a descrie situația, așa cum o precep eu azi, am de observat cât de discriminantă este receptarea unor situații asemănătoare sau aparent asemănătoare în presa literară sau politică românească. Au fost «iertați» relativi repede și ușor, pe baza calității operei, inși care nu doar au scris note informative dar au profitat de falsuri, ca Sorin Antohi. Au fost repede uitați și vag pedepsiți moral sau material, complet scutiți de orice responsabilitate juridică, deși situațiile erau încadrabile astfel, alții cu activități publice politice și funcționărești (diplomatice) ca Andrei Hoișie Corbea sau Gabriel  Gafița. În cazul ultimului, încă nimeni nu pare să fi avut curiozitatea de a verifica dacă note informative de același tip nu se află în dosarele colegilor săi de redacție, la Editura Kriterion, Paul Drumaru sau Domokos Geza. Și, evident, să analizeze natura lor.
Din seria scriitorilor care au scris note informative și au acceptat să semneze un angajament de informator la un moment dat în existența lor, pun deoparte, pentru moment, pe toți cei care au trecut prin pușcăriile comuniste : Stefan Augustin Doinaș, Ion Negoițescu, Ion Caraion, de pildă. Cazul lor nu poate fi analizat doar în temeiul scârbei pe care o poate provoca oricând delațiunea. Trebuie cumpănit efectul negativ eventual asupra indivizilor «turnați» la comandă, uneori de fapt protejați sub aparența delațiunii, explicată acțiunea sub imperiul fricii, cu excesul de zel, cu răutatea și lașitatea altora.
Această răutate și lașitate, ca și excesul de zel, motivat prin tot felul de preacuții oratorice sau patriotisme retorice, diferențiază informatorii de răuvoitori, delatori, pârâcioși care se ascundeau sub nume de cod.
Marea întrebare, la care nu am răspuns încă, este, pentru mine, natura reală, motivația actului, alegerea între semnarea cu nume propriu și semnătura cu nume de cod. Fiindcă o astfel de alegere era posibilă. Mai mult, insistența de a semna cu numele adevărat un text scris la solicitarea Securității indica acesteia că persoana nu era finalmente dispusă să desfășoate o activitate secretă,  singura eficientă pentru ofițer; informatorul nu trebuia să fie deconspirat sau să se deconspire în nici un caz, iar dacă o făcea era eliminat din rețea.
Am avut în preajma mea informatori care au semnat cu nume de cod transparente, adică cu prenumele lor, note informative, care aveau sau nu caracter de delațiuni răuvoitoare, fără nici o necesitate. Relatarea conținutului uneia din intervențiile mele la o ședință de partid redacțională nu avea nevoie să fie semnată cu prenumele, devenit astfel, prin convenție, nume de cod. Exista un proces verbal de ședință, integrat ulterior în dosarul meu de urmărite informativă, care conținea deja esența, mai redactasem și un text cu opinii critice privind situația din redacție, semnat de mine, care conținea același lucuri. Să deduc că le era frică să-și asume opinia? Nu pot să o fac, deoarece unii o expuseseră deja în plen, acuzator la adresa mea. Atunci? Nu puteau avea un adevărat nume de cod, fiind membri de partid. Faptul făcea parte din comportamentul social tolerat, din mentalitatea acceptată ca licită, la momentul acela.

