Dan Culcer. Un comentariu la titlu :Vinovaţi pentru păcatele părinţilor. Nu știu dacă este titlul original sau este dat de Mediafax. În orice caz, este inadecvat. Fiindcă nu e vorba de "păcatele părinților". Ce păcate? Membrii mișcării legionare au fost arestați și deținuți, adesea fără nici o judecată, condamnați de două regimuri politice diferite, doar pentru că au fost membri ai Legiunii și nu pentru «păcate», adică acte definite penal. Se întâmplă că tocmai azi am primit un document care completează imaginea imixtiunii unor persoane aparținând comunității evreiști, care se definesc ca paznici la bostănărie. Se reia presiunea juridică asupra unor instituții religioase autonome ortodoxe române, tot dinspre partea acestui Institut Wiesel, o agentură străină pe teritoriul României, care acționează împotriva suveranități României, cu aceiași nerușinare precum o făceau pe vremuri alte agenturi similare externe. Wieselii atacă din nou imaginea politică a lui Mircea Vulcănescu, întăresc deciziile pseudo-justiției sovieto-comunisto-securiste din procesele manipulate de după 1945. E oare normal ca Alexandru Florian, urmașul tatălui său comunist, să aibă tupeul și puterea bazată pe lașitatea și frică a unei bande de trădători, de a «confirma» juridic acum, în 2020, abuzurile regimului comunist din România?
Sper ca persoanele lezate să dea dovadă
de solidaritate, să reia și să câștige bătălia juridică și morală, dând
astfel o lecție parlamentarilor trădători și agenturii conduse de
Florian. (dan culcer)
MARIUS OPREA [AMENDAMENTUL Silviu WEXLER]
Vinovaţi pentru păcatele părinţilor
https://www.cotidianul.ro/vinovati-pentru-pacatele-parintilor/
Sursă - Mediafax
16 octombrie 2020 (R.C.) Actualitate, Analize 10
Vinovaţi
pentru păcatele părinţilor – scoşi din morminte, unii deţinuţi politici
sînt condamnați, din nou, prim copiii lor; urmașii de legionari nu
primesc indemnizații”, scrie istoricul Marius Oprea pe mediafax.ro.
„Suferinţa
este „discriminată” în Parlament, tocmai la propunerea reprezentatului
Comunităţii Evreieşti: deşi copiii nu pot purta vina părinţilor, urmaşii
deţinuţilor politici nu primesc drepturi, dacă părinţii lor condamnaţi
au fost legionari, deşi aceştia din urmă au fost beneficiari ai
Decretului-Lege 118, care a acordat compensaţii tuturor foştilor
deţinuţi politici. ”
Depututatul Comunităţii Evreieşti a făcut o propunere care hrăneşte antisemitismul
Aparent,
nu ar fi vreo noutate: s-a votat iarăşi o lege strîmbă în Parlamentul
României. Adică, modificările care s-au adus Decretului-Lege 118/1990,
prin care se acordă drepturi băneşti urmaşilor de gradul I ai foştilor
deţinuţi politici a trecut cu un amendament prin care sînt excluşi de la
primirea unor indemnizaţii urmaşii legionarilor şi al celor condamnaţi
pentru ”crime de război” – situaţie în care aceştia din urmă s-au aflat
şi în cazul Decretului amintit. Amendamentul a fost introdus de Silviu
Vexler, deputat din partea minorităţii evreieşti şi preşedinte al
Federaţiei
Comunităţilor Evreieşti din România şi a fost votat cu o
largă unanimitate.
Prevederea nedreptăţeşte o largă categorie de
urmaşi ai deţinuţilor politici, întrucît practica Securităţii era aceea
de a vedea ”legionari” peste tot, pentru a-şi justifica multe din
crimele şi abuzurile sale. E un fapt pe care vi-l poate confirma orice
cercetător al arhivelor acesteia. Dealtfel, cunoscînd această realitate,
nici măcar regimul Iliescu nu a operat o asemenea discriminare, care
n-a fost cuprinsă în Decretul-Lege 118/1990, care se referă la
”acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, de
dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945”.
