Despre căință la Vladimir Tismăneanu ? Ce este căința? O întrebare pentru toți cei care nu cunosc sensul cuvintelor
Comunistologul Vladimir Tismăneanu a publicat, în periodicul on line, neo-kominternist, Acum.tv, sub titlul, A fost Ana Pauker o bună evreică și o sionistă? câteva note despre activista kominternistă, devenită ministru de externe al României în perioada dejistă, reluate apoi în Evenimentul Zilei și pe blogul lui V. T.
Articolul despre Ana Pauker, face referiri la cartea lui Robert Levy, biograf al Anei Pauker.
Cităm după versiunea din Evenimentul Zilei :
Articolul despre Ana Pauker, face referiri la cartea lui Robert Levy, biograf al Anei Pauker.
Cităm după versiunea din Evenimentul Zilei :
« Supranumită "Pasionaria Balcanilor", Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn în 1893) a fost o comunistă convinsă, o iluminată a religiei politice bolşevice, a militat în Comintern cu pasiune, a servit scopurile stalinismului fără rezerve.
"Devierea de dreapta", soldată cu eliminarea ei, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu din vârful piramidei partidului comunist român, a fost de fapt expresia unor diferenţe de opţiuni tactice, iar nu a unui conflict de strategii. Niciodată, sub nici o formă, Ana Pauker nu a exprimat vreo urmă de căinţă, vreo remuşcare pentru uzurparea violentă a puterii (s.n.), pentru lichidarea opoziţiei politice democratice, pentru instituirea unui regim terorist întemeiat pe himerele staliniste, pentru politica de aneantizare a intelectualităţii care refuza înregimentarea. Scopul era sanctificat, îndeplinirea acestuia justifica absolut orice mijloace.
Ca atâţia alţi comunişti est şi central europeni, evrei la origine, de la Rudolf Slansky la Jakub Berman, de la Matyas Rakosi la Jozsef Revai, de la Iosif Chişinevschi la Roman Zambrowski, Ana Pauker a aderat la viziunea transnaţională a bolşevismului, a îmbrăţişat teza lui Stalin conform căreia "piatra de încercare a internaţionalismului proletar este atitudinea faţă de Uniunea Sovietică". Alinierea totală la această poziţie quasi-mistică a însemnat ieşirea din condiţia originară, părăsirea deliberată a identităţii evreieşti, identificarea pasională cu "patria socialismului". A-i atribui secrete aspiraţii sioniste Anei Pauker ar însemna să proiectăm asupra ei lumina înşelătoare a mitului. Nu, nu a fost o sionistă, a fost o stalinistă. (s.n)
"Devierea de dreapta", soldată cu eliminarea ei, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu din vârful piramidei partidului comunist român, a fost de fapt expresia unor diferenţe de opţiuni tactice, iar nu a unui conflict de strategii. Niciodată, sub nici o formă, Ana Pauker nu a exprimat vreo urmă de căinţă, vreo remuşcare pentru uzurparea violentă a puterii (s.n.), pentru lichidarea opoziţiei politice democratice, pentru instituirea unui regim terorist întemeiat pe himerele staliniste, pentru politica de aneantizare a intelectualităţii care refuza înregimentarea. Scopul era sanctificat, îndeplinirea acestuia justifica absolut orice mijloace.
