Pietre de râu

Apa trece, pietrele rămân

Se spune că România este situată la o răscruce, dar nu ea este singura țară europeană în a cărei istorie să se fi făcut simțită această situație, acest destin geopolitic. Pe de altă parte, nimic nu ne-ar îndreptăți să scriem că un dat de această natură va influența fără drept de apel istoria unei națiuni. Oricum ar fi, s-a întâmplat nu o dată ca răscrucile noastre să fi fost umblate de oameni veniți de aproape sau de departe și nu totdeauna cu gânduri bune.
S-a întâmplat uneori ca efectele trecerii lor să se poată numi dezastre, să se iște incendii, să apară pe marginea drumurilor noastre copaci cu roade stranii,  trupuri omenești, să ni se ducă vitele și grânele, să ni se scotocească tezaurele deja împuținate. Dar dintre toate distrugerile mai periculoase, pentru soarta noastră în timp, mi s-au părut multă vreme distrugerile suferite de arhivele noastre, fie că au fost ele depozitele unor mânăstiri în care copiștii păstrau la loc de cinste cronici, pisanii, cronografe, fie că, în vremuri mai noi, din
arhive moderne au fost arse sau duse actele prin care istoria noastră s-ar fi putut scrie cu toată certitudinea, în spiritul adevărului, așa cum se cuvine.
Apoi m-am gândit că nu doar distrugerea actelor autentice este periculoasă ci și înlocuirea lor cu făcături, căci nu se mai poate despărți decât greu actul autentic de plastografie. Dar mi-am adus aminte că istoria are științele ei „auxiliare" și că acestea pot dovedi, pot depăși astfel de dificultăți. Paleografia devine, iată, nu simplă știință complementară cl temeiul unor adevăruri renăscute din ștersături și cenuși. Tot astfel, știință auxiliară a istoriei este memoria. Nimeni nu poate șterge încă memoria unui popor, amintirile celor care au participat la evenimentele istoriei chiar dacă nu au fost înscrise, înregistrate, sunt totuși transmise, comunicate într-un fel care asigură dacă nu transmiterea neștirbită măcar înțelegerea felului în care au reacționat emițătorii, adică aceia care, dintre bătrânii familiilor noastre ca și dintre bătrânii națiunii noastre, au zis și făcut într-un anume fel, astfel încât
să nu se rușineze și să poată asculta vorbele celor de vârsta lor, în preajma nepoților mereu setoși de fapte, de amintiri și mai ales de confruntarea diferitelor versiuni. Memoria este forma dintâi a istoriei. Împotriva ei nimeni nu poate lupta iar șirul neîntrerupt al povestirilor de întâmplări adevărate, imaginat de noi acum, are la început un bătrân și la sfârșit un nepot. Iar în aerul dintre cei doi se modelează din sunete, din cuvinte chipul istoriei, încruntat, sever dar iradiind înțelepciunea bunilor inteligenți și drepți.
Dan CULCER