Această
discriminare apare abia acum, la trei decenii de la căderea comunismului
şi nu-i mai priveşte nici măcar pe foştii deţinuţi politici, ci pe
copiii lor…
Sîntem într-o situaţie care depăşeşte cu mult o dezbatere
de idei, o dispută istorică şi un război ”instituţional”, ca acela
purtat de Institutul pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie
Wiesel”, pentru schimbarea numelor unor străzi, şcoli care poartă numele
unor personalităţi care în opinia acestuia au fost legionari sau au
fost condamnate pentru ”crime de război”, ori pentru demolarea unor
statui precum cele ale lui Mircea Vulcănescu sau Petre Ţuţea, care
poartă această vină. De astă dată, acest război, care orice am spune e
oricum inegal şi inechitabil, pentru că s-a purtat împotriva unor oameni
care nu se mai pot apăra, dintre care mulţi au plătit scump, chiar cu
viaţa, greşelile făcute (asocierea cu fascismul şi mişcarea legionară),
acum a ajuns ”pînă-n pînzele albe” şi vinovaţi sînt şi copiii lor. Cei
care au fost odată condamnaţi pentru trecutul sau faptele lor, şi-au
ispăşit pedeapsa şi mulţi au murit în condiţii inumane în lagăre şi
închisori, se văd acum ”dezgropaţi” cu tot cu trecutul lor, ca să
justifice o nouă discriminare, prin care copiii lor, privaţi în timpul
comunismului de drepturi, marginalizaţi şi ostracizaţi din cauza
condamnării politice a părinţilor, să aibă acum de suferit o nouă
discriminare.
Scoşi din morminte, deţinuţii politici din vremea
comunismului sînt acum condamnaţi a doua oară: de astă dată suferă
copiii lor, cărora după ce li s-a răpit copilăria şi le-a fost îngrădit
viitorul din cauza greşelilor părinţilor, acum sînt lipsiţi de
compnesaţii din partea statului, pentru aceleaşi păcate ale părinţilor.
Nu numai că amendamentul acesta cuprinde o prevedere profund
neconstituţională, încălcînd orice principiu de drept – în afara celor
naziste, care judecau după ”originea etnică” – dar ea este, sub aparenţa
unei ”corectitudini politice”, profund lipsită de
fundamente etice. E
cinică, imorală şi profund nedreaptă şi, deşi se vrea a fi reparatorie,
loveşte în oameni a căror vină e că s-au născut în chiar acele familii.
În
plus, amendamentul domnului Vexler afirmă principiul abuziv conform
căruia copiii sînt făcuţi vinovaţi pentru păcatele părinţilor. Dincolo
de toate, în mod paradoxal, această propunere vine tocmai de la
deputatul Comunităţii Evreieşti, o comunitate care ştie mai bine decît
oricare cît de crud şi nedrept este stigmatul extins de la părinţi
asupra copiilor. Este, în orice caz, o propunere care astfel asociată,
nu are decît să activeze un sentiment antisemit în rîndurile unora
dintre români, pînă acum într-o largă majoritate absolut străini de
asemenea manifestări.
Amendamentul Vexler contravine unei legi în vigoare
În
genere, statul român este nesimţitor faţă de victimele abuzurilor sale.
Acum, încă o dată. Ceea ce se întîmplă nu este o noutate. La fel s-a
întîmplat cu ”Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter
politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în
perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989”, la care am lucrat împreună
cu regretatul senator Constantin Ticu Dumitrescu. Legea 221, pe care am
scris-o în mare parte a fost însuşită de către Monica Macovei, pe atunci
ministru al justiţiei, care a început în 2006 procedurile de avizare în
interiorul guvernului Tăriceanu şi în anul următor a transmis-o la
Senat, unde a fost adoptată pe 12 mai 2008 cu o largă majoritate.
Proiectul a fost trimis apoi pe 17 iunie 2008 la Camera Deputaţilor
(decizională), care a adoptat-o un an mai tîrziu, fiind promulgată de
Traian Băsescu în 30 iunie 2009. Eram în culmea fericirii, pentru că
mulţi dintre deţinuţi, majoritatea lor fiind condamnaţi cu confiscarea
averii, se puteau în sfîrşit adresa în instanţă, pentru despăgubiri.