Ca atâţia alţi comunişti est şi central europeni, evrei la origine, de la Rudolf Slansky la Jakub Berman, de la Matyas Rakosi la Jozsef Revai, de la Iosif Chişinevschi la Roman Zambrowski, Ana Pauker a aderat la viziunea transnaţională a bolşevismului, a îmbrăţişat teza lui Stalin conform căreia "piatra de încercare a internaţionalismului proletar este atitudinea faţă de Uniunea Sovietică". Alinierea totală la această poziţie quasi-mistică a însemnat ieşirea din condiţia originară, părăsirea deliberată a identităţii evreieşti, identificarea pasională cu "patria socialismului". A-i atribui secrete aspiraţii sioniste Anei Pauker ar însemna să proiectăm asupra ei lumina înşelătoare a mitului. Nu, nu a fost o sionistă, a fost o stalinistă. (s.n)
La un moment dat, în Biroul Politic, Ana Pauker a insistat asupra tratării diferenţiate a evreilor în malaxorul "luptei de clasă", motivul fiind că în timpul războiului evreii au fost victime colective, fără un regim special pentru burghezia evreiască. Ulterior, această poziţie a fost invocată de către Gheorghiu-Dej drept cap de acuzare împotriva Anei Pauker, stigmatizată pentru "naţionalism evreiesc". De asemenea, Ana Pauker a încurajat, în 1949-1950, tendinţele de emigrare către Israel. Dar a făcut-o, neîndoios, în consens cu linia Kremlinului. » *
Textul lui Vladimir Tismăneanu a fost destul de abundent comentat pe situl ziarului Evenimentul zilei. La lectura de atunci, rândurile de mai jos nu mi-au atras atenția. Ele sunt totuși remarcabile fiindcă folosesc verbul «a se căi» în două contexte. Primul e cel anterior, Ana Pauker nu s-a căit. Al doilea e cel ce urmează, din care reise că familia lui V. T. s-ar fi căit, dar prin intermediul fiului. Deducem că familia nu s-a căit dar că V.T. și-a asumat rolul de a o face să se căiască. Dar nu știm dacă dl Tismăneanu s-a căit, sau dacă trebui să se căiască, și pentru ce păcate. Ca probă articolul său despre Ana Pauker.
La 6 octombrie, 09:14. paul scrie :
« Volodea Leonovici, familia ta s-a căit pentru ceea ce a făcut pe timpul dictaturii comuniste?»Iar la câteva minute, 6 octombrie, 10:05, Volodea îi răspunde lui Paul :
Nu știu dacă această mărturisire despre sensul publicisticii lui Vladimir Tismăneanu poate fi autentificată. Dar mi se pare evident că autorul frazei nu cunoaște sensul verbului a se căi.»
Ca de obicei dicționarele dau sensurile în cerc, prin sinonimie.
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.
CĂÍ vb. 1. a se pocăi, a regreta, (reg.) a se măcădui, (prin Transilv. și Mold.) a(-și) bănui, (prin Transilv.) a șăinăli, (înv.) a se înfrânge, a jeli, a jelui, a se scârbi, a se smeri. (Se ~ pentru cele făcute.) 2. v. pocăi.
A SE CĂ//Í mă ~iésc intranz. A fi cuprins de regret; a-i părea rău; a regreta. / kajati
căí (-ăésc, -ít), vb. – 1. A căina, a compătimi pe cineva. – 2. (Refl.) A regreta, a-i părea rău, a avea remușcări. Sl. kajati sę, kajǫ sę „a face penitență” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf. căina și pocăi. Der. căială, s.f. (regret, remușcare); căință, s.f. (părere de rău); necăință, s.f. (lipsă de căință).
Că Ana Pauker nu s-a căit «pentru uzurparea violentă a puterii, pentru lichidarea opoziţiei politice democratice, pentru instituirea unui regim terorist întemeiat pe himerele staliniste, pentru politica de aneantizare a intelectualităţii care refuza înregimentarea» poate fi adevărat, fiindcă nu avem nici o dovadă accesibilă în acest sens, căci ar fi însemnat nu doar o autocritică ci și acuzarea acuzatorilor săi și foștilor săi tovarăși de arme. De ce nu am accepta că deviaționismul Anei Pauker a constat tocmai în favoritismul practicat față de corelegionarii săi, propulsați social și politic sub pretextul devoțiunii acestora față de comunism, devoțiune reală totuși. Probe ? O bună parte a stratului superior din organigramele instituțiilor puterii în R. P. R. Analizele care contrazic această afirmație nu sunt pertinente, datorită faptului că majoritatea evreilor care lucrau în aceste zone au folosit oficial sau neoficial identități false, nume schimbate legal, porecle sau pseudonime. Analiza schimbărilor de nume autorizate prin Monitorul oficial după 1944, ar merita să fie făcută într-o zi. Exista oare o motivare de natură socială, era oare vorba de o profundă dorință de integrare, fusese o indicație de partid ? Nu știm. Rămâne pentru mine o enigmă această bizară contradicție dintre puternica activitate de păstrare a coerenței identitare iudaice și facilitatea aparentă a adoptării unor identități nominale multiple.
