MĂ PREGĂTESC demult să adresez niște scrisori deschise unor persoane sau unor instituții.
Presei românești actuale, în special ziarelor România liberă și Ziua, lui Mihai Băcanu și Sorin Roșca Stănescu, care nu mi-au acordat niciodată onorarii pentru colaborări, probabil fiindcă trăiesc în străinătate, ceea este necinstit și ilegal, ca să aflu ce economii s-au făcut astfel sau cine a încasat onorariile care mi s-ar fi cuvenit. E desigur prea târziu acum, fiindcă ambii și-au pierdut funcțiile, dar e vorba de o chestiune de principiu. Orice muncă merită răsplată, dacă nu s-a convenit altfel. Și nu s-a convenit.
O scrisoare deschisă va fi adresată Uniunii Scriitorilor din România, asociație profesională al cărui membru sunt de aproape o jumătate de secol, și în special conducerilor ei succesive de după 1989, adică lui Mircea Dinescu, Eugen Uricaru și Nicolae Manolescu, pentru a le cere să-mi răspundă, chiar cu întârziere, la scrisori, cereri și plângeri dar, mai ales să dea socoteală în fața tuturor celor devalizați, de deturnările de fonduri și de distrugerile de arhive pentru care îi consider responsabili. Nu voi ierta niciodată mai ales aceste distrugeri sau deturnări de arhive, fie din neglijență, fie din stupiditate, ca să nu zic lipsă de sentiment istoric sau intenții de ascundere a adevărului. Ei au împiedecat astfel, sau doar blocat o vreme, ducerea la bun sfârșit a cercetării istorice privind istoria instituției, și în subsidiar demascarea colaboraționismului puturos al multor confrați, în numele unei păci sociale putrede. Sper că măcar câțiva colegi de breaslă vor avea luciditatea și independența economică și de spirit, ca să se alăture acestui demers de principiu.
Lui Mircea Iorgulescu, critic literar, ziarist radio, presupus informator al Securității, prieten și coleg de breaslă pe când trăiam în România, ca să-l întreb de ce a întrerupt la Paris orice relație cu mine, după 1987, fără explicații, după ce în țară păream să fi fost prieteni.
Și în fine, mă voi adresa lui Nicolae Breban, romancier și memorialist pe îl care prețuiesc ca scriitor și simpatizez ca interlocutor, fiindcă în Parisul românesc de dinainte de 1989, rămăsese, alături de Alexandru Sincu, unul din puținii oameni de cultură români cu care se mai putea discuta literatură și nu doar politică, cu care am fost în relații de amiciție pe când locuia în Franța, mai precis între 1987 și 1989, pentru a încerca să aflu de ce toate revistele de care s-a apropiat și pe care le-a condus au fost atât de ilizibile.
Ar mai fi câțiva destinatari, despre care voi scrie altădată. D. C.
Presei românești actuale, în special ziarelor România liberă și Ziua, lui Mihai Băcanu și Sorin Roșca Stănescu, care nu mi-au acordat niciodată onorarii pentru colaborări, probabil fiindcă trăiesc în străinătate, ceea este necinstit și ilegal, ca să aflu ce economii s-au făcut astfel sau cine a încasat onorariile care mi s-ar fi cuvenit. E desigur prea târziu acum, fiindcă ambii și-au pierdut funcțiile, dar e vorba de o chestiune de principiu. Orice muncă merită răsplată, dacă nu s-a convenit altfel. Și nu s-a convenit.
O scrisoare deschisă va fi adresată Uniunii Scriitorilor din România, asociație profesională al cărui membru sunt de aproape o jumătate de secol, și în special conducerilor ei succesive de după 1989, adică lui Mircea Dinescu, Eugen Uricaru și Nicolae Manolescu, pentru a le cere să-mi răspundă, chiar cu întârziere, la scrisori, cereri și plângeri dar, mai ales să dea socoteală în fața tuturor celor devalizați, de deturnările de fonduri și de distrugerile de arhive pentru care îi consider responsabili. Nu voi ierta niciodată mai ales aceste distrugeri sau deturnări de arhive, fie din neglijență, fie din stupiditate, ca să nu zic lipsă de sentiment istoric sau intenții de ascundere a adevărului. Ei au împiedecat astfel, sau doar blocat o vreme, ducerea la bun sfârșit a cercetării istorice privind istoria instituției, și în subsidiar demascarea colaboraționismului puturos al multor confrați, în numele unei păci sociale putrede. Sper că măcar câțiva colegi de breaslă vor avea luciditatea și independența economică și de spirit, ca să se alăture acestui demers de principiu.
Lui Mircea Iorgulescu, critic literar, ziarist radio, presupus informator al Securității, prieten și coleg de breaslă pe când trăiam în România, ca să-l întreb de ce a întrerupt la Paris orice relație cu mine, după 1987, fără explicații, după ce în țară păream să fi fost prieteni.
Și în fine, mă voi adresa lui Nicolae Breban, romancier și memorialist pe îl care prețuiesc ca scriitor și simpatizez ca interlocutor, fiindcă în Parisul românesc de dinainte de 1989, rămăsese, alături de Alexandru Sincu, unul din puținii oameni de cultură români cu care se mai putea discuta literatură și nu doar politică, cu care am fost în relații de amiciție pe când locuia în Franța, mai precis între 1987 și 1989, pentru a încerca să aflu de ce toate revistele de care s-a apropiat și pe care le-a condus au fost atât de ilizibile.
Ar mai fi câțiva destinatari, despre care voi scrie altădată. D. C.
Comentarii
Trimiteți un comentariu