A
început tot atunci şi un şir întreg de aberaţii, unele instanţe
acordînd despăgubiri disproporţionate, unele nesimţit de mari, altele
prea mici. Culmea a atins-o pretenţia lui Victor Ciorbea, care a cerut
cîte un milion de euro pentru fiecare an de detenţie politică, suferită
de clientul său Ion Diaconescu, ceea ce a alimentat nemulţumirile, pînă
la un punct justificate, pe care le manifesta Ministerul Finanţelor faţă
de unele pretenţii nesăbuite, dar şi de modul în care acestea erau
cauţionate de instanţele de judecată în acordarea daunelor, pe care,
avînd (greşit!) încredere în luciditatea şi bunul simţ al justiţiei, nu
le-am putut prevedea.
În cele din urmă, s-a ajuns la abrogarea
articolului 5, alineatul 1 cel care statua posibilitatea obţinerii de
despăgubiri, din Legea nr. 221/2009, prin declararea lui ca
neconstituţional, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/din 21
octombrie 2010. Dacă începînd cu data publicării în Monitorul Oficial a
legii, în 2 iunie 2009, foştii persecutaţi politic se puteau adresa
instanţelor de judecată pentru a cere despăgubiri, de la această dată
toate acţiunile în instanţă au fost suspendate şi nu s-au mai putut
înainta altele. Nici la CEDO nu mai putea avea nimeni speranţa legitimă a
unui cîştig de cauză, deşi au fost avocaţi care au încercat să
speculeze deznădejdia foştilor deţinuţi politici, pentru că dispoziţiile
legii n-au fost desfiinţate ad-hoc, printr-un mecanism extraordinar, ci
pe un traseu ordinar, pe calea exercitării controlului de
constituţionalitate.
Dar a rămas încă valid şi legal, ceea ce Legea
221 prevedea la articolul 1 al ei, şi anume caracterul ilegal şi abuziv
al condamnărilor politice, precum şi anularea şi casarea tuturor
sentinţelor din procesele politice, toate fiind enumerate în textul
legii, în conformitate cu prevederile penale, speciale sau cu caracter
secret în baza cărora opozanţii regimului comunist au fost trimişi în
lagăre şi închisori. Toate aceste condamnări au fost anulate prin Legea
221, iar această prevedere nu a fost niciodată declarată
neconstituţională, ceea ce duce la argumentul de nelegalitate al
amendamentului deputatului Silviu Vexler. Lăsînd la o parte că el e
profund neconstituţional. De astă dată, rămîne de văzut dacă Curtea
Constituţională va acţiona la fel de prompt ca în cazul Legii 221/2009,
în a constata că e profund ilegitim să-i nedreptăţeşti pe copii, pentru
condamnările suferite de părinţi.
Întoarcerea la stalinism
În
urma intervenţiei deputatului Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, domnul
Vexler, textul legii prin care se acordă drepturi şi urmaşilor direcţi
ai foştilor deţinuţi politici sună astfel:
“Prevederile prezentului
decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni
contra umanităţii sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfăşurat
o activitate fascistă şi/sau legionară în cadrul unei organizaţii sau
mişcări de acest fel, precum şi copiilor acestora.” (subl. n.). Cine va
rămîne însă să producă această ”dovadă”? Răspunsul este simplu. Abilitat
cu asemenea atribuţii este Insitutul pentru Studierea Holocaustului din
România ”Elie Wiesel”, care şi-a făcut datoria în acest sens, pînă
acum, cu asupra de măsură, prin acţiuni uneori împinse la absurd. Ca o
glumă a istoriei, prin Hotărîrea 902 din 2005 prin care lua fiinţă,
acesta primea ca sediu o clădire în municipiul Bucureşti, pe Str.
Vigilenţei nr. 3.
Îmi vine în minte un caz controversat, în
care  autorităţilor din Slovacia, care au vrut să dea
numele eroului român antifascist Ion Şiugariu unui pod pe care acesta
l-a apărat cu preţul vieţii, Ambasada României la Bratislava le-a cerut
să nu facă acest lucru, întrucît poetul-soldat Ion Şiugariu ”a fost
legionar”, potrivit avizului cerut şi transmis Ambasadei de ”cei în
drept”. Numai scandalul internaţional care se profila, cît şi
intervenţia energică a fiicelor eroului au făcut ca Ambasada României să
dea înapoi, umplînd însă de ruşine imaginea ţării.