Dacă dosarele cu cereri se mai păstrează prin arhive, se vor putea cerceta motivațiile expuse în cererile de modificare a numelui. Unele din modificările de nume văzute de mine, din întâmplare, pe când studiam listele de cărți interzise publicate în Monitorul oficial, sunt bizare fiindcă incoerente, numele e românizat, în vreme ce prenumele uneori rămâne cel originar.
Dacă dosarele cu cereri se mai păstrează prin arhive, se vor putea cerceta motivațiile expuse în cererile de modificare a numelui. Unele din modificările de nume văzute de mine, din întâmplare, pe când studiam listele de cărți interzise publicate în Monitorul oficial, sunt bizare fiindcă incoerente, numele e românizat, în vreme ce prenumele uneori rămâne cel originar.
Articolul o căinează tangențial pe Ana Pauker, ca victimă a antisemitismului stalinist și român. V. T. folosește veșnic falsa delimitare dintre evreii comuniști, care prin adeziunea la internaționalism și-ar fi pierdut calitatea, identitatea de evrei, și evreii autentici, care au urmat linia Tradiției, devenind victime ale comunismului. Se ascunde ambiguitatea consubstanțială a condiției iudaice. Internaționalismul a fost esența acestei condiții, indiferent dacă se exprima prin tipologia mercurială, a negustoriei, transetnică prin definiție, sau prin tipologia mesianică a salvării lumii cu intrarea în Paradisul comunist, dincolo de timp și dincolo de granițe. Granițele care blocau deplăsările comerciale și care trebuiau fi desubtsanțializate pentru fluidizarea comerțului, au fost mereu obsesii iudaice, care au supraviețuit în idealul imperial sovietic, paradoxal concomitent unificator, egalizator și transetnic ca și în proiectul revoluției mondiale, dar și separator, prin interzicerea circulației libere în interiorul Imperiului.
Sionismul a fost și este o deviere de la mesianismul metafizic tradițional, devierea constând în localizarea Paradisului și concretizarea Salvării într-o Iudee recucerită, o formă a naționalismului standarizat de secolul al XIX-lea, dus pînă la ultimele sale consecințe ideologice, puritatea rasială. Cîteva din consecințele acestei devieri au fost analizate cu multă atenție de Youri Slezkine, autorul cărții «The Jewish Century».
Dar Vladimir Tismăneanu nu face referință la nici un document, nici la vreo situație publică sau privată, în care familia lui să-și fi exprimat căința de care este vorba. Nu are, deci, nici un temei moral de a vorbi despre lipsa de căință a Anei Pauker. Iar faptul că îi face portretul negativ nuanțat, din care am citat mai sus, nu înseamnă că el însuși s-ar fi căit, pentru faptele rele, concrete ale părinților săi, sau pentru iluziile lor ideologice, cu efecte indirect criminale. Nici nu înseamnă căință, criticarea comunismului. Căința este un act individual, o smerenie, o părere de rău exprimată public pentru un act condamnabil din unghiul moralei creștine sau iudaice originare.
Să-l ajutăm deci pe Vladimir Tismăneanu să intre pe « Calea pocăinței: «Nu putem ajunge in Împărăție, in care nu intră nimic necurat, decât prin mari suferințe, un cuget zdrobit și mulțime de lacrimi", scrie staretul Siluan. Altfel spus, nu ajungem la înviere decât prin moarte, nu ajungem la adevărata Lumină decat prin intuneric (părăsirea luminilor mincinoase), nu ajungem la bucurie decât prin suferință. Așa cum Hristos si-a golit dumnezeirea pentru a lua condiția de sclav, și noi trebuie să ne golim de noi inșine, să ne curățim de patimi, pentru a crea in inima noastră un spațiu în care harul Duhului Sfânt să poată lucra, trăi și manifesta prezența sa. Iar ceea ce ne umple de noi insine, ceea ce ridica un obstacol in calea harului este, asa cum i-a spus Hristos lui Siluan, mândria. Nici mai mult nici mai putin, mândria este rădăcina tuturor relelor, izvorul tuturor chinurilor, cea care i-a facut pe Adam si pe Eva să cadă, trezind in ei dorința de a se face ca Dumnezeu.»