Universitarul Marian Popa a semnat cu numele «Mihu», unele texte care se află în dosarele de problemă, adică tematice, documentare de la CNSAS. Ele nu par să facă parte dintr-un dosar personal, adică nu fuseseră solicitate de Securitate pentru a completa dosarul unui ins anume, urmărit, supravegheat. Ar fi fost interesant ca ele să fie publicate integral. Așa oricine putea să-și facă o opinie, chiar dacă provizorie, privitoare la conținutul și rostul lor. Eu le-am citit, le-am copiat, și cred că le voi face publice. Fiindcă ele apasă asupra receptării unei lucrări fundamentale de istorie literară, cum alta asemenea nu există, pentru perioada cea mai tulbure și mai neagră a culturii române. Cartea aduce o lumină în această obscuritate, organizează haosul după criterii adecvate, care nu se pot aplica decât parțial altor perioade, ceea ce înseamnă adecvare, utilizează intrumente de documentare și analiză pertinente, specifice. Singurul lucru care i-a lipsit lui Marian Popa a fost accesul la arhive, cele deschise după 1990, ale Direcției Generale a Presei și tipăriturilor, ale Comitetului Central al P.C.R., pentru redactarea unor părți descriptive ale cărții, partea istorică fiind corectă și bogat ilustrată cu documentele accesibile în perioada redactării, extrase din presa epocii, pe care a citit-o, conspecta-o, cum nimeni nu a mai făcut-o până la el.
Esența epocii este descrisă, definită, înțeleasă. Ceea ce pentru singura adevărată istorie a literaturii de care dispunem este mai mult decât suficient.
Alți autori de false istorii literare, N. Manolescu, Alex. Ștefănescu au uitat să ne prevină că nu știu ce este o istorie, că nu au nici cel mai elementar simț istoric, deși și-au intitulat opurile cu titluri sforăitoate, Istoria critică a literaturii române, în cazul lui Manolescu, coagulând și pritocind cronici literare mai mult sau mai puțin istoricizate, adică obsolete, în loc să-și asume semeț natura talentului propriu și specificitatea speciei critice cultivată uneori cu bune rezultate.
Nicolae Manolescu își permite să scrie  : «Din cinism sau din prostie, dl Popa publică în recenta sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine pagini pe care le găsim în Cartea Albă a Securităţii sub forma unor note informative. Dl Dan C. Mihăilescu a pus pe două coloane în L.A.I. (Litere, arte, idei - suplimentul  literar al Cotidianului) comentariile critice din Istorie semnate Marian Popa şi denunţurile din Cartea Albă, semnate Micu (sic!).»

Dacă Marian Popa are uneori accente cinice în scrisul său, de prostie nu poate fi nicidecum acuzat. Nici măcar de atât de inteligentul și mai nou ultraconformistul N. Manolescu.

Descopăr după ce am postat cele de mai sus, un text semnat de DCM în România literară (nr. 17, 14-20 mai 2010) pe marginea «dezvăluirilor¿» Mirelei Cornățeanu — agentă de influență sau ziaristă, încă nu știu — privitoare la cazul Adrian Marino.
Dar DCM se contrazice metodologic de la un paragraf la altul.
În primul DCM declară, fără să fi avut acces direct la documente, că : «[...] suita cercetărilor făcute la CNSAS de Mirela Corlăţan pentru Evenimentul zilei»,  [ar fi adus] «dovezi de netăgăduit (indiferent de câte nuanţări ar trebui făcute, de câte circumstanţe atenuante sau agravante s-ar putea aduce) în ce priveşte colaborarea autorului Dicţionarului de idei literare cu încopitatele servicii duhnind a pucioasă.»
Ca în paragraful imediat următor să introducă nuanțele lipsă :
« Am spus-o şi-n anii’90 [Unde? D.Culcer], când ni s-a dat să roadem cu sârg uriaşul os otrăvit care era Cartea albă a Securităţii, şi de mai multe ori după aceea : orice examinare a formelor de colaborare cu aparatul represiv (de la ofiţerul angajat, la ordinarul turnător benevol şi de la consilierul secret, fără legitimaţie, până la responsabilul de stradă, şeful de scară şi deţinătorul cărţii de imobil, trecând prin persoana de legătură, persoana de încredere, informatorul şantajat, specialistul fatalmente racolat pentru know how-ul său, translatorul oficial, fostul deţinut politic - obligatoriu semnatar de angajament - rezidentul SIE, informatorul de celulă ş.a.m.d.) trebuie să ţină cont în primul rând de natura, anvergura şi durata angajării, apoi de intensitatea voinţei de colaborare, de contextul politic şi social, de ansamblul personalităţii incriminate sau disculpabile, dar mai ales de scopul ultim al abordării, şi anume : înţelegerea şi acuzarea Sistemului!»
Și continuă, exact :
«Atâta vreme cât nu facem ierarhizarea vinovăţiilor (s. n.) şi nu ajungem – indiferent de cazul discutat - la centrul de comandă care şi-a malformat, cu diabolică deliberare, subordonaţii, vom privi în ceaţă, ne vom scuipa în oglindă, ne vom otrăvi singuri. E ca şi când, în peşteră fiind, ai ridica încrezător ochii către pereţii jilavi şi plini de lilieci, convins că vezi vârful muntelui!»

Condiționale normale de care publicistul nu ține seama. Păcat.
Este probabil că nu voi reuși să recâștig amiciția lui DCM în aceste condiții. Am încercat. Dar poate că nu e doar vina mea. Și poate că nici nu e necesar.