Activitatea
Institutului ”Elie Wiesel” în materie de ”vînătoare de criminali de
război” şi legionari e cunoscută deja. A ajuns notoriu cazul lui Mircea
Vulcănescu, socotit ”criminal de război”, caz în care Institutul a cerut
demontarea plăcilor comemorative, demolarea bustului său, schimbarea
denominaţiei străzii şi a liceului care-i poartă numele. În mod
paradoxal, statul român a acţionat altfel în acelaşi caz, printr-o
instanţă de judecată. Doamna Măriuca Vulcănescu s-a adresat justiţiei în
2018, pentru a constata caracterul politic al condamnării tatălui său.
"Este vorba de o persoană care a fost condamnată, umilită, care
a suferit şi a fost omorîtă pe nedrept, ba mai mult, imaginea şi
memoria îi sînt pătate şi post-mortem, prin existenţa şi menţinerea
efectelor hotărîrilor de condamnare, iar aceste efecte se răsfrîng şi
asupra mea, scria fata cea mica a lui Mircea Vulcanescu, în cererea de
chemare în judecată. A pierdut, prin sentinţă definitivă şi irevocabilă,
în vara anului trecut. Acum, în vîrstă de 88 de ani, nu mai poate spera
la vreo indemnizaţie, cu toate că şi ea, ca fiică a tatălui său, a fost
întemniţată de comunişti.
Prin forma nouă a Decretului Lege 118,
Insitutul ”Elie Wiesel” devine o adevărată instanţă de judecată, iar
deciziile sale, cu antetul Guvernului României, care vor fi solicitate
şi transmise
Caselor de Pensii, pentru a stabili cine a fost şi cine nu
”fascist-legionar” (o echivalenţă pe care Tribunalul de la Nuremberg nu a
făcut-o) sau ”criminal de război” au autoritate de lucru
judecat. De la
instanţă morală şi poliţie culturală, acum această instituţie primeşte
pîinea şi cuţitul, judecînd asupra atîtor desine sfărîmate – vorbim de
copiii unor deţinuţi politici socotiţi
de Securitate drept legionari.
Aici, au fost incluşi, de pildă, în cursul anchetelor la care au fost
supuşi inclusiv mari oameni ai Bisericii, precum Bartolomeu Anania sau
Dumitru Stăniloaie.
Eticheta de ”legionar” era aplicată, de fapt, în
cursul anchetelor Securităţii cu o foarte mare largheţe şi de foarte
multe ori fără nicio bază reală. Acum, ”tezele” Securităţii, potrivit
cărora
cei care se împotriveau comunismului nu puteau fi decît legionar,
au devenit literă de lege în Parlamentul României.
În noaptea de
Rusalii a anului 1951, au fost deportaţi în Bărăgan peste 40.000 de
oameni, în primul rind familiile legionarilor arestaţi în noaptea de 14
spre 15 mai a anului 1948. Acelaşi
Parlament al României, în urmă cu doi
ani şi jumătate, însă de astă dată în ”tăcerea asurzitoare” a
deputatului Vexler, a votat o lege (şi preşedintele Iohannis a
promulgat-o) prin care 14 mai,
data la care au fost arestaţi toţi
comandanţii legionari în 1948, a devenit ”zi naţională de comemorare a
martirilor morţi în temniţele comuniste”. Ce să mai înţelegem din asta?
Nimic
bun, atîta cîtă vreme acest Parlament a hotărît, la cererea deputatului
Silviu Vexler: copiii a zeci de mii de nefericiţi, mulţi morţi în
temniţă sau care au supravieţuit, copii care în
timpul comunismului au
fost mai întîi deportaţi alături de ai lor în Bărăgan, precum cei din
fotografia de mai sus, fără să ştie care le e vina, apoi au fost trataţi
ca nişte proscrişi,
exmatriculaţi din şcoli, excluşi din facultăţi şi
socotiţi toată viaţa nişte paria, pentru vina părinţilor lor, sînt şi ei
condamnaţi acum aidoma părinţilor lor, de un stat care se
autoproclamă
democratic, dar care de fapt se întoarce încet la
stalinism.
Articolul este scris de istoricul Marius Oprea și este preluat integral de pe mediafax.ro.
Comentarii
Trimiteți un comentariu