« Dar cum trebuie să luptam impotriva mândriei, cum să tămăduim aceasta maladie? Nu exista decat un singur mijloc, care de altfel e scopul ascezei: ucenicia smereniei. [...] Smerenia e ușa mântuirii, cheia luptei duhovnicești, izvorul libertății, "lumina in care putem vedea Lumina". Modelul acestei smerenii este evident Hristos, dar si Fecioara Maria, care a stiut să renunțe la voia sa proprie pentru a trăi după voia lui Dumnezeu.
De unde o noua intrebare: cum sa ne facem smeriti? Tocmai la aceasta intrebare raspunde Hristos prin cuvantul pe care il da staretului Siluan ca un mijloc terapeutic. Ajungem acum la cea de-a treia sa interpretare, cea specifica: "Domnul m-a învățat să-mi tin mintea in iad si să nu deznădajduiesc, și așa invața sufletul meu smerenia (...). Asa ii biruim pe vrăjmași", scrie starețul Siluan.
Acest instrument terapeutic care ingăduie vindecarea maladiei orgoliului, această armă duhovnicească impotriva patimilor este autocondamnarea. Starețul Siluan, care nu șovăie să se considere pe sine insusi drept un "câine râios", scrie: "Trebuie să ne socotim mai răi decât toate făpturile și să ne osândim la iad. Nu sunt vrednic de Dumnezeu, nici de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului și in veci voi arde în foc. Când imi tin mintea in iad, sufletul meu e in pace. Cand, dimpotriva, imi las mintea sa iasa din foc, gandurile care nu-i plac lui Dumnezeu se fac din nou puternice".»
« Dar cum trebuie să luptam impotriva mândriei, cum să tămăduim aceasta maladie? Nu exista decat un singur mijloc, care de altfel e scopul ascezei: ucenicia smereniei. [...] Smerenia e ușa mântuirii, cheia luptei duhovnicești, izvorul libertății, "lumina in care putem vedea Lumina". Modelul acestei smerenii este evident Hristos, dar si Fecioara Maria, care a stiut să renunțe la voia sa proprie pentru a trăi după voia lui Dumnezeu.
De unde o noua intrebare: cum sa ne facem smeriti? Tocmai la aceasta intrebare raspunde Hristos prin cuvantul pe care il da staretului Siluan ca un mijloc terapeutic. Ajungem acum la cea de-a treia sa interpretare, cea specifica: "Domnul m-a învățat să-mi tin mintea in iad si să nu deznădajduiesc, și așa invața sufletul meu smerenia (...). Asa ii biruim pe vrăjmași", scrie starețul Siluan.
Acest instrument terapeutic care ingăduie vindecarea maladiei orgoliului, această armă duhovnicească impotriva patimilor este autocondamnarea. Starețul Siluan, care nu șovăie să se considere pe sine insusi drept un "câine râios", scrie: "Trebuie să ne socotim mai răi decât toate făpturile și să ne osândim la iad. Nu sunt vrednic de Dumnezeu, nici de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului și in veci voi arde în foc. Când imi tin mintea in iad, sufletul meu e in pace. Cand, dimpotriva, imi las mintea sa iasa din foc, gandurile care nu-i plac lui Dumnezeu se fac din nou puternice".»
Dacă Vladimir Tismăneanu se va căi vreodată, va trebui să o facă pentru păcatul încurajării imposturii, pentru propria sa impostură, prin prezentarea acelui Raport care îi poartă porecla, ca act de redompțiune, când în realitate a fost, sau ar fi vrut să fie, lespedea sub care adevăratele victime ale comunismului au fost ascunse, pentru a fi uitate și a rămâne nerăzbunate, prin pedepsirea chiar tardivă a criminalilor, prin reabilitarea juridică a victimelor, prin protejarea și răsplătirea reală sau simbolică a supraviețuitorilor. Ceea ce pare că se face acum încă, la două decenii după dubla Restaurație, capitalist-comunistă, este o frecție cu Synthol pe un picior de lemn.
Dan Culcer
Notă
*) «La 9 iunie 1945, în localul şcolii primare Iacob şi Carolina Lobel, s-au deschis oficial lucrările Comitetului Democratic Evreiesc, în prezenţa lui Vasile Luca, secretar general al Frontului Naţional Democrat şi lider marcant al PCR.»
(PCR şi evreii din România, în Jurnalul național, 25/03/2008)
CDR avea de îndeplinit două funcții programatice : integrarea evreilor, prin recalificarea lor de la negustorie la o activitate productivă, și propaganda antisionistă, blocajul tendinței tot mai active de emigrare spre Israel. În situația în care Ana Pauker ar fi încurajat emigrarea, în 1949-1950, cum susține V. Tismăneanu, chiar dacă se zice că o făcea în consens cu politica Kremlinului, ea se plasa într-o postură contrară liniei Partidului, care înființase CDE cu scopurile mai sus precizate, așa cum documentele de arhivă cercetate de mine o probează.
Mi se pare foarte interesantă știrea Un proces al comunismului evreiesc, publicată pe blogul Romania si Israel. Locul unde 2 culturi se imbina din care cităm : « Activistii evreii n-au fost straini de instaurarea comunismului in Romania, dar nu ei l-au initiat si in orice caz nu au robotit singuri la edificarea regimului tortionar. "Varful de lance" al comunismului in comunitatea evreiasca din Romania a fost Comitetul Democrat Evreiesc (C.D.E.); infiintat imediat dupa 23 august 1944, condus de comunisti evrei, CDE a fost instrumentul Partidului Comunist si ulterior al Securitatii, in vederea anihilarii miscării sioniste si a democratiei in viata comunitara evreiasca. În istoria tribului evreiesc din Romania, CDE reprezinta cea mai urâtă pagina, pentru ca evrei investiti cu carnete rosii de partid au patruns cu cizmele in sufletele evreilor care pastrau cu sfintenie identitatea lor evreiasca si sionista. Dar nu numai atat, i-au amenintat, i-au tracasat, i-au bătut uneori si chiar i-au predat, adesea, organelor represive ale Securitatii. CDE a facut posibila atacarea si inlaturarea sef-rabinului Alexandru Șafran, av. Wilhelm Filderman si A. L. Zissu, conducătorii istorici ai evreimii-române. Multă vreme, in Israel, domnea o stare de disconfort vizavi de CDE. Miile de activisti ai CDE-ului, chiar si tortionarii cu nastere iudaica ai Securitătii, au emigrat in Israel, dulce e uitarea, de ce sa nu ne avem ca fratii, când avem atâtia dusmani? Se lăsase o tacere grea si CDE părea ca a intrat definitiv intr-un con de umbra al uitării. Iata insa ca un istoric serios, dr. Shlomo Leibovici-Laish, presedintele Asociatiei Mondiale Culturale a Evreilor Originari din Romania (ACMEOR), a defrisat propria-i arhiva, a mers si la alte surse, si a publicat cartea "Comitetul Democrat evreiesc - formatie politica evreiasca sau jewsectie romaneasca". Shlomo stie multe, el a lucrat decenii intr-un post sensibil, aproape secret, undeva la confluenta dintre Mossad si Ministerul de Externe al Israelului. Se spune ca nu a existat emigrant care la sosirea sa in Israel sa nu fi trecut si pe la Shlomo. Cartea sa e doldora de documente si de analize patrunzatoare. De felul sau, Shlomo este un procuror, un om dur care s-a izbit de dusmani si de dusmanie. El nu-i iarta pe netrebnicii comunisti evrei ai CDE-ului. Un bisturiu uneori fin, alteori adevarat cutit de casap, taie in carne vie. Si bine face ca-i nemilos. Shaul Carmel, presedintele Asociatiei Scriitorilor de limba romana din Israel, a avut initiativa sa discute cartea lui Shlomo Leibovici-Laish, montand la Tel Aviv un proces virtual al CDE-ului.»
Comentarii
Trimiteți un comentariu